agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-11 | |
Puse la punct toate detaliile.
Cu toate acestea stătea pe marginea patului sprijinindu-și în palme capul, cu senzația că după toate câte au fost, urma să vină un sfârșit. Nu avea la ce să se mai gândească, acel gol se amestecase cu o emoție caldă ce-i făcea stomacul să tremure. Va pleca. Andrei nu dormise toată noaptea. În ultimele zile umblaseră mult împreună pentru a definitiva acte ce aveau să le folosească. Era atât de agitat încât Ana reușea cu greu să-l potolească și numai dacă-i povestea despre locurile în care aveau să meargă. Inventa și ea, de unde să știe? „E cald, o să vezi marea, o să înoți, o să ne plimbăm împreună când soarela va asfinți, va fi cu totul altfel de cum ne-a fost până acum. Eu o să caut un loc de muncă, ca să ne putem închiria o casă, iar când voi termina, voi veni să te iau de la școală și vom merge unde-ți va plăcea ție mai mult.” Dănuț le vorbise entuziasmat despre Sanremo, orașul florilor, cum era cunoscut, despre multitudinea de oameni pe care o să-i vadă și deși ea-l asculta zâmbind, înțelesul sau o posibilă reflecție a celor auzite, întârzia să se formeze în mintea ei amorțită. Blazarea i se înțelenise în suflet, blândă și inofensivă dar sigură. Nici ea nu dormise și-acum auzind cum se trezesc gradat zgomotele lumii, se simțea obosită. În fața oglinzii mari prinsă în perete își clăti fața cu apa rece dintr-un lighean. Își privi câteva clipe chipul străveziu în oglindă, fără reacție și se întoarse să se șteargă. „ Nimic interesant”, își spuse. Până după miezul nopții se străduise să-i liniștească pe bătrânii la care s-a întors doar cât să-și adune câteva haine și să le spună că va pleca. Trecuseră două luni de când maică-sa își ascunsese ființa pentru totdeauna de lumea lor. Încă mai avea senzația că o vede pe stradă, în ființa altor femei care, la fel ca ea, purtau un batic înflorat, și-și potriveau pașii mărunți cu capul în pământ. O visa de câte ori închidea ochii. Și încă-i mai era frică de ea. Îi era rușine, se simțea josnică, de ce să-i fie frică de trupul mamei ei? Poate pentru că dormea prea rigid, prea rece, prea liniștit? Sau pentru că formolul injectat în exces începuse repede să fiarbă, să iasă prin orificii, îngrozind-o. De fapt concluzionase că nu corpul lipsit de viață o speria ci ideea că sufletul ei stătea pe undeva prin preajmă și probabil simțea răceala ciudată care-i înțepeneau ei ochii, ținându-i prizoniere lacrimile. Nu putea plânge. Nu simțea nimic în afară de acea groază care se răsfrângea în visurile ei transformându-le în coșmare. Și-atâte lume, atâta freamăt, atâtea reguli și obiceiuri inutile și învechite, absurde și totuși necesare pentru „a fi în rând cu lumea”, o storceau de vlagă trăgând de ea în toate părțile. Își aminti de ochii mari și albaștri ai mamei ei în ziua în care-i spusese că ea va fi cea care se va îngriji de toate. Câtă dreptate avea! Dănuț, căzut într-o depresie cumplită, stătea ascuns în mijlocul viei, la rădăcina cireșului. Plângea continuu, iar dacă era nevoie de bani sau de sfatul lui, toți ceilalți străbăteau grădina până la el ...și li se părea firesc... Acum, se gândi ea, ca să ajungi la ea, trebuia să urci Dealul Morii, să intri în păduricea de salcâmi unde se afla biserica și cimitirul, apoi să mergi până în capătul unei cărărui brăzdate de pașii oamenilor direct prin iarbă. Acolo, obosit de urcuș, te vei așeza pe o băncuță și te vei gândi implicit la deșertăciunea acestui fenomen numit viață. Ochii ți se vor pierde pe șoseaua care, asemeni unui șarpe uriaș, desparte satele de dealuri abrupte și golite de vegetație. Și nu vei mai putea decât să speri că, respingând legile științei, sufletul ei te va vedea, se va bucura sau se va întrista privind la nesfârșit ca tu să apari acolo. Vei poposi cu mințile rătăcite, cu golul acela din ființa ta pe care nimeni nu-l va mai putea umple vreodată. Te vei gândi că va veni desigur și rândul tău. Și toate, toate simțurile ce te chinuie sau te