Zilele mi se scurgeau liniștite într-un orășel de provincie unde nu se întâmpla nimic care să mă smulgă din monotonia în care trăiam. Rătăcesc pe străzile înguste, pietruite. Nu știu cum fac, dar o străduță mică, liniștită mă atrage și în fiecare seară hoinăresc prin acest loc, unde rareori întâlnesc pe cineva și niciodată aceeași persoană.
Într-una din seri m-am oprit din mers în fața unei porți înalte de fier ce părea întredeschisă.Zidurile gardului îmi depășeau înălțimea și vedeam doar cele două turnuri înalte ale casei.Am simțit pe moment că un sentiment de curiozitate punea stăpânire pe mine și mă simțeam revigorată de aerul răcoros și curat al primăverii ce venise mai repede decât mă așteptam.Preferam aceste străzi mici deoarece aerul era curat, din grădini mirosul de ghiocei te îmbia cu aroma lor de speranță pe vechile dureri.
M-am oprit și am stat mai mult privind la grădina unei case unde ghioceii erau așezați în forma unui cerc ce părea, un troian neted de zăpadă printre straturile frumos îngrijite.
Dar oricât încercam să mă cufund în tăcere și liniște nu reușeam deoarece o forță necunoscută îmi ducea pașii spre casa de piatră cu cele două turnuri vechi ce parcă așteptau doar un vânt mai puternic să le smulgă.
Cu pași repezi m-am întors la poarta de fier și am deschis-o puțin .Dintr-o dată ochii mi-au fost străfulgerați de o lumină orbitoare ca o flacără ce s-a aprins precum un fulger.Nu m-am dezmeticit bine că a dispărut la fel de repede cum a venit.Fără emoții am privit în curtea acelei case, în grădină, și mi-a atras atenția felul cum era îngrijită.Totul părea calculat matematic: patru straturi în forma unui dreptunghi săpate proaspăt încadrau un cerc de iarbă uscată și neîngrijită.La marginea acelor patru straturi erau frumos aranjați trandafirii. Curiozitatea mă împingea spre acel loc cu iarbă uscată, gălbuie.
Poarta a scârțîit deodată și o forță necunoscută parcă încerca să o deschidă. M-am cutremurat de spaimă și am plecat fără să privesc în urmă, dar simțeam că sufletul mi-e greu, aveam mai mult o durere fizică în inimă dar nu m-am întors.Am ajuns acasă în singurătatea camerei mele mai repede decât mă așteptam. Am sorbit dintr-o cană ceaiul rămas de dimineață și am încercat apoi să dorm fără să mă mai gândesc la poarta de fier și la casa cu cele două turnuri înalte.
Încercam să dorm dar oricăt încercam nu reușeam. Simțeam chemarea acelui loc prin șoapte adormitoare și auzeam prin întunericul nopții doar două cuvinte simple:vino! te aștept! Nu știu când,dar am adormit. Încep să visezcă pătrund în acea lume printr-un tunel îngust iar din pereții acestuia ace anestezice îmi înțeapă trupul provocându-mi o caldură ce îmi încălzește tot corpul. La capătul acestui tunel văd cum, doi ochi de foc ascunși într-un glob de jăratic, mă privesc pătrunzători. Mă arde privirea aceea și ochii mi-i închide.Când îi deschid,te văd pe tine așa cum te-am văzut ultima oară:întins pe pat de flori.
Te strig încet,parcă, din somn să nu te mai trezesc, dar tu ești treaz mai mult ca niciodată.Încerc spre tine acum să vin dar brusc se duce totul,eu mă trezesc și cu tristețe-mi spun:încearcă, destinul să ți-l schimbi!
Și am plecat acum pe cărarea destinului și cred cu toată ființa sufletului că la capătul acestui labirint te voi vedea, iubitul meu, pierdut demult în somnul veciniciei.
În fața casei sunt, pătrund, un pas am pus și ușa s-a deschis și merg, tot merg, trec de iarba cea înaltă, dar mă opresc și văd acolo-n iarba naltă, gălbuie, în acel rond de frunze-ngălbenite, un trandafir ce-a-nflorit azi noapte.Îl privesc îl iau în palmă, nu-l ating și palmele mi-s ude de sânge purpuriu. El tot mai mândru, semeț spre mine-acum privește și ușa casei se deschide.În casă eu pătrund iar o lumină de policandre mii parcă mă orbește.Mi-e sete, sete, tu știi, de pe covorul de frunze tu, trandafir, îmi întinzi pocalul c-un strop de nemurire.Îl beau până la fund, dar setea nu mi-o potolesc. Spre mine-acum se-adună ca-ntr-un coșmar de fericire, pocale ținute-n palme sângerii, și beau, tot beau.În fața mea o altă ușă se deschide și, intru.Rochia de voal subțire de vânt mi se desface, încerc cu mâna s-o mai țin dar ea zbura departe. Mi-e cald, merg mai încet, încercănd să opresc timpul în loc ca tu să știi că vin, din somnul veciniciei pentru un moment să te trezești. De corp mi se lipesc flori galbene, flori roșii iar macii buzele- mi ating. Simt sărutarea ta ca adierea vântului de vară. Nu vreau mai mult, decât pentru o clipă în brațele tale să dorm, în ochi apoi să te privesc iar tu să mă topești cu flori cu tot.
Un cântec de cocoș prea matinal distruge totul. Tu de mine acum fugi iar eu mă-ntreb: cum oare am crezut că morții pot să îi trezesc?
În palmă eu privesc, ceva mă-nțeapă și văd un trandafir uscat, La piept îl pun și-l ocrotesc că poate, doar pe el o să -l trezesc.
- Unde este casa? unde-i poarta?... și ele-au dispărut. Apoi și eu cu ele .