agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2101 .



Agonia
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [orhideea albastra ]

2009-03-18  |     | 








L-am găsit în atelierul lui, acolo unde petrecea cea mai mare parte din timp. Îmi plăcea să îl privesc cum modelează lutul. Acum stătea inert în fotoliul ros de molii fumând liniștit. Privea fix într-un punct, mi-am dat seama că nu știa că sunt acolo. Lumina se filtra prin singurul geam din încăpere. M-am așezat pe un taburet lîngă măsuța de cafea, urmărindu-l în continuare.
L-am întrebat ce face acolo, atât de departe de pământ. Mi-a răspuns laconic scuturându-și țigara într-o scrumieră de ceramică smălțuită.
-Nu mai am inspirație nu mai pot să lucrez. Stau de ceasuri aici și nu îmi vine nici o idee. Nimic genial. Iar mediocru nu vreau să fiu. Urăsc mediocritatea.
-Poate ar mai trebui să ieși, să mergi undeva intr-o excursie, undeva unde să te detașezi de cotidian, i-am sugerat sperînd să-l mai scot din amorțeală. Reacția lui imediată m-a surprins.
S-a ridicat fulgerător din fotoliu plimbîndu-se agitat. Podeaua era plină de lucrări nereușite azvîrlite peste tot.

-Trebuie să sufăr. Am nevoie de suferință. Am nevoie de dragoste. Trebuie să iubesc din nou.
-Să suferi? Mi se părea ciudat. Oamenii se tem de suferință, toți o evităm pe cît posibil indiferent că este fizică sau psihică. Cînd vorbim de suferință toți ne gîndim la durere, si nici unul din oamenii pe care i-am întîlnit pînă atunci nu era dornic să îndure vreo durere cît de mică. Îl urmăream atentă și am văzut cum nedumerirea mea îl amuza teribil. Se plimba în jurul meu afișând un surîs superior. Mi-am adus apoi aminte că budiștii propovăduiesc și ei suferința, suferința care te duce la mântuire. Ca să poți fi mântuit trebuie să suferi, acesta este primul adevăr, pentru Budhha și majoritatea gânditorilor religioși de după Upanișade. Totul este suferință .
-Ai tot timpul să te îndrăgostești, te poți îndrăgosti oricând.
-Nu este atît de simplu, nu vreau orice fel de iubire. Vreau una pătimașă. Să fiu iubit, hulit și părăsit. Să trăiesc totul la intensitate maximă. Abia atunci voi putea fi genial.
Văzându-l cât de înflăcărat era nu știu de ce mi s-a părut caraghios. Îmi venea să râd.
-Hai, nu mai fi atît de dramatic, parcă ai fi un erou dintr-o tragedie antică. Mi se pare o prostie ceea ce spui, iubirea nu este un sport extrem pe care să îl practici ca să îți satisfaci simțurile.
Afirmația mea l-a făcut să se oprească din mers, era furios. S-a întors spre mine cu ochii în flăcări.
-Pleacă, pleacă chiar acum!

Nu l-am văzut o vreme, nu l-am căutat. Pretențiile lui la genialitate mi se păreau de o aroganță fără pereche. Nu am mai auzit nimic despre el, nici chiar prietenii noștrii nu mi-au spus multe. Într-o dimineță însorită de iulie, era prin 15 parcă, într-o joi, am trecut pe la atelier. Ușa era deschisă ca de obicei. Stătea cu spatele la mine și lucra cu fervoare, lucrarea părea destul de mare. Am rămas în spatele lui în așteptare, cred că mi-am ținut respirația cîteva clipe.
-În sfîrșit ai venit. Vocea îi era obosită.
-Nu am îndrăznit să te caut mai repede, te-am supărat destul de tare atunci, am bâlbâit o scuză penibilă.
-Da. Dar cred că am exagerat. Ai un dar ciudat de a trezi în mine sentimente primare, iar furia e unul din ele.
- Și Modigliani era un furios, am citit că avea un temperament vulcanic.
S-a întors spre mine și ceva din privirea lui m-a împiedicat să îmi continui ideea
- Da, dar era un furios genial, ceea ce nu se poate spune despre mine. Știu că par nebun citeodata, sunt constient de asta.
-Ce spui? Mirarea mea era indreptațită, accesul acesta de sinceritate m-a luat pe nepregatite, nu îi stătea în obisnuință.
-Mi-a fost dor de tine, indiscutabil ești muza mea.
-Tu, bineînțeles glumești?
-Nu, nu glumesc, cu astfel de lucruri niciodată. Poate că a durat mai mult până să imi dau seama, să înțeleg ce îmi lipsea, dar de fiecare dată prezenta ta îmi readuce inspiratia.
-Ai terminat lucarea?
A dezvelit cu un gest mulajul din lut in marime naturală al unui bărbat, contopit în interior cu trupul, mai mic, al unei femei, femeia si bărbatul în agonizând într-o încercare zadarnică de a se desprinde unul de celălat .


#

O privesc cum stă, cuminte ca o călugarita lângă masuta de cafea, își tine mâinile linistit pe genunchi, părul îi cade pe umeri în dezordine și observ că s-a vopsit de curând i se mai văd urme roșii la rădacina părului. Nu cred că i-am spus dar culoarea asta nu o prea avantajeaza, îi scoate pistruii în evidență.
Mă întreabă ce fac și nu știu de ce lucrul ăsta mă enervează poate pentru că îmi aduce aminte de propria-mi neputință. Zac fără vlagă în fotoliu mă simt ca un ratat furios, furios pe mine, furios pe ea. Simpla ei prezenta mă enerveaza asa incit nu mă pot abține si mă răstesc la ea, furibund.
Plecă fără să protesteze, închide ușa ușor.
Mă reped la un perete și îmi izbesc fruntea de el, doamne cît de dobitoc pot să fiu și cît de îndrăgostit de ea.
Alunec încet pe linoleum și zac părăsit de vlagă. Abia după câteva ceasuri mă ridic și caut sticla de țuică, sticla pe care o păstrez pentru momentele mele de disperare, cred că nici o băutură nu e acum suficient de tare ca să îmi amorțească mintea și inima să îmi sedez simțurile să nu simt nimic…nimic. În absența Adelei am depresii și sentimente vecine cu nebunia, beau și dorm în atelier. Nu răspund la telefoane nu deschid ușa nimănui, lutul zace peste tot, resturile de mîncare și mucurile de la tigări la fel. Stau într-o cocină! Fiecare zi din viața mea se scurge egal, monoton…nimic interesant , nimic memorabil mereu acelasi eu al meu posedat de angoasele mele de ruina mea sufletească.
Abia peste cîteva zile încep să lucrez, ideea mă prinde cu totul și muncesc pe rupte.
Azi e o dimineață frumoasă de iulie, aproape am terminat, mai am citeva retușuri de făcut. Nu am auzit-o intrând dar i-am simțit prezența. Acopăr lucrarea cu o pînză. Adela e îmbrăcată într-un deux pieces vernil, are părul prins în coadă, arată bine Îmi cer iertare pentru ieșirea mea de atunci, iar ea îmi zîmbește. Cînd dezvelesc lucrarea reacția ei e una de uimire, mă întreabă la ce m-am gîndit iar eu îi spun că la noi doi. Dar de fapt nu știu dacă nu cumva e numai agonia mea. Încercarea mea disperată de a mă salva.

Atunci m-a părăsit. Mi-a dovedit că ea avea puterea de a se desprinde, de a merge mai departe fără să se împiedice in false frivolități. O mai văd pe stradă uneori mă salută zîmbitoare dar nu se oprește să îmi vorbească.

Zilele trecute, am expus lucrarea. A fost cumpărată foarte repede deși costa exorbitant si sincer atunci am rasuflat usurat. Pe ea, nebunia mea, o am in minte mereu in fiecare zi …clipă…ceas. Sunt înca în agonie.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!