agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-20 | | La lucru manual, azi, am învățat să fac broscuțe de hârtie. Sunt foarte ușor de făcut și eu le fac cel mai repede. Le desenez ochi albaștri și, când le apăs, ele țopăie. Sunt bucuroasă. Colegii mei mă roagă să le fac și lor. Eu sunt bună și-i ajut. Îndoi pătratele de hârtie, repede, repede, și ei îmi spun că nu au timp să vadă cum le fac. Pe banca mea stau un șir de broscuțe albe, care așteaptă să le desenez ochii. La toate le-am desenat ochi albaștri și le-am împărțit colegilor mei. La a mea i-am făcut un singur ochi. Apoi creionul albastru s-a rupt. Și nu aveam o ascuțitoare. Și broscuța mea era albă și avea un singur ochi albastru. Învățătoarea îmi spune că sunt pricepută și mă alintă. Afară e iarnă și ninge foarte tare. Ne uităm pe fereastră și râdem. Învățătoarea oftează. Eu nu știu de ce oftează. Mai avem o oră, dar de frica zăpezii mari, ne dă drumul acasă. Ne ajută la îmbrăcat. Eu pot și singură. Eu am un palton roșu, în carouri. Și ghetuțe noi, cu blană albă. Tata mi le-a cumpărat ieri. Cele vechi s-au desprins. Mama a vrut să le lipească dar tata a zis că merit ghetuțe noi. Eu am note bune și chiar merit ghetuțe noi. Când ies din școală, viscolul îmi intră în ochi. Viscolul e un vânt de zăpadă. Uneori înghite oamenii. Oamenii aceia nu se mai întorc niciodată. Dar mie nu mi-e frică de viscol. Eu sunt curajoasă. Și pornesc spre casă cu fularul legat la gură. Ghetuțele îmi țin cald la picioare și le simt moi și pufoase. Din loc în loc mă mai odihnesc. Zăpada e cât mine dar eu pot să merg singură. Unii dintre colegii mei nu vin la școală când e zăpadă, cred că le e frică de viscol, să nu-i înghită, dar eu reușesc. Casa e pe deal și în jur totul e alb. Merg pe unde zăpada e mai mică. Ghiozdanul din spate este din ce în ce mai greu. În gene mi se prind fulgi de zăpadă și fularul din jurul gurii are țurțuri. Zăpada îmi ajunge până la brâu. E greu să-mi ridic picioarele. Obosesc foarte tare. Fac pauze mai dese. Văd casa în deal. Nici o țipenie de om. Din hornul de pe casă iese fum. Cred că acasă e cald. De-abia aștept să ajung și să mă cuibăresc în patul meu cu cergă de lână mițoasă. Lâna e de la oițele mele, țurcane, pe care le ținem în saivan. Sub picioarele mele, vara e o pajiște cu trifoi și păpădie. Parcă sunt bucăți de soare în iarbă, atât sunt de frumoase. Acum, zăpada îmi ajunge la subsuoară. Mă-nvăluie caldă și pufoasă. Mă las pe spate să mă odihnesc. Zăpada mă ține. Ghiozdanul s-a udat într-un colț. Am mănuși din jerseu albastru cu flori roșii. În mâna dreaptă țin broscuța cu un singur ochi. O pun pe zăpadă dar nu sare. Hârtia se udă. Casa e în deal și viscolul urlă prea tare atunci când strig. Parcă nici n-aș striga. Mama nu m-aude. Mai merg doi pași și iarăși mă las pe spate să mă odihnesc. E greu. Trebuie s-ajung acasă. Poate că mama a făcut clătite cu brânză dulce. În sobă e jar mult și în casă e cald. Mătușa Adela îmi spune mereu că sunt o fetiță curajoasă. Mai fac doi pași. Zăpada crește. Doamne, de-aș mai crește și eu, o șchioapă măcar, cât să nu-mi ajungă zăpada la gură. Mestec un pic de zăpadă. E rece și gustoasă. Mi se uscase gâtul. Strig iarăși și viscolul mă îngână. N-o să reușească el să mă înghită! Poate c-ar fi mai bine să mă întorc la școală. În spatele meu însă, urmele sunt acoperite demult. Încotro m-aș îndrepta, zăpada mi se-apropie de barbă. O să mă odihnesc mai mult, să am putere. Eu nu mai pot să strig, dar broscuța din mâna mea orăcăie încet ca s-o audă Zâna Zăpezii. Mă las pe spate și închid ochii. În deal e casa. Îmi este foarte somn. Sunt obosită. O să închid ochii puțin. Zâna Zăpezii se apropie de mine cu voce caldă și mă ia în brațe. Mă strânge tare la piept și mă pupă pe frunte. Deschid ochii. Mama mă duce în brațe prin zăpadă. O cuprind cu mâinile și mă lipesc de ea. Îmi spune că a făcut clătite. Zăpada nu mă mai amenință cât sunt în brațele mamei. Viscolul e supărat că nu a reușit să mă înghită. În mâna mea dreaptă, broscuța cu un ochi albastru orăcăie încet. Eu știu că ea m-a salvat de viscol. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate