Simt cum moartea mă urmărește...
Pașii ei se aud... scârțâind în urma mea.
Ințepături usturătoare resimt în tot corpul: atingeri mișelești cu vârful coasei înveninate, ce o poartă cu mândrie. De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale și aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemilos.
Pe dracu'...,, pleci sănătos tun!''...
Am intrat în salonul șase, acolo unde Vera ( căci mai târziu aveam să ne spunem pe nume), împărțea pastile și făcea injecții, toată această ,, datorie'' o executa cu rigoarea profesionistului și cu multă voioșie crezând cu adevărat în harul ei de a lucra cu bolnavii.
-Virgile, ți s-au luat analizele... altele nu ți se mai fac! spuse pe un ton ridicat bruneta.
Da, numai că au uitat... testul de inteligență! răspunsei malițios pe un ton la fel de ridicat.
Totul se petrecuse sub privirile celor două infirmiere și a doi pacienți care se priveau unul pe celălalt, neînțelegând mai nimic din scurta noastră conversație. De fapt, înțeleseseră totul... de aceea se priveau întrebători. Replica Verei nu se lăsă așteptată și veni abrupt, precum o
avalanșă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.


* * *


Marian, un ins de înălțime medie și îndoit de mijloc, cu fața prelungă și tenul închis, nasul acvilin, puțin disproporționat; un ins tuns scurt- pe ici pe colo se vedeau fire albe; un ins ce se bărbierea cu regularitate. Un suflet mare și bun, cu simțul umorului dezvoltat, o privire mereu zâmbitoare; meșter la cuvinte, știa cum să intre pe sub pielea omului. Un ins trecut prin ,, vâltorile vieții'' cum tocmai el o recunoștea... Viața l-a alintat cum nu se putea mai bine! Un bonom, mereu jovial, mereu un om de încredere. Dumnezeu i-a dat cât a putut duce!
Îmbrăcat într-o pereche de ,,zeghe'' primită la internare, un pulover și un halat de un galben-brun, fără cordon. Îi ajunge mai jos de genunchi și asta îl
face să pară și mai comic datorită defectului de coloană pe care îl are din naștere. în picioare are o pereche de papuci albaștri, mersul e caraghios- ca acela al unei rațe, un mers simpatic, de neuitat. Privirea nu i-o pot descrie, nu pot spune decât că e plină de înțelesuri- de multe înțelesuri. Când le voi
descoperi le voi defini în vreun fel. Când merge la masă se iîcalță în pantofii ascuțiți, de culoarea imitației de piele, lăsând în locul acestora papucii de plastic.
Așa îmbrăcat pare un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, și faptul că e pus tot timpul pe ironii inteligente. Are corp vânos, dar se vede clar cum boala sărăciei l-a măcinat până aproape de terminare. Are tabietul ca după fiecare masă să iasă pe balcon și să fumeze o țigară sau chiar două. Trage adânc din ea. Rar își încalcă regula.
Nu știe jocul de table, nu joacă nici șah, stă toată ziua la vecinii de la salonul șase și joacă diferite jocuri de cărți.
Acolo mănâncă de multe ori, ori stă numai așa... de vorbă.
Privindu-l atent îi poți citi fericirea și tristețea deopotrivă în ochi-i rotunzi ca două mărgele... caprui. Sprâncene stufoase și negre îi protejează
ochii.
Pe capul oval poartă un fes așezat la întâmplare, un fes de un albastru închis, peste o bandană croșetată într-un model plăcut. Mereu ține afișat pe buze un zâmbet molipsitor, privește cu subînțelesuri, glumește subtil- răspunde pozitiv la glumele celorlalți, nu se supără niciodată.
Și cum să nu fie așa când inteligența i se citește în ochi la fiecare privire!?
A mai fost aici, cunoaște obiceiurile, știe personajele în uniforme albe și pe cele auxiliare; știe multe din cele ce se petrec în acest sanatoriu.