Aceleași policandre cu lumânări de cetaceum, ale căror intensitate luminoasă îl absorbeau într-atât, încât nici nu mai lua în seamă că îi rănea pupilele. Practic, totul în jurul lui era de un alb strălucitor, imagine ce-ți poate oferi o stare euforica, pentru început, dar după două săptămâni, seara de seară, îți poate provoca coșmaruri teribile...

Încă din prima seară se plânsese directorului teatrului de luminozitatea asta exagerată, ce-l dezavantaja la executarea numărului său, dar acesta nu-l ascultă, chiar încerca să-l șantajeze. Iar cum tânărul nu se simțea pregătit a-și dezvălui adevărata identitate, se hotărâse să se lase în voia sorții.

De fiecare dată când urca la trapez, în costumul lui rubiniu, dintr-o singură piesă și părul lung, negru, împletit într-o coadă groasă, se lăsă cuprins fără să vrea, de o dulce amorțeală, ce i-ar fi putut fi fatală. Nu o dată se închipuise pe sine, căzut de la cei cinsprezece metri ai trapezului, tocmai jos, în mijlocul scenei. Un țipăt, sânge, oase rupte, public în șoc...

Și totuși, nu se întâmplase nimic rău. În ultimele zile, devenise chiar nepăsător fata de policandrul nesuferit și de salivația grețoasa a publicului masculin, care cu toată gentilețea lui, l-ar fi devorat ca niște hiene, dacă ar fi putut numai să-l atingă.

Acrobațiile îi ieșiră de minune, așa cum se întâmpla la fiecare reprezentație. De fapt, succesul acestora era ultima lui grijă, Lacargia dovedind o acuitate extraordinară.

Glasul viorii ajunsese la paroxism. Samir îi aruncă o privire îngrijorată.

Răsuflă adânc și din prelungitu-i balans, se avânta într-un șurub, apoi se lăsă să cadă, fără teamă, în inima rugului de paie aprinse, din mijlocul scenei. Deși mai că învățaseră numărul pe de rost, publicul își ținu respirația, temător pentru viața Lacargiei.

Dar zburătorul nu-i dezamăgi nici de data aceasta. Se înălța din flăcări asemeni unui fenix, unicu-i veștmânt, fiind bogatele-i plete care-l îmbrăcau, lăsând o vagă impresie asupra formelor trupului. Pluti ușor asupra rugului, fără a-și vătăma deloc tălpile goale, iar privirea lui glacială îmbrățișa sala încremenită în extaz, În liniștea aceea chinuitoare, Lacargia putea să simtă erosul din sânul publicului și chiar auzi câteva suspine înăbușite în stânga sălii.

Dacă s-ar fi întâmplat asta cu doi ani în urmă, pe când inima lui se mai topea încă în văpaia rugului, ar fi fost poate fericit să stârnească asemenea dorințe. Acum, însă, în inima lui nu era loc decât pentru răzbunare.. Zâmbi cu trufie și se lăsa învăluit de gazul verzui care emana de undeva de sub scenă.

Magie. Lacargia era zeița ce poruncea focului să nu ardă carnea; bărbații îi doreau frumusețea, femeile îi admirau curajul.

Când imaginea se limpezi, scena era goală. Curând, sală răsună de vuietul aplauzelor. Dar Lacargia nu le răspunse. Alunecând prin trapa ce-l ajuta să dispară ca prin farmec, ajunse într-o pivniță, care ducea spre cabina lui.

Lacargia era un mister chiar și pentru el însuși. Stătea izolat în camera de la pensiune și nu apărea decât la ora programată pentru reprezentație. Se spunea că n-avea servitoare, că-și pregătea singur machiajul și costumul rubiniu pentru trapez.

Dar alta era povestea care atrăgea la persoana lui; deși se expunea zilnic privirilor și avea nume feminin, se zvonea că Lacargia ar fi fost bărbat. Dar cum travestiți au existat de când lumea, iar emascularea n-ar fi avut o explicație, vecinii cârcotași erau tratați cu ironie și ridiculizați.

Cabina de machiaj era o cămăruță cu pereți tapetați cu oglinzi și o masă de toaletă înțesată cu tot soiul de crime, pudre și alte nimicuri, folosite frecvent de diva teatrului, ce-și împuținase aparițiile de când venise circul în oraș.

În fața oglinzii, Lacargia își împletea din nou părul. Purta incă costumația de zburător care mulată pe corp, în mod curios, trăda acum contururile masculine – umerii largii și pieptul vânjos. Indispoziția din ultimele zile nu-l părăsea nici acum. Faptul că nu puteau pleca din oraș, decala programul circului și îi încurca planurile.

Poate că Stelianos nu voise să-l pună în pericol, dar lucrul acesta se întâmplase și nu-I plăcea deloc. De când zăpăucul ăsta le făcuse cunoștința, personajul a cărui vizita o aștepta cu încordare, îl urmărise îndeaproape. Deși situația era alta, el prefera să-l asemuiască cu admiratorul fanatic, ce te va răsturna cu picioarele în infern...

Împarți iarăși, absent, cutiile de pudra în dreapta oglinzii, iar celelalte cosmetice în stânga – se părea că diva șatenă, a cărei poză trona colțul din dreapta sus al oglinzii, nu avea tenul atât de imaculat pe cât și-l voia...

Deodată, ușa se deschise de la sine, provocând un curent, care străbătând încăperea, trânti unica fereastră a cabinei. Tânărul sari de pe scaun și văzu, cu mirare cum zăvorul ferestrei se închide singur. Înghiți în gol și își îndreptă privirea către ușă, în cadrul căreia se ivise un om într-o mantie liliachie. Chipul și-l ținea ferit în spatele glugii.

Urmărise reprezentația din spatele sălii și se retrăsese împreună cu ceilalți spectatori. Portarul nu-l văzuse strecurându-se pană la cabina artistei.

Lacargia se gândi cu ironie că o asemenea intrare triumfală merita să fie felicitată. Dar cum omul își alesese un moment inoportun pentru vizită, se hotărî să-I atragă atenția asupra acestui fapt. De parcă atunci când trebuie să-ți pui capul sub ghilotina, ai putea cumva să spui că ai răcit și fierul acela rece nu-ți face bine la gât...

Fiecare om are o fobie, iar zburătorul nostru o depista pe fiecare în parte. Și acest Regis trebuia să aibă una, poate chiar mai multe și era convins că, deși era considerat mai tare decât ceilalți, sigur avea să-I îngenuncheze și pe el, explorându-i fobiile.

Dar trebuia să fie luat totul pe îndelete. Dintr-un salt era lângă ușă, pe care o alătura.

- Cine v-a dat voie să intrați??... Se știe că nu ofer autografe, adăugă cu un calm forțat, fără a lăsa clanța din mană, deci vă rog să vă retrageți.

- Te numești Lacargia? Întrebă tânărul, pe un ton grav, descoperindu-se.

Avea părul blond, tuns scurt și ochii verzi. Coborându-și involuntar privirea către hainele artistului, tresări ușor și o cută îi încreți fruntea.

Lacargia ridica o sprânceană, iar omul înghiți în gol. Iată că Regis se trăda încă din pragul ușii – Ereutofobia, teama de culoarea roșie. Ar fi fost drăguț să renunțe, nesuportând să-I vadă costumul...

- Da, mă rog, e numele meu de scenă... Dar nu-mi amintesc să-ți fi permis...

- Minți, îl acuză străinul fără a-și schimba tonalitatea.

Își regăsise calmul caracteristic și era convins că nimic din ce avea să urmeze, nu i-l va spulbera. Știa că fobiile lui erau aproape inexistente. Afară de una, pe care tipul ăsta n-avea să i-o descopere...

- Te numești Lotus Stavrinos și ești de parte bărbătească.

- Păi, nu mi s-a mai spus așa de ani de zile, zâmbi el cu nevinovăție, dar nu cred să fi menționat vreodată că aș fi femeie sau bărbat... Numele este feminin, dar asta e altă poveste.

Sunt artist și ca artist, pot avea însușiri ale ambelor sexe, fără a face parte din unul anume. Te deranjează acest aspect?... N-ar trebui, atâta vreme cât v-am impus o iluzie ce v-a mulțumit gustul pentru artă! Și acum, te rog să mă ierți, dar aș dori să mă odihnesc, deci... la revere... și îmi pare rău, dacă te-am dezamăgit.

Și, zicând acestea, dădu să închidă ușa, dar străinul îl opri.

- Deci, mă enervezi, să știi, spuse el intrând și închizând ușa. Bănuiesc că știi cine sunt. Þi-am fost prezentat săptămâna trecută de către un prieten comun.

Lotus se întoarse la scaunul lui, oftând.

- De ce te enervez?... întrebă el, plictisit. Reacția mea e cumva o noutate, toți cei pe care i-ai vizitat, s-au îndepărtat cu teamă, numai văzându-te?... Ei bine, află că nu ești atât de înspăimântător. Bine, domnule... Elnur, am auzit de domnia ta, că ai să vii după mine, mai devreme sau mai târziu – deloc, nefiind una din variante... Presupun că ai textele tale care merg de fiecare dată, dar după cum vezi, pe mine nu mă sperie câtuși de puțin. Și asta, ar trebui să-ți dea de gândit.

- Nu te bizui pe asta, amice, vom vedea curând care-i adevărul. E vremea să plătești și dacă te gândești bine, cred că vei și tu de acord.

- Aaa, asta era replica din finalul prezentării, nu?... făcu Lotus, silindu-se să radă. Scuză-mă, dar n-am de unde să-ți cunosc textele.

- Vrei, te rog, să mă asculți și să încetezi cu ironiile??

- Și să continui cu frica?... Vrei poate să plâng și să-mi smulg părul din cap?... Pune-te o clipă în locul meu, omule, și după aia, vorbește!

- Deci, recunoști că ți-e frică, știi că ai greșit.

- Dacă și eu am făcut rele... și se opri, întristat. Ochii i se umeziră. Elnur văzu asta și se încruntă ușor. Suntem de aceeași parte, amice, să nu uiți asta...

- Nu, Lotus, eu nu mă răzbun, eu îmi fac datoria. Am venit să te ajut...

Lacargia medită o secundă, timp în care străinul avu timp să-l studieze mai cu atenție. Și nu știa ce-l deranjă mai tare, travestiul de pe scenă sau efeminarea în sine, dar practic nu-l putea înghiți pe acest tânăr, a cărui frumusețe sucise mințile tuturor bărbaților cuminți care o văzuseră pe Lacargia născându-se din flăcări.

Și printre aceștia era și el, homofob convins, deși n-ar fi recunoscut nimic. Privindu-l, simțea cum îi fierbe sângele în vene!... Era păcat, existența acelui om era una din petele negre de pe chipul universului. Iar acesta, în comparație cu artiștii, nu se poate farda ca să-și ascundă neajunsurile...

În timpul ăsta, Lotus se întreba oare în ce fel îl deranjă mai rău pe Elnur culoarea roșie. Și-l imagină într-o grădină cu trandafiri roșii ca sângele, știind că acea imagine avea să se transfere imediat în mintea Regis-ului.

- Să mă ajuți?...

- Vreau să-ți salvez sufletul. Dar mă tem că pentru asta va trebui să te ucid.

Și un zâmbet sardonic I se așternu pe buze.

- Să mă ucizi?? Repetă Lotus, cu indignare. Imaginea nu avusese efect asupra lui. Hai, domnule, nu încep iar cu d-astea!!...

- Îmi cer iertare pentru ce voi face... adăugă el cu glas stins.

Văzând că-și desface latul de ciucur roșu al mantiei, Lotus își strecură două degete în mâneca stânga după stiletul de platină, dar se opri uimit, văzând că omul scoate de sub pelerină un flaut.

Era comic, marele Regis de Aeternum folosea vechiul procedeu al călușarilor, pe care nici Regis-I mai mici nu-l mai utilizau, fiind banal; aceștia atacau direct, dacă reușeau să te surprindă, punându-ți la gât sabia de lemn. Dar fobiile erau prea puternice, așa că renunțau curând și plecau, lăsându-se păgubași.

Elnur începu să cânte, dar se opri după primul acord, căci în loc să se zvârcolească pe covor, chinuit de muzica lui, Lotus îl ascultă, cu nespusă încântare.

- De ce te-ai oprit?... îl întreba cu inocentă.

- Ceva nu e în ordine... murmură omul și se pregăti să înceapă alt cântec. Știam că va fi mai greu cu tine...

