agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-08 | | ARIPI FRÂNTE I. P putea fi considerat, fără pic de tăgadă, prototipul ratatului cu ștaif. Un bărbat trecut bine și de a doua și de a treia tinerețe, de fapt cu un picior de mult vârât în groapă, înalt și slab, puțin adus de spate, părul scurt, încărunțit de timpuriu, degetele lungi erau ușor strâmbe și îngălbenite de tutun. Ochii-i erau calzi și umezi și încă vii. Poate prea vii. O lumină magică se prelingea din ei. P era posesorul unei inteligențe cu mult peste medie, dacă nu ar fi ratat m-aș fi hazardat să-l consider o minte strălucită. Un intelectual de provincie, puțin prăfuit, fără haz, dar mintos. Dumnezeu i-a hărăzit lui P întâmplări care nu pot fi cuprinse într-o singură viață. Se spune că trenul vieții este doar unul și se poate întâmpla ca să nu vină la peronul tău niciodată. Lui P i-au trecut o mulțime de trenuri prin față, în care n-a catadicsit să se urce. Cu o nepăsare care friza nebunia. Minte multă, prostie și mai și. A eșuat într-un sătuc prăfuit din Bărăgan. Singur și bolnav. Dumnezeu s-a mai uitat odată la el, i s-a făcut milă și i-a mai dat o șansă. Degeaba. Încă mai e și acum în același sătuc uitat de lume. – Am devenit ortodox abia dupa ce l-am citit pe Dostoievski, mi-a zis P, deși am fost creștinat ca tot ceilalți. Ca orice minte iscoditoare am fost atras de teoriile lui Darwin. Mi-am pus o mulțime de întrebări și, mai ales după ce am citit "Biblia hazlie" scrisă de un sovietic, normal că m-am îndoit. Nu aveam mai mult de zece ani... Întâlnirea cu el, cu multe tăceri și vorbe nerostite, sau discuții interminabile în contradictoriu, nu a fost deloc lejeră, dimpotrivă, am plecat cu o durere imensă în suflet. Contrariat, am început să mă interesez cine este acest P. Multe din întâmplările neverosimile mai circulă și acum sub formă de legende. Povestite de diverși, cu patos și pe nerăsuflate. Mi s-a părut că este păcat ca ele să se piardă, de aceea acum puteți citi aceste rânduri. II. P îmi spunea că nu și-a dorit să vină pe lume. Dimpotrivă. S-a împotrivit cât și cum a putut. Deja toată lumea care asista la nașterea lui se speriase. Alergau toți bezmetici, de colo colo. Se făcuse duminică, soarele răsărise de mult. Era un septembrie cald și pufos. – Hai, fă, împinge, urla moașa la tânăra țărancă, stoarsă de puteri și care stătea întinsă pe laviță, cu ochii pironiți în tavan. I se arăta Maica Domnului, acolo pe tavan. Era c-un prunc în brațe. – Este băiat, șopti stins tânăra mama. – De unde știi, fă? – Iaca, mi se arată Maica Domnului, acolo pe tavan. Mi s-a mai arătat și când am vrut să-l dau afară cu fusul. M-am speriat tare și nu l-am mai dat, spuse tânăra țărancă și a leșinat. De sâmbătă dimineață stă pe spate cu ochii-n tavan. Încăpățânat copil, îl simte, ori de câte ori se sforțează și împinge, cum se agață, cum se opintește să nu iasă. L-ar blestema dar îi e frică de ce vede pe tavan. Asta n-o împiedică să-i alerge tot felul de gânduri prin cap. Dintr-odată parcă toată viață îi trece prin față. Parcă ar fi la cinematograf. Stă așa și se uită la viața ei, ca și cum ar fi super-ofertă de amintiri. Vede cât de tare e bătută și de tac-su și de mă-sa, să-l ia pe Nicuță de bărbat, că are zece pogoane în Bărăgan. E mai scund decât ea. Și iar o bate. Îl vede pe Mihai, cât de înalt și frumos e. Iar o bate și tac-su