Am ajuns în acest loc cu credința sinceră că voi intra într-un sanatoriu modern. Buna credință nu mi-a fost de ajuns...Încă de la intrare am simțit miros de putregai, de societate bolnavă, miros de șobolani. Miros de suferință, de boala înapoierii, de boala nepăsării...
Medici varstnici cu mentalități învechite; bolnavi de toate vârstele, mai mult sau mai puțin grav, femei și bărbați cărora li se intersectau drumurile și destinele- trecând anonimi și nepăsători unii pe lângă ceilalți prin cotloanele abia luminate ale așa- zisului sanatoriu.
Îmbrăcat gros, cu fesul îndesat pe cap, deasupra gluga hanoracului, geaca groasă- îmblănită, lăsată până peste genunchii blue-jeanșilor. Priveam, oarecum debusolat și totuși stăpân pe mine, la tot acest perpetuum-mobile, la acest malaxor ce amesteca destine.
O lume închisă în propriile-i dureri, închistată în propriile-i mentalități și cutume, o lume părăsită până și de ea însăși- o lume refuzată, ca și inexistentă, pentru
societatea de afară.
Asistente și infirmiere mai mult sau mai puțin frumoase ori doar cochet aranjate... Echipate cu măști de protecție sau fără acestea, aleargă de colo-colo ținând sau nu câte ceva important în mâini; ori stau de vorbă prin câte un colțișor al coridoarelor slab luminate.
În stânga mea lângă intrare o canapea foarte veche după felul cum arată, cel puțin la prima vedere... Drept înainte câteva scaune, vechi și ele, în jurul
unei mese de aceeași vârstă și foarte murdară.Un set complet de mobilier.

* * *