agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-23 | |
Evei,
Mi se închide sufletul și aud zgomot de boltă spartă înăuntrul pieptului meu. Culcat pe pământ, strâng în pumni singura mea bucurie, durere, singura mea taină... Cânt în amurgul meu: sunt singurul prezent la o moarte ce e numai a mea. Azi stau cu trupul istovit, cu glasul mut. Azi nu pot spune nimic nimănui. Durerea mea aș vrea-o împărtășită, dar nu e suflet care să aibă auzul de care sufletul meu simte. Azi am înțeles că sonoritatea glasului meu a fost spartă și în zadar din străfundurile ființei strigam către ceilalți. Tot azi am cunoscut că durerea sapă adânc în cuget și că niciodată n-am să mai fiu la fel. Sufletul meu e spart în mii de bucăți și-s orb: nu pot aduna ciob cu ciob să mi-l reclădesc, să recompun ceea ce se născuse din cuvântul Celui ce întru începuturi era Cuvânt... Sufletul meu se zbate din pricina unei singure aripi. Cuvântul zace în mine neroditor, căci n-am apă să-l ud, n-am aripi să-l zbor, n-am glas să-l cânt... Lui Adam, Bună dimineața! Bună dimineața! Bănuiam că mă aștepți. Iată, am venit. Am auzit chemarea ce aștepta pe buze nerostită. Am venit pentru că am cunoscut glasul celui ce mă cheamă. Doar eu îți pot înțelege plânsul. Doar eu am semănat în gândul tău trăiri suave de pasăre măiastră. Sufletul tău cânta și se strângea apoi, tăcut, când ecoul se întorcea singur. Știu aceasta căci am pândit ecoul. Dar de acum, de acum fiecare ecou va fi înmiit, îl voi împodobi cu corăbii de flori, dragostea mea... Evei, Am surâs tăceri, căci teama cuvântului mă încolțește. Cu toate acestea aș fi vrut să-ți dau de veste. Să te chem... Aș fi vrut să strig: Sunt pământ! Sunt cer! Aș fi vrut să găzduiesc în mine glasuri cuminți și privire sfioasă, dar inima mea se voia a fi strigată. Acum cânt sub cireși înfloriți alb. Pașii mă poartă spre pământ, gândurile spre cer. Tai în suflet cu lumina, despărțindu-l de lut. N-am să cer mult: vreau doar să mor și să învii. Clipa de acum îmi cere moartea. Clipa de mâine mă cere nou, renăscut din lumina Cuvântului. Lui Adam, Am așteptat tăcerea vântului ce aduce cuvintele celui ce sapă în cuget. Mă supun gândurilor tale, căci cunosc vreerea care îți însetează sufletul. Mă înec în ploaia ta opalină de stele și reînvii în învierea ta. Chem munții părtași la făgăduință și pun pecetea cu sânge peste cuvintele mele. Am jurat pentru veșnicie... Tu trebuie să știi că toate acestea sunt aievea și se petrec din pricina unității ce ne cheamă glasurile. Trebuie să înțelegi că eu sunt singura dintre miile de coaste care te întregește. Evei, Știu că ești aivea, deși nu te cunosc decât în suflet, în coastele care mă dor. Știu că ești alături, într-o durere începută cu trup din trupul meu. Cu tine mă încing peste suflet... Lui Adam, Mă chemi cu toate glasurile lumii. Mă numești depărtare, dar glasul tău ostenit numai apropierea îl poate înțelege. Gândurilor tale eu le dau crezare. Mă culc la picioarele celui căruia îi este milă și cânt. Cântul meu în răsărit e ludic. Cântul meu în apus e alb. Numele meu se naște din cântul alb. Evei, Te-am zărit pentru o clipă în ochiul cerului. Am vrut atunci să mă dezbrac de trup și să-ți urmez. Sunt legat de spinii câmpului, de pietre și de buruieni. Pământul mă țintuiește în marginile sale. Sunt bolnav, bolnav de tine, de soarele tău și de apusul gândurilor tale. Mă închin spre o lume închisă gândurilor de lut, deschisă cerului. Lui Adam, Glasul pământului îmi spune că în târziu îți vei pleca trist creștetul, iar mâinile tale se vor întinde singure și reci îmbătrânind avântul dulce cu parfum de liliac. Ai să îmi spui? Ai să săruți icoana cu buzele îndurerate veșnic de iubire? Ai să așterni clipele pe pământ? Ai să te acoperi cu ele? Vei deschide ferestrele, alergând după cântece? Sau te vei opri strigând cuvântul? Oare îți va răspunde? Surâsul icoanei îl vei mai afla? Vei aștepta mereu la ferestre, sperând, tulburat de profiluri, foșnete? Bătăile inimii tale nu sunt clipe adunate într-un buchet? Dincolo de ușa sufletului veghează cineva, tu nu înțelegi nimic... Sărutări s-au lipit de ferestre. Așteaptă să le chemi înăuntru. Ai să mă găsești dincolo de cuvinte... Evei, Ești aici? Ascultă-mă. Simt totul îmbătrânit. Vorbesc de parcă am îmbătrânit. Glasul meu a pierdut zborul copilăriei. Îmi aduc aminte de mine ca de un om care a legat fâșii de suflet pretutindeni. Anii mei au cântat duios sub ferestrele cerului. Sufletul meu a zburat în văzduh și mi-a adus mirosul lui Dumnezeu. Azi, sufletul meu bolnav și prigonit, tânjește după cer, dar n-am nici rândunele, nici porumbel ca Noe, să-mi aducă ramuri înverzite. Lui Adam, Nu îți aduci aminte de mine? Sunt copila trecutului. Sunt cea a prezentului. Simt teamă nedeslușită pentru cea de mâine. Sunt o copilă printre altele. Mă aștern între sufletele lor și mă ascund. Semnul vieții mi-a rămas în trup; cu el vin să-ți vestesc sfârșitul potopului. Evei, Ascultă. Ascultă plângerea... Am văzut căderea din văzduh a rândunicii. Sunt Noe. Sunt un Noe fără de porumbel. Cine mă va îndruma spre pământul iertat de apele potopului? Sunt singur. Cântecul mi-e aspru. Sufletul mi-e aspru... Lui Adam, Am într-un ochi oglindirea azurului, iar în celălalt cea a țărânei. Sunt deopotrivă ale mele și eu a lor. Sunt întâiul semn al iertării. Ascultă albăstruia șoaptă, deslușește-i taina. Ochiul oglindit în azur a clipit și s-a plecat. Mă oglindesc în țărână. Din aripi răzbate miros de țărână scăldată de ceresc. Evei, Mă mistuie cuvântul tău, cântecul... Te-am așteptat, bolnav, pândind răscrucea celor patru vânturi, dar n-ai venit. Cântecul tău îl aud pretutindeni. Vișinilor le înfloresc stelele și se umplu de rod. Aud mereu șoapte în crengile sale. Arată-te... Lui Adam, Am șezut în poarta casei tale ani întregi. Într-o noapte, pe când vegheam, s-a coborât Cuvântul ș,i intrând, a vegheat la căpătâiul tău. Se făcuse lumină în toată odaia. Mi-am tras pașii înapoi... Casa ta se ridica la ceruri. Scările mele nu voiau să mai urce. De aici, de jos, cerșesc Lumina... Când dorul de mine te va ajunge, lipește-ți degetul de coastă și apasă... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate