agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1625 .



Povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ben_Gal ]

2009-04-24  |     | 




Povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici
*
Domnul Arhitect Daniel Alexandrovici mi-a povestit mai deunăzi o întîmplare din tinerețea lui și o aștern pe hîrtie căci mi-a plăcut.
Iat-o:
"În ziua de astăzi îmi este greu să înteleg pe copilul care am fost în urmă cu patruzeci de ani. Pe atunci eram cunoscut ca "Dănuț" și mai erau care adaugau "Poznașul". Dănuț Poznașul, ăsta eram eu. În vara anului 1957 mi s-a întîmplat o poveste în urma careia mi s-a mai adăugat la nume ceva - "Dănuț, Poznașul cel norocos". De atunci eram numit fie ca "Norocosule", fie ca "Poznașule" și "Dănuț" mă numeau doar părnții și sora mea mai mica, Domnul să-i ierte pe toți. Primele două alternative erau folosite și de profesorii mei de la școală încît uneori aveam impresia că așa sunt trecut și în catalog.

Și cum a început mai totul? În vara anului 1957 primisem în dar de la tata o bicicletă nemțească marca Mifa. Era asta o mînunăție mecanica și o îndrăgisem foarte. Cu ea urcasem, mai calare, mai pe jos, toate cele șapte coline ale dulcelui tîrg al Iașului. Deobicei mi se alătura bunul meu prieten și tovarăș în șotii - Răducu, cu care eram vecin și coleg de clasă. În vara anului 1957 era mare zăpușeală. Nu mai mare ca în alte veri, dar acum aveam bicicleta și i-am propus Răducului să mergem la o scaldă în Lacul Ciricului ca se ne mai răcorim.
Spuse Răducu:
"Aș merge dar i-am promis mamei că repar balustrada balconului".
Radu era orfan de tata și hotărîse de mult timp să nu-i iese din vorba maică-si. Știind asta n-am insistat și a doua zi am pornit singur la drum. Plouase în timpul nopții și în acea dimineață vremea era placută dar știam că iar va fi cald mai tărziu. Lacul se afla la răsărit de oraș și drumul trecea pe lîngă Cimitirul Eternității. Ca deobicei o luai pe o scurtătură care trecea printr-o pădurice aflată între cimitir și lac. De la intrarea în păduricea aceea poteca, căci poteca era, cobora în panta abruptă pînă la Ciric. Păsărelele ciripeau, aerul era proaspăt și plăcut... Frumos! "Eu, bicicleta și forțele naturii", mi-am spus și o luai "în direct" într-un slalom printre copaci. Problema a fost că pămîntul era umed de la ploaia din acea noapte, bicicleta a derapat și partea stînga a ghidonului a lovit un copac și de aici a început toata "bucuria". Mînerul mi-a rupt brîul pantalonilor și a întrat, unde?, în corp deasupra soldului stîng și m-am rostogolit la pămînt cu bicicleta cu tot. Mai am și astazi cicatricea. Norocul a fost că n-am leșinat. Și stau eu așa întins pe mama glie și sîngele îmi țîsnește din rană de se formase acolo o băltoaca. Îmi aduc aminte că m-am gîndit:
"Ce frumos a fost înainte, iar acum voi muri naibi aici la doar 15 ani și cine știe cînd mă vor găsi".
Dupa un timp mi-am spus:
"Nu. Nu se poate. Nu mă dau bătut".