și mă-sa. Îl vede pe Mihai, acum e boier de oraș. Maior de armată și secretar de partid. Cum îi străluceau ochii atunci când revăzut-o. Ea era la piață la Obor, prin februarie, vindea merele lui tac-su și țuica ei de zestre, pe dedesubt, era prohibiție. Strângea bani să-și termine casa. Lui Nicuță îi plăcea jocul de cărți și s-au dus dracului banii de zestre. Doamne, cât de tare a iubit-o Mihai, în noaptea aia, acolo, pe lăzile cu mere. Uf, mamă, zicea mă-sa, dacă știam că se schimbă vremurile și că Mihai va ajunge boier de oraș, te dădeam lui. Doamne, ce bine era acolo pe lăzi și ce frumos mirosea. Mirosea a rășină, a fân și a mere. Mirosea a acasă. A rămas grea după noaptea aia. L-ar fi lăsat pe Nicuță și ar fi păstrat și copilul. Unde să se ducă? Acasă n-ar fi primit-o. Mai avea opt frați. Unde să mai vină și ea cu plodul. Mihai i-a spus că e însurat și că nu poate să-și lase nevasta. Nu-l lasă partidul. A dat copilul afară cu fusul. A învățat-o baba Daia. A auzit plânset de copil. Era în căruță, afară din sat. – Pune caii la căruță Nicuță, s-o ducem la oraș, la spital. Altfel moare și ea și copilul, a zis moașa. – Să scape ea, copii mai facem, zise bărbatul. A înhămat cele două iepe negre cât a putut de repede și a tras căruța în fața porții. – Moare, fă, a zis către moașă o babă pripășită pe acolo, simțind cumva că e rost de colivă. – Uș cotoroanțo, ieși din curtea mea, altfel târnuiesc bătătura cu tine. Fir-ai a necuratului, ieși fă, piază rea, urla Nicuță la babă, după care i-a tras un picior, cu bocancul ăla mare al lui. – Tot moare bă, tot moare. Și chiar dacă scapă și naște, copchilul ăsta-i blăstămat. Alege-s-ar praful și pulberea, huuo! De ce dai, mă, de ce dai? – Nu-ți pune mintea cu ea, zise moașa, hai s-o punem în căruță mă, hai că moare-n brațele mele. Nu vezi că și-a dat ochii peste cap? Nici n-a ieșit bine căruța din sat când femeia a reușit, în sfârșit, să nască. Era opt și un sfert. Fix. Un câine urla, singur, așa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer. – În goană de cai, de frică de moarte, am venit eu pe lumea asta, mi-a zis într-o zi P. III. Copilăria lui P ar fi fost una obișnuită, dacă nu s-ar fi trezit, așa din senin, pe la patru ani, să citească ziarul cu voce tare. Nu-și mai aduce aminte cum a reușit. Și atât de mult s-au încântat ai lui, încât, în fiecare duminică, îl îmbrăcau frumos și mergeau la rude, sau la vecini, să le citească ziarul. Era un ziar vechi, din 53, unde se anunța moartea lui Stalin. Vin americanii, s-a bucurat atunci Nicuță, tac-su și s-a îmbătat, la bufet, cu unu Dima, prietenul lui, care era omul miliției și al securității. De mult se ținea de capul lui Nicuță să intre cu el în afaceri. Să vândă carne la negru, în București, era criză mare și el avea oamenii lui acolo, că merge la fix. Și l-a convins pe Nicuță, acum că murise Stalin, să-și taie vaca. N-au apucat să vândă nici jumătate din vacă, când, la un avocat din Obor, i-au prins miliția și au făcut un an pușcărie. Noroc cu Dima, că era de-al lor, altfel lui Nicuță i-ar fi putrezit oasele la canal. Atunci s-a ales P cu dădacă, Istina, o țigancă adusă de la munte de popa Toader. S-a certat cu popa și a venit la Rodica. Dumnezeu a adus-o, că era greu fără Nicuță, cu trei copii mici, cu câmpul, cu gospodăria, cu dările și taxele, cu cotele și cu banca. Din când în când, se închidea în camera de zi și plângea o oră întreagă, își ușura sufletul. De, femeie tânără și singură, îngropată de griji și nevoi. Noroc cu Istina, care muncea mai abitir ca un bărbat și se atașase de P. Avea grijă de el, o trezea pe Rodica noaptea, că plânge băiatul și să-i dea țâță. Uite ce foame îi este, cum caută cu gura, hai, fă, trezește-te odată. – Fă, o să-ți vorbească băiatul limbi străine, i-a zis Leana a lui Oblete lui Rodica. În timpul războiului, americanii au trântit o bombă, în miez de noapte, peste casa lui Istina, toți au murit, numai ea a scăpat, de atunci vorbește o limbă numai de ea înțeleasă. În duminica Paștelui, pe P, ai lui l-au dus la biserică, cu un ou în mâna stângă, ăsta pentru a-l da popii pentru împărtășanie și cu ziarul ăla vechi în cealaltă mână, să vadă și popa ce copil deștept au și popa și-a făcut cruce. A doua zi popa era la securitate, avea și el o fată, tot de patru ani, una Ștefania, care, la grădiniță, îi tăia calea lui P și îi dădea tot felul de dulciuri, colivă, colaci, îi lega șireturile la bocanci, iarna sau sandalele, când venea vara. Era o fată de treabă, cam șleampătă și fără de noroc. S-a sinucis când a împlinit optsprezece ani. Nimeni nu a știut motivul. A înghițit o sticlă întreagă de verde de Paris. Pe o hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică, a scris o strofă dintr-o poezie a Elenei Farago: „Pentru cel care mi-a fost Pentru cel ce nu-mi mai este Visele fără de rost Leagă cântec și poveste” Sub versuri a desenat, cu o cariocă roșie, o inimă ruptă în două, pe o bucată de inimă era scris îngroșat litera P și pe cealaltă litera Ș, iar dedesubt a scris, cu litere înclinate ușor spre dreapta, „te iubesc, cum nu cred că te va iubi cineva vreodată. M-ai făcut femeie fără să mă atingi, fără să mă pătrunzi și voi rămâne o eternitate femeia ta, numai a ta. Dumnezeu îmi e martor. Mi-am dat seama că nu pot să te ajut decât dincolo de moarte. Voi fi îngerul tău. Voi veghea tot timpul asupra ta. Iar dacă e adevărat că ne vom reîncarna, vreau tot îngerul tău să fiu. De câte ori vei simți o adiere în părul tău, să știi că nu e vântul, sunt eu. De câte ori vei simți un gust sărat pe buze, să știi că sunt eu. Numai și numai eu, acum când prezentul și trecutul se împacă, deodată în mine. Te iubesc.” Popa a înnebunit săracul, umbla, așa, prin sat, cu cădelnița-n mâna stângă și cu busuioc în cealaltă mână, sfințea toți parii pe care îi întâlnea. A mai slujit, după moartea fiicei sale, aproape un an, până când, într-o zi, la slujbă, s-a întors cu spatele la audiență, și-a ridicat patrafirul, și-a dat pantalonii jos și a arătat curul babelor din primul rând. L-au internat la Sapoca. După ce s-a dus popa Toader la securitate, a venit la Nicuță, cu o Volgă neagră, un căpitan de securitate, Amza, cum că și-a pus băiatul să învețe pe de rost articolul cu moartea lui Stalin. Degeaba se jura Nicuță că n-are nicio vină, căpitanul o ținea langa cum că e un criminal imperialist, că a vrut să se îmbogățească, vânzând carne de vită la negru. Noroc că Miliția e vigilentă. – Bă, cheamă-ți lighioana aia mică, zise Amza, un țigan scund din Bora, pe care, țăranii din comuna Ciulnița, l-au prins într-o noapte, imediat după război, la furat de găini, la învățător, care avea trei găini amărâte și ciufulite, că pe alea moțate i le-au rechiziționat rușii. I-a luat și ceasul de la mână. – Bine că au avut răbdare să vi-l dați jos, i-a zis țârcovnicul Nae. Că lui cumnată-miu i-au tăiat mâna, exact de la încheietură. După ce au scos ceasul, au azvârlit laba mâinii la câini. Ceasul îl avea de la un maior neamț, un Atlantic de aur. I-a plăcut neamțului țuica fiartă și după o ulcică d-aia mică, l-a luat pe după gât și l-a pupat pe obraji. Maiorul o rupea binișor pe românește, și-a scos ceasul de la mână și i l-a pus la mâna dreaptă. O să mă pomenești toată viața, i-a zis neamțul. Nenorocitul de cumnată-miu nu și l-a mai dat jos niciodată, până s-a întâlnit cu rușii ăia doi, beți mangă. Ioo, voniucii ostolov, marte domenea. Davai ceasî! i-a zis unul dintre ruși. Și de atunci, cumnată-miu, îl pomenește întruna pe maiorul neamț. Ceasul rău. L-a împins împielițatul să-i fiarbă țuică de la munte și să mai pună și ciușcă în ea. Bea neamțul țuică și mânca gogonele murate. Că era meșter cumnată-miu ăsta, îl chema tot satul să le pună gogonele. Acum aruncă copiii cu pietre după el, sau le povestește sătenilor, la mat pentru o cinzeacă de țuică, cum îi strălucea, lui, ceasul acela, în noapte, că avea cadranul cu fosfor. L-au snopit din bătaie, pe Amza, țăranii, l-au dezbrăcat în pielea goală, l-au uns cu untură râncedă, baba Călina a rupt o pernă deasupra capului lui Amza și fulgii s-au lipit de untura întinsă pe el. Arăta ca o găină curentată. L-au legat în mijlocul comunei de un stâlp de salcâm uns cu păcură, special pus acolo din vremea lui Þepeș. L-au ținut legat și a doua zi, în soare. Era luna lui cuptor și secetă mare. Aerul frigea. Pentru a putea respira, țăranii intrau, cu cățel și purcel, în beciuri adânci. Doar în ziua aia era ceva forfotă. Aveau distracție. Copiii făceu întrecere, care să nimerească, cu bolovani, testicolele lui Amza. Nici nu mai putea să țipe de durere. Muștele se îngrămădeau, atrase de untura, care, acum, încinsă de soare, îi frigea pielea mai rău decât focul. O vădană miloasă, a alungat copiii și i-a dat ceva apă de băut. Spre seară l-au plimbat prin comună, cu mâinile legate la spate, târât c-o funie de gât, ca pe vacă. Tot de gât i-au legat o talangă. Și l-au plimbat așa prin toată comuna. Muierile îi dădea cu huo, copiii, ținându-se ciorchine de alai, aruncau cu bolovani, care explodau, ca grenadele, pe țeasta lui Amza. Atrași de mirosul unturii râncede se adunaseră toții câinii din comună, stăteau la o oarece distanță, câte unul, mai îndrăzneț, se furișa pe la spate și-l mușca de picior. Apoi l-au scos la marginea comunei, spre Slobozia, i-au desfăcut talanga și funia de după gât, i-au dezlegat mâinile și i-au tras și câteva bâte pe spinare, după care i-au dat drumul. Amza nu s-a oprit din alergat până-n mahalaua țigănească. N-a stat mult să-și lingă rănile și s-a înscris in Securitate și pentru că, evreul ăla bătrân, care avea prăvălie la ei în mahala, l-a învățat să citească și să scrie, a ajuns repede locotenent, apoi căpitan și puțin mai târziu comandant, acolo, în Slobozia. Pe evreu, nu știa nimeni cum îl cheamă, îi ziceau toți uvreiul, căruia îi cam plăcea băiețeii și Amza, pentru un pumn de bomboane spirtoase, stătea să-l pătrundă, pe la spate, evreul. Acum țăranii ăia, care și-au bătut joc de Amza putrezesc undeva pe la canal. Care or mai trăi. Baba Călina n-a rezistat, că a venit Amza, noaptea, la ea în arest și a sodomizat-o. De rușine, săraca babă s-a dat cu capul de pereții celulei până a murit. După ce doi soldați au azvârlit leșul babei într-o groapă, săpată la repezeală, Amza și-a dat nădragii jos și s-a lăsat pe vine deasupra gropii, deșertând, odată cu fecalele, toată ura strânsă de atât amar de vreme. – Bă, țăran jegos, i-a mai zis Amza lui Nicuță adu-l p-ăla micul, hai, fuga marș! Nicuță a dat fuga și l-a adus pe P, pe atunci un copil, mai degrabă scund pentru vârsta sa, foarte slab, cu capul mare, tuns zero și cu ochii caprui spre verde închis, rotunzi și iscoditori. Îl privea curios și oarecum mirat pe Amza, nu mai văzuse o astfel de arătare. Amza era o piticanie tuciurie, avea un metru și cinzeci și patru de centimetri și o sută douăzeci și cinci de kilograme. Era aproape rotund. Fața o avea transpirată tot timpul, iar transpirația îi era uleioasă și mirosea urât. A venit și vremea lui. Toți tremurau de frică , până și tac-su, un țigan frumos, lăutar de faimă și îndrăgit tare de cucoanele din oraș. Cum le zicea el, din gură, de inimă albastră, nu-l întrecea nimeni. Era vestit, de la Ploiești și până la Halele Obor, toți auzise de Lică, guristul din Bora. Nu era o petrecere mai de soi să nu fie invitat. Asta până să intre Amza la Securitate. Acum stă la mila lui fi-su. Fie ziua aia blestemată, când, beat fiind, s-a culcat cu Nela lui Gae și a rămas grea. Nela a murit la naștere și Gae i l-a adus pe Amza, să-l crească, altfel îi făcea buzunar pe burtă cu șișul. Lică era țigan de mătase și fricos. De Amza au avut grijă mai mult vecinii, asta până când a intrat sub protecția uvreiului. După moartea uvreiului, Amza trăia din furtișaguri, până l-au prins țăranii din Ciulnița la furat de găini și a intrat în Securitate. Acum era domn mare. Vestit pentru cruzime și pentru ura viscerală ce o purta țăranilor. Dacă era după el, i-ar fi împușcat pe toți, dar avea și el frică de ceva pe lumea asta, îi era frică de partid. – Vezi, măi copchile, în ce belea m-ai băgat? i-a zis Nicuță lui P. Tu și ziarul ăla nenorocit. Uite, domn comandant vrea să stea de vorbă cu tine. Și l-a împins ușor pe P în fața lui Amza. – Mi-ai adus un ziar nou? l-a întrebat P pe Amza. Ãsta pe care-l am s-o rupt ferfeniță, abia dacă mai văd literele să citesc. Apoi, m-am plictisit să citesc mereu și mereu despre moartea lui nenea ăsta cu mustăți. În timp ce vorbea, P se uita, fix în ochii lui Amza. Ceva ciudat se întâmpla cu Amza și nu înțelegea ce. Brusc s-a desprins de privirea lui P, parcă-l hipnotiza. – Tu nu ești de-al nostru, a zis cu năduf Amza. Și constatarea asta îl va urmări, ca un blestem, toată viața pe P. Din ziua aceea, Amza îl trimitea, săptămânal, pe Ionică, un tânăr sublocotenent, ofițer din noul val, cu liceu și școală militară, să-i ducă lui P ziare, cărți de povești, creioane colorate și hârtie. Amza a vegheat tot restul vieții lui asupra lui P, chiar și când a fost trecut în rezervă, odată cu vântul schimbării din perioada de început a domniei lui Ceaușescu. A încercat să-l ajute să treacă peste handicapul înălțimii, pentru a se putea înscrie la liceul militar. P avea un metru și cinzeci de centimetri și treizeci și opt de kilograme, cât o oaie. N-a reușit, nu mai avea putere, era acum șef de aprozar. Plus că și P a reușit să și-l facă dușman pe procurorul X de la Procuratura din Slobozia, bucureștean, libidinos și însurat. Trăia cu A, sora mijlocie a lui P. Odată, de Crăciun, prin 1968, parcă într-o zi de vineri, după ce joi, la tăierea porcului, a asistat și procurorul X și s-a îmbătat criță cu vodkă rusească, adusă de el, că vezi doamne, țuica de la părinții Rodicăi, de prună de la munte, pute și el,de, om subțire. Și la pomana porcului procurorul a început să-l întrebe pe P tabla înmulțirii. Și P nu a scos niciun cuvânt, făcea cocoloașe de mămăligă cu mâna, apoi întingea în untura fierbinte și mânca cu poftă. Din când în când bea zeamă de varză dintr-o cană de lut. După ce s-a săturat a mulțumit pentru masă și a plecat să se joace cu cei doi băieți, mai mici ca el, ai vecinului din colț. De fapt avea o bucată de șorici, ținută ascuns în sân, încă de când a ajutat la căratul cărnii în beci și vroia să o împartă cu ei. A doua zi, seara târziu a venit și procurorul, de data asta era treaz și iar a început să-l sâcâie pe P cu întrebări, ba tabla înmulțirii, ba cine știe ce întrebare de istorie sau geografie. Auzise că P, în clasa a patra fiind, a câștigat un concurs de cunoștințe generale, la care au participat, în special fete de la liceu sau de la școala tehnică de contabilitate, toate de aceeași vârstă cu A, sora lui. Până când P a luat un chibrit de pe masă, a aprins un băț și uitându-se fix în ochii lui X, l-a întrebat ce stare de agregare are flacăra. Procurorul a vrut să spună că e gaz, dar nu era sigur. – E plasmă, a zis P și te rog să mă lași să mănânc. O liniște nefirească s-a așternut în casă. Și Amza l-a urmat peste tot pe P și la Motru, unde reușise la liceu și la Fetești unde s-a transferat P, din clasa a X-a și-n armată la Botoșani, unde P a făcut armată întreagă și la București, când P a reușit să intre la sociologie. A murit la cutremurul din ’77, așteptându-l pe P în barul de la Dunărea. Barul era la etaj și Amza n-a avut nicio șansă. Vroia să-i spună lui P, care era așteptat a doua zi, la ora 11, la Departamentul Securității Statului, Directia Securității Interne, să-l caute pe maiorul Ionică, fost subaltern la Slobozia, să vorbească cu el, că mai există o șansă să rămână student. P refuzase să se ducă, în vacanța din 76, la un stagiu de pregătire la Băneasa. A fost ultima dată când s-a mai încercat recrutarea lui P. Amza l-ar fi vrut ofițer sub acoperire. În aceeași seară l-a mai așteptat pe P și Stan, un inginer agronom din satul de baștină a lui P și prieten. Venise cu logodnica în București pentru cumpărături și s-a gândit să se întâlnească cu P, la Dunărea, unde seară de seară știa că-și pierde vremea la o cafea și ore interminabile de discuții cu prietenii. Stan a luat o masă în restaurant, la geam și aproape de ușă, să-l vadă pe P când vine. Când a început prăpădul a mai apucat să-și arunce logodnica prin geam. Lui, nici măcar nu i-au găsit cadavrul. Ea a rămas paralizată pe viață și cu o spaimă continuă în suflet. ............................................................... Epilog P a hotărât, în fine, că e vremea să se sinucidă. Demult s-a gândit că ar fi singurul lucru pe care ar fi putut să-l ducă la bun sfârșit. Totuși nu se face să mori, așa, oricum. A chemat o femeie să-i facă curat. Noroc că a chemat-o dis-de-dimineață, altfel trebuia să moară într-o altă zi. A mai rugat o femeie s-o ajute pe prima. Le-a spus că se-nsoară, mitul Mioriței, de... și nu se cade s-o primească așa pe viitoarea nevastă. Se va duce s-o aducă de la oraș, cu căruța. Și la căruță o să aibă înhămate două iepe negre. Femeile își făceau cruce, pe furiș. N-aveau curaj să hlizească, nici măcar sa-și ridice frunțile din pământ. P le plătise bine, cât pentru trei zile la sapă pe câmp. P l-a rugat pe unul, Gică al Mariei, zis și Buzilă, că avea niște buze de ziceai că sunt buci de vădană, i-a mai zis că vrea și două iepe negre. Buzilă n-avea decât o mârțoagă, un cal bătrân și ăla era roib, dar i-a zis că se face, dar o să-l coste cam scump. – Cât? l-a întrebat P. – O vadră de țuică, i-a răspuns Buzilă. Cam mult, se gândea P, aproape că se duce toată pensia pe țuică. Și-a aprins o țigară. Scotea rotocoale absent. Buzilă a întins mâna spre el, vroia o țigară. I-a dat. S-au așezat amândoi pe treptele casei și fumau, umăr lângă umăr. – O să-ți placă iepele, ai să vezi, V le-a luat imediat după revoluție de la Jegălia, de la herghelia aia de acolo. Nu-s bune la plug, dar sunt frumoase si au mers de prințese, înhămate la car. Acum V vinde mânjii lor pe bani grei. Și-a cumpărat pe banii aceia un Ford, e bun că-i mare și pe motorină, că mai cumperi de pe la tractoriști cu bani mai puțini. Doar că e negru și c-o cruce pe el. Băietul meu, ăla de-i student, îmi zice că-i dric. Fugi mă de-aici, îi zic, cred că a fost al unui popă mare, mitropolit. E dric, e dric, îmi tot repetă ăl mic. Ce să le faci, că de bătut nu-ți mai dă voie legea. Așa că-l las în plata Domnului. E drept că-i mai ard câte una, dar pe întuneric, să nu aibă martori. – Să vii peste două zile cu căruța la mine, zise P. Pe la opt fără un sfert. Atunci îți dau și țuica, ai Înțeles? – Fiți fără grijă că am să vin. Cele două zile au trecut cu greu. E șapte deja și încă mai are atâtea de făcut. Femeile muncesc de zor. P mai întâi se bărbierește. Are o chestie deșteaptă, cu trei lame, dar electrică. A primit-o cadou de la S, feciorul lui. Acum bărbieritul nu mai e un chin. Degeaba. Că de bărbierit uită cu săptămânile. Când își dă seama că a trecut mult timp, zice că-și lasă barbă. Nu-l ține mult. Se duce la oraș și-și tunde și chica și barba. E șapte și-un sfert. Mai are ceva timp. Se spală pe dinți. Femeile au terminat, își numără banii lăsați de P pe televizor. Sunt toți. Dau bună ziua și-l lasă singur pe P. Or să vină mai târziu, cu vreun motiv, acolo, să-i vadă nevasta. E opt fără un sfert. A venit Buzilă. Sunt frumoase de adevărat iepele. P le privește cu drag și mirat. Se urcă-n căruță, e îmbrăcat în costum negru, puțin uzat, cămașă albă, papion și pălărie așezată șmecherește pe cap. – Diiii, fetele mele, diiiii! șuieră P. Iepele se-aruncă într-un galop nebun. Buzilă abia reușește să se ferească, își face cruce. Câinii vecinilor aleargă în urma căruței și mușcă furioși praful stârnit de roți și copitele iepelor. A ieșit din sat, acum se îndreaptă spre oraș. – Ho, fetelor, ptrrr, ho, ho! zise P. Și-a aprins o țigară și se uită, așa, lung, în zare. Era opt și un sfert. Fix. Un câine urla, singur, așa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer. P a coborât din căruță, a deshămat iepele, le-a împiedicat cu funia hamului și le-a dat drumul pe islaz. Apoi, hotărât, se-ndreaptă, fără a mai întoarce capul, spre oraș. Nu se va mai întoarce niciodată în acest sătuc, prăfuit și uitat de lume. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate