Nimeni nu-și mai putea aduce aminte când începuse tribul lunga lui călătorie. Þara uriașelor pășuni, care le fusese cel dintâi cămin, era doar un vis pe jumătate uitat. Timp de mai mulți ani, Shann și oamenii lui străbătuseră un tărâm presărat cu dealuri scunde și la­curi scânteietoare, iar acum, înaintea lor se înălțau munții. În vara aceea, trebuiau să-i traverseze, îndreptându-se către meleagurile sudice. Nu aveau vreme de pierdut. Teroarea albă care venise din­spre poli, măcinând continentele în pulbere și înghețând aerul, se afla pe urmele lor, la mai puțin de o zi de mers.
Shann se întreba dacă ghețarii erau în stare să urce munții din față și, în adâncul inimii, încerca să-și mențină o scânteie de speranță. Munții se puteau dovedi o barieră în fața căreia să cedeze până și gheața nemiloasă. În ținuturile sudice, despre care vorbeau legendele, oamenii săi puteau afla, în cele din urmă, un adăpost.
Le trebuiră multe săptămâni ca să găsească o strâmtoare prin care să poată trece, atât tribul cât și animalele. Pe la mijlocul verii, poposiră într-o vale izolată, unde aerul era rarefiat, iar stelele scân­teiau mai strălucitor ca oriunde. Vara se apropia de sfârșit când Shann își luă cei doi fii și plecă să exploreze drumul. Se cățărară timp de trei zile, nopțile dormind așa cum puteau, pe stâncile înghe­țate, iar în cea de-a patra dimineață, înaintea lor nu se mai afla decât o piramidă de bolovani, adunați cu veacuri în urmă de alți călători.
Mergând către îngrămădirea de stânci, Shann simți cum tremu­ra, însă nu din cauza frigului. Fiii săi rămăseseră pe loc. Nimeni nu vorbea, deoarece prea multe erau în joc. Peste puțin timp, aveau să afle dacă speranțele le fuseseră înșelate.
Spre est și vest, pereții stâncoși se curbau, îmbrățișând ținutul de dedesubt. Jos, se întindeau kilometri nesfârșiți de câmpii undui­toare, străbătute de un fluviu uriaș. Erau un pământ fertil, unde tri­bul își putea cultiva recoltele, știind că nu va mai trebui să le abandoneze înainte de cules.
Shann își îndreptă apoi privirea către sud și văzu amurgul tuturor speranțelor sale. Acolo, la marginea orizontului, sclipea lumina ucigașă pe care o zărise de atâtea ori în nord ― scânteierea ghețarilor. Nu mai exista un drum înainte. În toți acești ani de fugă din fața ghețurilor nordice, ghețarii din sud avansaseră, venindu-le în în­tâmpinare. În curând, aveau să fie striviți între pereții mișcători...
Ghețarii sudici nu atinseră munții decât peste o generație. În acea ultimă vară, fiii lui Shann transportară comorile sacre ale tribului sus, la piramida singuratică ce domina înălțimile. Gheața care scli­pise cândva la orizont se găsea acum aproape la picioarele lor. Până la primăvară, avea să se spargă de flancurile munților.
Nimeni nu înțelegea comorile. Proveneau dintr-un trecut mult prea îndepărtat ca să poată fi pricepute de orice om în viață. Originea lor se pierdea în cețurile ce învăluiau Era de Aur, dar cum anume ajun­seseră în posesia acestui trib nomad nimeni nu-și mai putea aduce aminte. Era povestea unei civilizații care dispăruse fără urme.
Cândva, toate aceste vestigii jalnice fuseseră prețuite pentru anu­mite motive, însă între timp deveniseră sacre, deși înțelesul le pieri­se demult. Tipăriturile din cărțile vechi se șterseseră cu secole în urmă și, deși existau paragrafe încă vizibile, nu mai era nimeni care să le citească. Trecuseră multe generații de când cineva nu mai avu­sese nevoie de un tabel de logaritmi cu șapte zecimale, de un atlas al lumii, sau de înregistrarea Simfoniei a Șaptea a lui Sibelius, apăru­tă, după cum se menționa pe copertă, sub îngrijirea lui H. K. Chu și fiii, în orașul Pekin, în 2371 d.Hr.
Cărțile au fost puse cu grijă în cripta săpată special pentru ele. Alături de ele, a fost lăsată și o colecție deconcertantă de fragmen­te: monede de aur și platină, o lentilă spartă de la un aparat de fotografiat, un ceas, un tub de neon, un microfon, o lamă de la o mașină de ras electrică, câteva lămpi de radio ― rămășițe eșuate pe plaja istoriei atunci când valul uriaș al civilizației dispăruse pentru totdeauna. Comorile au fost depozitate cu grijă în lăcașul lor. Au urmat apoi alte trei relicve, cele mai prețioase, deoarece erau și cel mai puțin înțelese. Prima era o bucată de metal având o formă ciu­dată, a cărei culoare fusese produsă în mod evident de o tempera­tură foarte ridicată. Într-un fel, era cea mai patetică dintre toate rămășițele trecutului, căci povestea despre cea mai însemnată rea­lizare a Omului și despre viitorul pe care l-ar fi putut cunoaște aces­ta. Postamentul de mahon pe care era montată purta o plăcuță de argint cu inscripția:
"Aprinzătorul auxiliar de la motorul tribord
Nava Luceafărul
Pământ ― Lună 1985 d.Hr."
Urma un alt miracol al științei vechi: un glob transparent din plas­tic, având încrustate pe el câteva piese metalice cu forme ciudate, în centru, exista o capsulă minusculă de element radioactiv sintetic, înconjurată de ecrane convertoare ce-i coborau cu mult spectrul radioactiv. Atât timp cât materialul rămânea activ, globul funcționa ca transmițător radio, emițând în toate direcțiile. Se construiseră puține asemenea globuri. Inițial, fuseseră proiectate ca balize per­manente pentru marcarea orbitelor asteroizilor. Dar Omul nu mai apucase să ajungă la asteroizi.
Ultimul obiect era o cutie plată și circulară, sigilată, care zdrăn­gănea atunci când era scuturată. Magii tribului preziseseră că lu­mea se va sfârși dacă se va deschide cutia. Nimeni însă nu știa că ea conținea una dintre marile opere de artă realizate în urmă cu o mie de ani.
Treaba fusese terminată. Cei doi bărbați astupară cripta cu bolo­vani și începură să coboare încet panta. Chiar și în ultima clipă, Omul se gândea la viitor și încerca să păstreze ceva pentru posteritate.

***

În iarna aceea, valurile uriașe de gheață dădură primul asalt asu­pra munților, atacând dinspre nord și sud. Dealurile de la poale fură depășite și ghețarii le transformară în pulbere. Munții rămaseră însă neclintiți, astfel încât, la sosirea verii, gheața fu nevoită să se retra­gă puțin.
În felul acesta, iarnă după iarnă, bătălia continuă, urletul avalanșelor, scrâșnetul stâncilor și exploziile gheții sfărâmate um­plând văzduhul. Nici unul din războaiele purtate de Om nu fusese mai fioros ca acesta și nici una din bătăliile sale nu cuprinsese în­treaga planetă, ca acum. În cele din urmă, valurile de gheață înce­pură să cedeze și să lunece la poalele munților pe care nu izbutiseră să-i înfrângă, deși văile și trecătorile se aflau încă în strânsoarea lor fermă. Se decretase remiză. Ghețarii își găsiseră un adversar pe măsură.
Înfrângerea lor venea însă prea târziu ca să-i mai fie de folos Omului.
Astfel, secolele trecură și apoi se întâmplă ceva care trebuie să se petreacă, măcar o dată, în istoria fiecărei lumi din Univers, indi­ferent cât de îndepărtată și izolată ar fi ea...
Nava de pe Venus sosi cu cinci mii de ani prea târziu, dar echi­pajul ei nu știa lucrul acesta. Încă de la distanța milioanelor de kilo­metri, telescoapele zăriseră uriașul lințoliu de gheață care transforma Pământul în cel mai strălucitor corp ceresc, după Soare. Din loc în loc, giganticul giulgiu era pătat de puncte negre, ce dezvăluiau prezența munților aproape îngropați. Asta era tot. Oceanele, câmpi­ile și pădurile, deșerturile și lacurile ― tot ceea ce fusese cândva lumea Omului ― erau acum îngropate sub gheață, poate pentru vecie.
Nava se apropie de Pământ și se stabili pe o orbită la mai puțin de o mie cinci sute de kilometri depărtare. Vreme de cinci zile, ocoli planeta, filmând tot ceea ce mai rămăsese de văzut, și peste o sută de instrumente strânseră informații care aveau să furnizeze sa­vanților venusieni material pentru mulți ani de muncă. Nu se preve­dea nici o aterizare. Aparent, nu existau motive pentru așa ceva. Dar, în cea de-a șasea zi, lucrurile se schimbară. Un monitor pano­ramic amplificat la maximum detecta radiația pâlpâitoare a balizei. Timp de secole, ea își trimisese semnalele, cu tot mai puțină pute­re, pe măsură ce inima radioactivă slăbea.
Monitorul se fixă pe frecvența de emisie și în cabina de comandă începu să zbârnâie o sonerie. Puțin mai târziu, nava se desprinse de pe orbită și porni să coboare spre Pământ, către un lanț muntos ce se ridica, mândru încă, deasupra ghețurilor și către o piramidă din stânci cenușii pe care timpul n-o biruise.

***

Discul uriaș al soarelui ardea nemilos pe un cer care nu mai era învăluit în cețuri, deoarece norii ce acoperiseră cândva Venusul dis­păruseră demult. Forța necunoscută ce schimbase radiația soarelui ucisese o civilizație, dar dăduse naștere alteia. Cu mai puțin de cinci mii de ani în urmă, locuitorii pe jumătate sălbatici ai Venusului văzuseră pentru întâia dată soarele și stelele. Ca și pe Pământ, știința începuse cu astronomia, iar pe planeta caldă și bogată pe care omul nu o văzuse niciodată progresul fusese extraordinar de rapid.
Poate că venusienii fuseseră norocoși. Ei nu cunoscuseră nicio­dată Evul Mediu, care înlănțuise Omul timp de o mie de ani. Ei nu făcuseră ocolul lung prin chimie și mecanică, ci ajunseseră direct la legile fundamentale ale fizicii atomice. În același interval de timp în care Omul progresase de la piramide la nava cosmică, venusienii trecuseră de la descoperirea agriculturii la antigravitație: secretul fundamental pe care Omul nu-l aflase niciodată.
Oceanul cald care adăpostea încă majoritatea vieții tinere de pe planetă își rostogolea valurile leneșe pe țărm. Continentul era atât de recent încât nisipul de pe plajă era aspru și zgrunțuros. Apele nu avuseseră suficient timp să-l macine. Savanții stăteau pe jumătate imersați, frumoasele lor corpuri reptiliene strălucind sub razele soa­relui. Cele mai inteligente minți de pe Venus se adunaseră pe țărmul acela, venind de pe toate insulele planetei. Nu știau ce urmau să audă; aflaseră doar că avea să fie vorba despre a Treia Planetă și despre rasa misterioasă care o populase înainte de venirea ghețurilor.
Istoricul se găsea pe țărm, deoarece instrumentele pe care urma să le folosească trebuiau ferite de apă. Lângă el, se afla un aparat mare ce atrăsese de la început privirile curioase ale colegilor săi. În mod vădit, era ceva în legătură cu optica, pentru că din el ieșea un sistem de lentile îndreptat spre un ecran din material alb, situat la zece metri depărtare.
Istoricul începu să vorbească. Recapitulă pe scurt puținele date descoperite în legătură cu a Treia Planetă și locuitorii ei. Aminti secolele de căutări infructuoase în speranța descifrării unui singur cuvânt din scrierea pământeană. Planeta fusese locuită de o rasă cu imense capacități tehnice. Cel puțin așa se părea, după cele câteva piese descoperite în cripta de pe munte.
― Nu știm încă de ce a pierit o civilizație atât de avansată, comen­tă el. Cu siguranță, avea suficiente cunoștințe ca să supraviețuiască unei epoci glaciare. Trebuie să fi existat un alt factor, necunoscut nouă. Poate că vina a purtat-o o molimă, sau degenerarea rasială. S-a sugerat chiar că conflictele tribale, specifice rasei noastre în preistorie, ar fi continuat pe cea de-a Treia Planetă chiar și după apariția tehnologiei. Unii filozofi susțin că progresul științific nu im­plică în mod necesar un grad înalt de civilizație și că, teoretic, este posibilă existența războaielor în sânul unei societăți care deține teh­nica zborului și a transmisiilor la mare distanță. O asemenea teorie este străină modului nostru de gândire, însă trebuie să admitem că o astfel de ipoteză ar fi posibilă. În tot cazul, ea ar explica pieirea rasei respective.
S-a presupus dintotdeauna că nu vom afla nimic despre forma și aspectul fizic al ființelor care au trăit pe a Treia Planetă. Sute de ani, artiștii noștri au descris scene din trecutul lumii moarte, populând-o cu tot felul de creaturi fantastice. Majoritatea acestor făpturi ne semă­nau, în mai mare sau mai mică măsură, deși s-a subliniat adesea faptul că, dacă noi suntem reptile, nu înseamnă că orice formă de viață inteligentă trebuie să fie reptiliană. Cunoaștem acum răspun­sul la una dintre cele mai enigmatice probleme ale istoriei. În sfârșit, după cinci sute de ani de cercetări, am descoperit forma și natura vieții de pe a Treia Planetă.
Dinspre grupul de savanți se auzi un murmur de uimire. Câțiva fură atât de surprinși încât dispărură pentru scurt timp în adâncul oceanului, așa cum făceau toți venusienii în momentele de încorda­re. Istoricul așteptă până când colegii săi reveniră în elementul pe care îl disprețuiau. El însuși se simțea destul de bine numai grație sprayurilor minuscule ce-i stropeau întruna corpul. Cu ajutorul lor, putea rezista multe ore pe țărm, fără a fi nevoit să se reîntoarcă mereu în ocean. Încet, încet, freamătul se potoli și Istoricul continuă:
― Unul dintre cele mai ciudate obiecte descoperite pe a Treia Planetă a fost un container plat din metal, conținând o bandă foarte lungă din material plastic transparent, perforat pe margini și strâns încolăcit. La prima vedere, banda transparentă părea lipsită de ca­racteristici, dar o examinare cu noul microscop subelectronic a do­vedit contrariul. Pe suprafața materialului, invizibile ochilor noștri, însă foarte clare sub o anumită radiație, se găsesc mii de imagini micuțe, despre care se presupune că au fost imprimate prin mijloa­ce chimice.
Aparent, ele constituie o înregistrare a vieții așa cum se prezenta ea pe a Treia Planetă la apogeul civilizației. Imaginile nu sunt inde­pendente. Cele consecutive sunt aproape identice, diferind doar prin câte un detaliu. Scopul unei astfel de înregistrări este evident. Pro­iectarea imaginilor într-o succesiune rapidă oferă iluzia mișcării con­tinue. Am construit o mașină care poate face acest lucru și am adus o copie a respectivelor imagini.
Scenele pe care le veți urmări în curând ne duc înapoi cu mii de ani, în zilele de glorie ale planetei surori. Ele arată o civilizație com­plexă, ale cărei nenumărate activități le putem înțelege cu greu. Viața părea să fi fost extrem de violentă și energică, iar multe dintre lucru­rile pe care le veți vedea sunt chiar stupefiante.
Este clar acum că a Treia Planetă a fost locuită de un număr de specii diferite, dintre care nici una nu era reptiliană. Este o lovitură la adresa mândriei noastre, însă concluzia e absolut clară. Tipul dominant pare să fi fost un biped cu două brațe. Acesta umbla în poziție verticală și își acoperea corpul cu un material flexibil, proba­bil pentru a se proteja împotriva frigului, deoarece înainte de perioa­da glaciară planeta lor avea o temperatură mult mai scăzută decât cea a lumii noastre. Nu o să vă mai supun însă răbdarea la încerca­re. Veți vedea acum înregistrarea despre care vorbeam.
O lumină strălucitoare țâșni din proiector. Se auzi un zbârnâit ușor și pe ecran apărură sute de ființe ciudate, mișcându-se înainte și înapoi, oarecum sacadat. Imaginea se mări, cuprinzând una din­tre ele, și savanții putură să vadă că descrierea Istoricului fusese corectă. Creatura avea doi ochi destul de apropiați, dar celelalte amănunte faciale erau neclare. În partea inferioară a capului se găsea un orificiu care se deschidea și se închidea mereu. Probabil că avea un rol respirator.
Savanții urmăriră fascinați cum ființa ciudată intra într-o serie de aventuri uluitoare. Avu loc, de exemplu, un conflict extraordinar de violent cu o altă ființă, puțin diferită. Părea absolut sigur că ambele aveau să fie ucise, dar, când totul luă sfârșit, nici una dintre ele nu părea rănită. Urmă apoi o goană nebună într-un vehicul mecanic cu patru roți, capabil de performanțe extraordinare. Călătoria se termină într-un oraș supraaglomerat, împânzit cu alte mașinării ce se mișcau în toate direcțiile, la viteze ce îți tăiau răsuflarea. Nimeni nu fu sur­prins când două dintre mașini se ciocniră, cu rezultate dezastruoase.
În continuare, evenimentele se complicară și mai mult. Devenea acum evident că aveau să fie necesari mulți ani de cercetări pentru analiza și înțelegerea tuturor acțiunilor. De asemenea, se părea că înregistrarea era o operă de artă mai degrabă stilizată, decât o re­producere exactă a vieții așa cum fusese ea pe a Treia Planetă.
Când succesiunea de imagini luă sfârșit, majoritatea savanților rămaseră complet năuciți. Finalul fusese un vălmășag de mișcări, în care personajul principal era implicat într-o catastrofă formidabi­lă, dar de neînțeles. Imaginea se reduse la un cerc, focalizat pe capul ființei. Cadrul final era o imagine mărită a chipului acesteia, exprimând în mod vădit o emoție puternică, totuși, nimeni nu putea ghici dacă era vorba de furie, mânie, resemnare, sfidare sau alt sentiment.
Imaginile dispărură. Pe ecran, apărură pentru câteva momente niște litere, apoi totul se termină.
Timp de mai multe minute, domni o liniște deplină, exceptând clipocitul valurilor. Savanții erau prea năuciți ca să poată vorbi. În­trezărirea civilizației pământene avusese un efect zguduitor asupra minților lor. Într-un târziu, începură să discute, în grupuri restrânse, inițial în șoaptă, apoi din ce în ce mai tare, pe măsură ce implicațiile celor văzute se clarificau. În cele din urmă, Istoricul le solicită atenția:
― Punem acum la punct, rosti el, un vast program de cercetare care să extragă din această înregistrare toate informațiile posibile. Se fac mii de copii, pentru a fi distribuite tuturor savanților. Cred că vă dați seama de problemele ce se ridică. Psihologii, în special, vor avea în fața lor o sarcină uriașă. Nu mă îndoiesc însă de reușita noastră. Cine poate ști câte lucruri nu vom fi învățat, peste o gene­rație, de la această minunată rasă? înainte de a ne despărți, să-i mai privim o dată pe frații noștri îndepărtați, ale căror cunoștințe s-ar fi putut să le depășească pe ale noastre, dar de la care ne-au rămas atât de puține urme.
Pe ecran, reapăru ultima imagine, nemișcată de data aceasta, deoarece proiectorul fusese oprit. Savanții priviră cu venerație chi­pul încremenit din trecut, în vreme ce, la rândul lui, micul biped îi scruta cu expresia sa caracteristică de irascibilitate.
Pentru restul Timpului, el avea să simbolizeze rasa umană. Psiho­logii de pe Venus urmau să-i analizeze acțiunile și să-i urmărească fiecare mișcare, până ce aveau s-o poată reconstitui în minte. Mii de cărți aveau să se scrie despre el. Teorii complicate aveau să încerce să-i explice comportamentul. Dar toată munca aceea, toate cercetările urmau să fie zadarnice.
Poate că fața mândră și singuratică de pe ecran rânjea sardonic către savanții care își începeau uriașele lor cercetări neîncununate de succes. Secretul său urma să dăinuie până la sfârșitul Univer­sului, căci nimeni nu avea să mai poată citi vreodată limba moartă a Pământului. Ultimele cuvinte aveau să apară de milioane de ori pe ecran, fără ca înțelesul lor să poată fi măcar ghicit:
"O producție Walt Disney".