- Bine, eu te las să cânți, chiar mă delectez, dar mă tem că-ți consumi degeaba energia...

- E imposibil! Þi-ai vândut sufletul diavolului, trebuie să plătești pentru asta!

- Mi-am vândut sufletul... cui?! Și Lotus izbucni în hohote de ras. Fii serios, omule!

Elnur se așeză pe un fotoliu, oftând.

- Nu plec la vânătoare fără să mă informez asupra țintelor. Niciodată. Citesc, învăț, mă lămuresc asupra persoanei pe care urmează s-o salvez...

- Adică, s-o ucizi, îl corectă Lotus.

Elnur îl privi cu tristețe.

- Tu ești altfel, trebuie să recunosc asta. Credeam că știu totul despre tine, dar sunt multe lucruri pe care nu le pot înțelege; rămâi un mister și eu nu suport asta.

- Și, ce vrei de la mine?

- Nu te pot salva...

- Ucide...

- Termină!... Ziceam... nu te pot salva, fără să aflu secretul tău. Spune-mi, cum ai făcut pactul, cum poți să apari ca o femeie, când tu ești bărbat?...

- N-am făcut niciun pact, rase Lotus, netezindu-și părul împletit, gest reflex, pe care-l avea atunci când era agitat. Ce să-ți spun, continuă el, strângându-și halatul pe sine și încrucișându-și brațele, e o iluzie, secretul meseriei. Dacă ți-l zic, trucul meu ți se va părea bizar, își va pierde farmecul.

- Și, riști să-ți pierzi viața din pricina trufiei? Spuse Elnur, care se juca, absent, cu garda spadei.

- Cine te crezi, mă rog, fiul Inchiziției?... pufni Lacargia. Au trecut acele vremuri. Nu sunt obligat să-ți spun nimic.

- Nu mi-ai răspuns la întrebare.

- E o iluzie, ți-am spus, publicul mă vede așa cum vreau eu să mă vadă.

- Nu, ești doar mai versat în uneltirile tale malefice...

Elnur luă din nou flautul și începu să cânte altă piesă. În momentul acela, Lotus scoase un țipăt și aruncă de pe el halatul, a cărui mâneca stânga luase foc din senin. Străinul zâmbi mulțumit.

- Exact ce spuneam. Credeai că-ți merge, ființă a întunericului??...

- Ah, taci!... strigă Lotus, care stingea halatul cu apă din carafă. Nu e de la cântecul tău, adăugă supărat, mi se întâmpla dese ori, din cauza flăcărilor prin care trec la sfârșitul spectacolului...

- Poți dovedi? Îl incită omul.

- Să dovedesc?... Nu, asta se întâmpla, n-am cum să-ți dovedesc!...

- Foarte rău, amice, dacă nu poți, înseamnă că eu am dreptate.

Elnur se ridică, frământând garda spadei de lemn. Enervat, Lotus îi transmise o imagine cu o cameră fără ferestre, asemeni celor de ospiciu, ai cărui pereți erau vopsiți în roșu.

- Nu, asta e o nebunie, nu se face! N-am cum să-ți dovedesc. Dar știe Samir, violonistul, m-a văzut! Își aminti el, bucuros. Accepți mărturia lui?...

- Deci, pană la urmă, crezi, zâmbi el, răutăcios.

- Nu, dar n-ar fi prima oară, când un om e omorât din greșeală, nu?...

- Nu, nu vreau să amestecăm pe nimeni în treaba asta, spuse Elnur, scoțându-și spadă.

Lotus se sculă de pe scaun, într-o stare de agitație. Vopseau de pe pereții camerei începu să se topească și să curgă în valuri scânteietoare... valuri de sânge.

- Þi-e frică... pană la urmă, te-ai dat de gol... făcu străinul, râzând, deși respirația îi se întețise.

- Nu, idiotule, nu mi-e frică de nebunia ta!! Răbufni Lotus. Nu ești decât un misionar nenorocit și asta nu poate să inspire decât compasiune! Ști ce? Gata! M-am săturat, ieși afară de aici!!

Și se năpusti asupra străinului, împingându-l spre ușă. Dar în momentul acela, se petrecu ceva la care Lotus nu s-ar așteptat... Îl privi îngrozit și-și acoperi gura ca să nu țipe: în fata ochilor săi defilau scene ireale, de o cruzime fără margini, iar protagonistul acestora era chiar Elnur, care se întoarse spre el, cu un zâmbet feroce și-l împinse spre mijlocul camerei.
- Da, amice, tot ce-ai auzit despre mine, e real. Gata cu joaca!

Lotus îl privi îngrozit și se târî spre scaunul lui. Înșiruirea acelor imagini îl istovise. Trebuie să fi fost peste cincizeci de imagini, transmise cu o frecvență de poate chiar două pe secundă, căci uneori, formele se topeau unele în celelalte. Cea lăsată pentru final, îi transmise fiorii ce șira spinării; fusese aleasă cu grijă, Elnur voise poate să lase ce era mai bun, mai sinistru pentru finalul “caleidoscopului “.

Lotus își trecu mâinile peste față, apoi, oftă adânc. Buzele I se arcuiră involuntar într-un zâmbet schimonosit și un râs de om nebun s revărsa pe poarta gurii sale. Elnur îl privi, satisfăcut.

- Ai să plătești pentru asta, murmură Lotus, reușind să se oprească. Îți dau dreptate acum, ești tare, omule. Dar acum, ieși, să nu te mai văd! Urlă el, deodată, făcând semn spre ușă.

De data acesta, pe chipul lui Elnur nu se clinti niciun mușchi.

- Bine, Lotus, dar credeam că vrei să afli adevărul despre sora ta...

Lotus îl privi uimit și o lacrimă I se prelinse pe obrazul stâng.

- Las-o în pace! Mârâi Lotus. Las-o să se odihnească...

Se aplecă înainte și-și acoperi fața cu palmele, suspinând.

- Nu se poate odihni, căci s-a sinucis...

- Nu, nu e adevărat, strigă el, a fost omorâtă, au complotat împotriva Ginestrei și au pus totul pe seama dezamăgirii ei. Dar n-a fost așa, nu s-a sinucis din cauza regelui, femeile din haremul lui au provocat accidentul. Și o voi dovedi, adăugă cu hotărâre, voi ajunge în fața regelui și îi voi dezvălui adevărul; voi spăla onoarea surorii mele și criminalele vor cădea în mâinile călăului!

- Și, în spectacole...

- Intru în pielea ei... acolo, pe scenă, sunt ea, suntem o singură ființă... nu Știu cum, dar oamenii o văd pe ea, nu pe mine, ca și cum aș fi în interiorul ei, trupul ei și sufletul meu... una.

- Nu știu ce vrajă ai făcut, dar e foarte puternică. Trebuie să se oprească aici, Lotus. Spui că nu faci rău, dar publicul pe care-l amăgești cu chipul tău angelic, cu farmecele tale?...

- Nu fac rău nimănui... murmură el, privind fără țintă.

- Știu că ai suferit mult, spuse omul, pe un ton complice, așa că-ți voi da o șansă pe care n-am oferit-o nimănui vreodată... Lotus își ridică privirea, suspinând. Te las să-ți luminezi calea spre cealaltă lume.

Lotus se încruntă.

- Mai bine ascultă-mă, Elnur, replica energic, acceptă propunerea mea, ajută-mă ca să te pot ajuta... Avem același scop, amândoi am pierdut ființe dragi, nu te înțeleg...

- După cum ai zis, sunt doar un misionar nenorocit. Ce te face să crezi că am nevoie de ajutorul unui damnat??... Ai lumânări aici?... întrebă el cu cordialitate, schimbând vorba și începu să caute pe măsuță, ridicând și mutând obiectele; văzând cutiile cu pudră de obraz și realizând ce conțin, plescăi cu un fel de silă și se întoarse spre tânăr.

Lacargia observă gestul misionarului. Iată că bănuiala i se confirmase, omului îi era frică de... pudră. Iată ceva ieșit din comun.

- Nu, nu am lumânări, îl lămuri Lotus, fără a mișca un deget să-l ajute.

- Regret, țineam să-ți îndeplinesc această ultimă dorință. E primul punct din lucrarea mea și parcă îmi pare rău acum că nu l-am folosit niciodată, adăugă el, căutând mai departe prin sertarele măsuței.

- Ei, asta e acum, făcu Lotus pe un ton nesincer, dacă nu sunt, nu folosim...

- Dar chiar voiam... murmură el, zâmbind amar. Dar portarul nu are?!...

Lotus tăcu un moment, privindu-l cu neîncredere. Dispoziția omului era uimitoare și îl speria mai tare decât spada aia de lemn, pe care de altfel, nici n-o credea în stare să-i facă vreun rău. Și totuși, ceva trebuie să să fi fost adevărat.

- Aș putea să fabric o lumânare, am cele necesare...

- Ști să faci lumânări?... îl chestionă omul. Păi, fă o lumânare; nu se întâmplă nimic dacă mai întârzii puțin aici... oricum, nu mă așteaptă decât o cămăruță goală și extrem de neprimitoare...

Râse. Lotus făcu o grimasă de neplăcere și la insistențele omului, luă dintr-un sertar un borcan cu ceară albă și un șnur.

- A, dă-mi voie să te ajut! Spuse Elnur și atingând borcanul cu arătătorul, făcu ca ceară să se topească sub presiunea jetul electric ce-i țâșnise din deget.

Lotus se așeză la măsuța și introduse fitilul în ceară, îl ținu puțin, apoi îl scoase și îl lăsă să se usuce. Repetă operația de vreo patru ori; străinul deveni nerăbdător.

- Îmi pare rău, dar merge greu, se scuză Lotus, râzând în sinea lui.

Elnur îi făcu semn să continue. Și așa, se mai scurseră câteva minute, în care Lotus încerca fără succes să creeze niște imagini înspăimântătoare, cu pudră...

- Ah, nu-l ții tu cât trebuie, făcu omul și îi luă fitilul din mană ca să-i arate cum se face.

Dar în graba gestului, îi atinse brațul. De data asta, Elnur nu-I transmitea nicio imagine terifiantă, ceea ce văzu Lotus se află undeva, în colțul cel mai îndepărtat al creierului misionarului. Imaginea îl lămuri, dar îl șoca la culme.

- Vezi?... Trebuie să-l ții mai mult în ceară. Hai, continuă, ce-ai rămas așa??...

Lotus apucă borcanul cu o așa forța că acesta se crăpă și ceară, incă fluidă, începu să curgă prin crăpătură, arzându-i degetele. Dar el nici n-o simți...

- Hai, gata! Izbucni omul. E destul de groasă lumânarea aia ca să ardă și după ce termin treaba!...

Și fără a-i da răgaz să se dezmeticească, omul se dădu înapoi câțiva pași, și înaltă spada de lemn, scoțând-o din teacă.

- Nuu!... urlă Lotus, sărind într-o parte, deși știa că lemnul nu-l poate răni.

Era o nebunie, acesta nu era modul de acțiune al Păstrătorilor de Secret, nici vorbă... Dar un lucru era cert în mintea să: nu trebuia să moară până ce nu-și răzbuna sora.

Așa că atunci când spada se roti spre capul său, Lotus se aplecă și întinzându-se peste masă, reuși să răstoarne o cutie albastră, de bomboane nemțești, al cărei capac zbură cât colo, iar conținutul pulberos se împrăștie pe fata și pe hainele străinului...

Elnur scoase un icnet de surpriză. Lotus se pregăti să folosească stiletul.

- Ce faci?!...

- Mă apăr, tu ce crezi?... strigă Lotus.

- Ce-i asta?? Cu ce-ai aruncat pe mine?... tipă omul ca scos din minți, privindu-și hainele.

- Pudră... răspunse tânărul, cu tristețe în glas.

Elnur suspină, iar mâinile sale, incă albe de pudră, începură să tremure spasmodic... Sub pulberea aceasta fină se ascunde toată urâțenia lumii, tot ce e considerat inestetic și respingător, de la riduri de bătrânețe și pete de varicela pană la moartea însăși...

“De ce nu-mi răspunzi, sufletul meu?... Ești incă supărată pe mine?... “Dar ea nu-i vorbește, nici măcar nu-și ridică privirea de pe cartea din poală... “E târziu, draga mea... “Îi atinge părul, dar capul îi alunecă pe umărul stâng. Fratele se înfioră. O ridică pe brațe și o așează pe pat; îi descheie rochia, îi freacă tâmplele – nimic. Și totuși, pielea ei e caldă, deci nu poate fi moartă...

Abia mai târziu, a descoperit urmele strangulării, sub stratul gros de pudră.

- Nici nu-ți închipui ce-ai făcut!... îl amenință omul.

- Nu meriți să trăiești, șopti Lotus cu hotărâre.

Elnur care scăpase arma din mâini, îl lovi cu sete pe artist și se aruncă asupra lui, dezarmându-l.

- Nu te împotrivi!... Nu vreau să te chinui... șoptea el, în timp ce mâinile-i îl sugrumau frenetic. Trebuie să renunți la răzbunare, nimeni n-a ieșit vreodată din Aeternum. Iar sora ta era o stricată, nu merita...

- Moartea... moartea te învăluie, așa cum o învăluia și pe sora ta... șoptea Lotus, gâfâind. Nu te împotrivi, n-ai cum..., adaugă susținându-i privirea.

- Taci! Taci!... murmură Elnur, la capătul puterilor. Lotus reuși să apuce de marginea fetei de masă și răsturnă obiectele peste ei.

- O simți?... Totul e pudră, totul e moarte...

- Taci... șoptea străinul, făcând eforturi disperate să respire normal.

- S-a terminat, prietene, spuse Lotus, înlăturând trupul aproape inert.

Se așeză pe scaun, răsuflând din greu. Aprinse lumânarea și o strecură între degetele crispate ale omului, ale căror unghii deveniseră vineții.

- Ce faci?... întrebă omul, în agonie. Cine ești? Ce ești?...

- Sunt cel care-ți va spulbera nemurirea, răspunse Lotus, cu simplitate.

Elnur mârâi, neputincios, iar chipul i se făcu pământiu.

- Iată testul pe care trebuie să-l dai, Stavrinos, șopti el cu o bucurie răutăcioasă. Arată-mi cât ești de tare, arată că poți rezista Cutiei ce-ai deschis-o, că nu ești doar un fraier ce-a prins un Regis de picioare... Vezi să poți; de nu, te iau cu mine în Iad! Îl amenință cu un rânjet sinistru.

Lotus clătină din cap. Scoase din buzunar o batistă, o uda bine cu restul de apă din carafa, apoi se aplecă asupra lui Elnur și desfăcându-i cămașa la piept, îi aplică compresă pe inimă. Regis pufni ușor, dar zâmbetul abia se schiță,

- Nu, nu se poate termina așa!! Murmură cu disperare în glas. Nuu, nu pot să mor acum, eu nu pot să mor!...

Încerca să înlăture lumânarea, dar degetele hipocratice nu-l mai ascultau.

- Nu, nu vreau în Iad, ajută-mă... ajută-mă... Eliberează-mi sufletul, fă-o, acum... Nu! Ce-ai făcut?? Filonia, surioara, niciodată... eu, niciodată...

Ochii lui Lotus se umeziră. Întoarse batista pe cealaltă partea și o așeză pe pieptul omului, deși vedea că n-are niciun sens.

- Ce să fac?... Doamne! Bolborosi el, pierzându-și cumpătul. Nu știu ce să fac... spune-mi ce vrei să fac și fac, spune!...

- Ai grijă de viitorul Regis, să nu ajungă ca mine... murmură Elnur, ușor ironic, privind amuzat către flacăra lumânării. Și apropo... cred că l-ai trecut...

Apoi, mușchii feței se destinseră încetișor, iar ochii uitară să mai vadă.

I- Iți promit. Acum, odihnește-te, Elnur Endocartes!...

Lotus îi închise pleoapele.

- L-am trecut sau tu ai trecut... dincolo?... Cred că ambele răspunsuri sunt valabile. Eh, Lotus dragule, ai făcut prostia vieții tale... sau ți-ai asigurat un loc în eternitate. Ce va fi, vom vedea.

Și zicând acestea, deschise alt sertar de unde scoase un flacon gol. Rămase la câțiva pași de trupul de Regis, așteptând. Nu era sigur, dar presimțea ca ceva trebuie să se întâmple.

În câteva secunde, trupul lui Elnur capăta un aspect bizar, ca și cum și-ar fi modificat starea de agregare, începu să se volatilizeze, pierzându-și forma și curând se preschimbă într-un fel de abur, ca un djinn, pe care Lotus îl captă cu grijă în flaconul său.