Mi-am scos din buzunar batista, am pus-o pe rană și am legat strîns peste ea ce mai rămăsese din brîul acela. Mai apoi am apucat tulpina unui copăcel și încet, încet, m-am ridicat în picioare. M-am uitat la bicicleta, mai bine zis la ceea ce mai rămăsese din ea. Bara în continuarea căreia era pedala stînga se răsucise în direcția cadrului și nu mai putea fi rotită. Roata din față pierduse cîteva spițe și arăta ca un fel de opt. Frîna din față era ruptă. Mi-am spus: "Să rămîn aici e moarte curată, să merg nu-s în stare. Am să urc pe bicicleta asta așa cum e și drumul fiind în pantă am să ajung la Ciric printre oameni." Zis și făcut, numai că nici frîna "torpedo" nu funcționa căci nu puteam să mișc înapoi pedalele. Și prinde bicicleta viteză și încep iar un slalom vijelios printre copaci. După un timp găsesc poteca și-mi aduc aminte că mai am un necaz. Drumul mă ducea la un canal transversal de vreo doi metri lățime prin care curgea apa murdară de la Uzina de Purificare a Iașului. Podeț nu era acolo, dar mi-am adus aminte că am văzut acolo ultima dată o bîrna lată de doar vreo 10cm. lățime aruncată peste canal.
"În primul rînd cine știe dacă bîrna mai e acolo, în al doilea cum naiba am s-o nimeresc în halul de leșin în care mă aflu și încă la viteza asta", am gîndit.
Și iată și canalul. Esteee! Bîrna e acolo. Dă Domnul și m-am văzut cu bine de partea cealaltă și am auzit plescăitul bîrnei care a căzut în canal. Ca prin vis am perceput glasuri omenesti și am văzut apa Ciricului. Am intrat cu mare viteza în lac și bicicleta s-a oprit după vreo zece metri. M-am prăbușit în apă și, probabil, am leșinat. Cînd m-am trezit eram pe genunchii unei fetici cu nasul în pieptul ei. Bine nu-mi era, dar nici chiar rău căci fetica aceea era frumușică și sînii ei tari miroseau ca Raiul. Gîndesc: "Poate că am murit căci nici dureri nu mai simt". Și o aud că spune:
"De unde ai mai apărut băiete și cum ai ajuns în halul ăsta?"
"Bine. N-am murit și nu mă aflu în Rai. Mare noroc mai am".
Și o mai aud pe fetica că țipă:
"Măi Ioane. Du-te, măi, la telefonul așela și cheamă Salvarea".
Numai că pălnia telefonului lipsea. Cine știe ce hoțomani i-au facut felul, dar Ion, băiat descurcăreț, smulse un difuzor de la un stîlp pe care era montat, meșteri nu știu ce la telefonul acela și făcu legătura. Peste un timp am auzit sirena Salvării. Au iesit doi înfermieri cu o targă și m-am trezit în Salvare și fetica lîngă mine. Drumul era plin de hîrtoape și deși dănsa m-a sprijinit, am leșinat iarăși. Cînd m-am trezit eram pe masa de operație și un bătrîn în halat alb, doctorul, iși făcea de lucru lîngă mine. Mai era acolo și o asistenta de-a lui. A spus doctorul:
"Mai băiete trebuie să văd daca nu ți s-a spart splina. Nu-i vorba că se poate trăi și fără ea, dar să vedem. Acum am să-ti fac o injecție ca să nu simți durerea".
După un timp mi-a spus.
"Se pare că Dumnezeu te iubește. Niciun organ intern nu a fost lezat. Acum am să-ți cos rana și vei ramîne la noi cîteva zile ca să vedem dacă rana nu se înfectează."
La sfîrșit m-a întreabat:
"Cum te numești?"
"Care e problema?", întrebai.
"Cum care?", întrebă doctorul cu mirare în glas. "N-ai mama, n-ai tată? Ei nu trebuie înstiințați?"
"Păi chiar că nu", gîndi. Daca tata află cum și ce, mai face, fere, un atac de inimă" și cu glas tare spun:
"Cred că am amnezie temporară. Nu țin minte nimic".
"Io-te, șmecherul! Amnezie pe capul lui. Ia nu mă mai duce cu zăhărelul. Pe cine minti aici? Eu sunt medic și mai stiu și eu ceva. Nu amnezie și nu nimic". Cine l-a adus aici?"
Spuse asistenta:
"În Salvare era cu el o tînără, dar a plecat, cred."
Se depărtează doctorul bombănind:
"Auzi, domnu'. Amnezie. Ha!", și asistentei"
"Du-l, dragă, la camera 13 și pune-i înfuzie. Trebuie să anunt Poliția căci altminteri am să primesc o porție de la părinții lui".
Și iată-mă-s în rezerva aceea și după un timp mi-a spus asistenta:
"Acum încearcă să dormi" și am ramas în sfirsit singur și am început să-mi planuiesc "evadarea". De ce? Simplu. Trebuiam să ajung acasa ca să vada ai mei că trăiesc înainte de intră Poliția pe fir. Să ies pe usa principala ar fi fost o prostie. Și atunci cum? Să mă cațăr pe fereastra tot nu era o soluție în halul în care eram, dar era acolo încă o ușă cu geamlic și prin el am vazut de partea cealată cogeamite vază de vreun metru înalțime și în ea un fel de arbust. Ușa nu se deschidea, dar după ce am tot împins-o o vreme am căpătat o deshidere de vreo 25 cm. Mai mult nici nu-mi trebuia slab cum eram pe atunci. Am ieșit afară și slavă Cerului. Camera era la parter. Încalec balustrada și iată-mă în curte. Era Spitalul Sfîntul Spiridon, cum altfel? Mi-am aranjat ce mai rămăsese din cămasă, mi-am luat un aer indiferent de derbedeu și fluierînd am trecut cu bine portarul de acolo. "Acum ce?, m-am întrebat. "Cum naiba ajung eu acasa căci în halul asta am să leșin pe drum și s-a dus toată șmecheria". Pe atunci trecea acolo tramvaiul și poate că și acum. Statia era vis a vis de poarta spitalului. Iată și tramvaiul. M-am urcat cu mare greutate pe scara și m-am prăbușit pe primul scaun liber găsit acolo. După un timp l-am auzit pe taxator:
"Băiete, belet nu-ți trebuie?"
M-am uitat la el și am spus.
"Mi-ar cam trebui, dar n-am o lețcaie".
L-am vazut că se uita la mine și dupa un timp a spus: "Vad că esti rupt și plin de sînge. Care-i baiul?"
"M-au jefuit niste derbedei", am răspuns.
"Bine. Treacă de la mine de data asta".
Iată Palatul și stația mea. Cinci sute de metri bătuți pe muchie și am ajuns acasă. M-a vazut mama și a strigat: "Doamne fereste. Ce ti s-a întîmplat? Esti plin de sînge. Cine te-a bătut?"
"Lasă, mamă. Trece", am spus. "Te rog pregătește balia cu apă caldă să mă spal".
Am îmbracat haine curate, am intrat în cămăruța mea și înainte de am adormit l-am auzit pe tata care tocmai venise.
"Auzi veste, nevastă. Un băiat a fost bătut în padurea Ciricului și nu se știe dacă va scapa cu viață."
Eroul zilei, nu alta. Cînd m-am trezit tot familionul era la căpătăiul meu. Nu te mai plictisesc cu povestea pe care am spus-o părinților. După vreo alte cîteva zile, iată-l pe Ion. Îl ții minte? Bravul acela care a telefonat spitalului. Eram pe o băncuță în curte și am vazut că mi-a adus și bicicleta, draga de ea, reparată ca nouă.
"Dragă omule", am spus. "Nu mă demasca părinților. Ei nu stiu amănuntele, dar le-am spus că m-ai ajutat." O văd pe mama că vine si-i spun:
"Mamă. El e domnul Ion care m-a ajutat". Și a sărit mama de gîtul lui cu mulțumiri multe. După dulcețurile la care mama era mare specialistă și paharul de poșîrcă pe care tata il numea vin, preparat chiar de el, mama ne-a lasat singuri.
"Ion", spun. "Unde e fetica?
"Care fetică?", întrebă Ion. "Nu era acolo nicio fetică".
Deh. Poate că chiar am trecut prin Rai, sau poate că fetica era un înger păzitor."
.
Aceasta este povestea d-lui Arhitect Daniel Alexandrovici și eu cred că Dumnezeu îl iubește.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!