bucură se vor risipi de parcă nici n-ar fi fost. Ana se străduise în ultimul timp să recapituleze ultimele evenimente. Obsesia ei pentru amănunte era similară unei automutilări fără sens, doar că-n loc să-și deschidă răni vizibile, ea-și chinuia mintea cu regrete tardive. Din acest motiv hotărâse să plece, să încerce să se dezbrace ca de o haină de atâta depresie câtă adunase sufletul ei . Glasul mamaiei răzbătea strident până la ea, din curte. Vorbea cu motanul lor, care avea să rămână cu ea. -Rămânem amândoi Vasile, ei vor pleca. Cine o să mai strige „mamaie adu-mi bicicleta, leagă-mi șireturile”? Anei îi părea rău de femeie, firea ei frustrată era de obicei prea rece pentru a-și manifesta în vreun fel sentimentele. Însă față de mamaia nu se ascunsese niciodată. Poate pentru că o simțise însingurată la fel ca și ea...slăbiciunile îi unesc pe oameni. Ieși în curte și o ajută să adune frunzele din nuc, pe care vântul de toamnă le împrăștiase dezordonat prin toată curtea. -Nu plânge mamaie, o să vă sunăm și dacă-mi va fi bine vă voi chema într-o vară pe voi și pe tata acolo. Pe taică-su-l lăsase în grija surorii lui care, la rugămintea lor se mutase la ei. Era singură și ea, s-ar fi putut ajuta amândoi până–l vor chema la ei. Așa se vorbiseră ea cu Dănuț, stând împreună cu Diana pe prispa din spatele casei, după praznicul de patruzeci de zile. Plouase mult, streșinile curgeau împroșcând zidurile casei iar ei, pe prispă, mâncau ce mai rămăsese de la masă. Abia-și vorbeau copleșiți de evenimente și de golul pe care-l lăsase în urmă lipsa mamei lor. Apoi taică-su îi duse cu căruța până la stație, nebărbierit și buimac, să nu se murdărească copiii de noroi. Părea că el trecuse cel mai ușor peste toate. Dar tot Ana era cea care, fără ca fratele ei să știe, îl ținea îmbrățișat clipe îndelungate rugându-l să nu mai plângă, plângând alături de el în cele din urmă. Clanxonul mașinii stârnise câinii și vecinii care ieșiseră să–și ia rămas bun de la cei doi. -Să aveți grijă mamă, se aud la știri despre accidente în fiecare zi. Reușesc să plece, în scurt timp mașina străbate micul oraș și se avântă pe șosea odată cu gândurile Anei. Trec apoi prin sate unde bătrânii stau cu mâinile în poală, pe băncuțe de lemn, lângă casele lor vechi, cu garduri vopsite în culori țipătoare. -„N-o să-mi fie dor de voi”, le transmite Ana petrecându-i cu privirea blând. Spre seară au ajuns la graniță, apoi câmpurile fără sfârșit ale Ungariei i-a adormit pe amândoi. S-au trezit în Austria ca pe o altă lume. Exclamațiile dese ale lui Andrei îi exasperaseră deja. De când plecaseră de acasă el avusese o obsesie pentru Austria, deși nu se știa ce anume îi declanșase interesul. Lăsară apoi în urmă acea țară unde munții crescuseră asemeni unor coloși îmbrăcați în vegetație, cu crestele acoperite de zăpadă și intrară în Italia. Reușiseră să oprească la o benznărie și Ana fumă o țigară tremurând în răcoarea dimineții. Era ciudat cât de departe se simțea de tot ce lăsase în urmă. Mintea ei primea cu o asemena repeziciune actualizarea senzațiilor încât i se păru că acele locuri nu-i erau străine, că într-un fel neînțeles existaseră în ea și odată regăsite, nu-i trebuia să se adapteze. Până și oamenii îi zâmbeau amabili, un domn grizonat cu pardesiul mototolit dar deosebit de elegant îi deschisese ușa și-o invitase amabil să intre. -Per favore signorina! Cât de frumos îi păru gestul și vocea lui! Ceva se dezmorțea în interiorul ei. Ochii surprindeau fiecare amănunt stocându-l în memorie, îngrămădindu-le pe toate cu lăcomie, realizând că efectul era acela de dezrădăcinare față de tot ce trăise până atunci. Și o bucurie caldă, asemeni soarelui pe acel cer străin, îi urca încet, stăpânit, în coșul pieptului colorându-i sufletul. Și nu ajunsese încă acolo unde destinul o chemase, unde marea se împreuna cu muntele, unde flori exotice crescuseră parcă dinadins aiurea peste tot, urcând pe ziduri sau decorând grădini inimaginabile. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate