agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-27 | | Călător prin țara mea Din Baia spre “miezul unui ev aprins” (partea aIIa) Inainte de a părăsi aceste locuri de voievodală mândrie românească și pioase aduceri-aminte, cetatea Baia, capitala dintâi a Moldovei, nu am putut să nu revăd semnul și însemnul sfințit și astăzi de respectul oamenilor locului pentru cel care a venit în Baia spre a lumina mințile și sufletele urmașilor străjerilor Moldovei de pe valea apei dătătoare de nume și renume acestor plaiuri, râul Moldova. Dar, ca și înaintașii săi răzeși, la vreme de cumpănă pentru neam și țară, tânărul învățător Nicolae Stoleru și-a lăsat juna soață (și ea învățătoare) spre a-i ține locul, a schimbat tocul și tibișirul cu un fel de „condei al lui Vodă” și a purces să dăruiască nevoii neamului său sprijinul, forța și viața-i pentru apărarea vetrei străbune în războiul prim mondial, cel care a sacralizat oameni si locuri în zonele Mărășești-Mărăști-Oituz și mai peste tot în țară! Ca semn de recunoaștere și recunoștință, elevii fostului apostol i-au dăltuit chipul și l-au înălțat pe un soclu în vatră de sat, (dar și-n sufletul celor băștinași) alăturat Bisericii lui Rareș-Domn, drept pildă, mândrie și pod de neuitare peste timp. Și-așa cum se cuvine, la baza soclului își însoțește soțul, măcar prin veșnicie dacă în lumea noastră nu s-a putut, efigia învățătoarei Stoleru. Înfiorat lângă monument, mi-am înclinat fruntea a respect și cuviincioșenie și având inima vulcanic fremătătoare mi-am șoptit murmurat: „glorie veșnică ÞIE, admirabilul meu tovarăș breslaș de-ATUNCI! Sunt(em) oare demn(i) de ceea ce ne-ai lăsat testament?!” O întrebare căreia nu știu de îi voi afla răspuns, vreodată. Dar sigur sunt de gând admirativ și spre oamenii locului, cei care știu și vor să-și cinstească eroii, indiferent de vremea jertfirii lor! Laudă și cinstire vouă, băieși suceveni! Urmând apoi șoseaua directă către ”dealul cu târșuri”, o cale adânc scobită și peste tot rănită de vreme, vremuri, neputința, indiferența umană, se pare că și motorul vajnicului meu prieten care mă poartă mereu, necondiționat, acolo unde mă cheamă datoria și dragul, modestul meu purtător de cai putere, susură mai potolit, cuprins parcă de măreția locurilor de popas și de încărcătura emoțională ce dă fiori vizitatorului. Trec pe lângă Sasca și gândul îmi vâltorește protestatar spre amintirea colegului meu de site, poetul Ioan Grosaru și poemul său testament, „Pasărea de ceară” (O fi o simplă coincidență alăturarea potrivită cu „Pasărea cu clonț de rubin”, ultimul poem dictat de N. Labiș înainte de a muri?! Înclin să cred că nimic nu este hazard, totu-i o socoată cosmică incomprehensibilă nouă). El, Ion Grosaru ((http://www.poezii.biz/afiseazapoezie.php? poem =67827) este o recentă altă dijmă de viață plătită de neamul nostru pe coclauri străini din cauze care doar istoria le va antama sau le va justifica peste timp! „Dumnezeu să te ierte”, Ioane, sau să-i ierte pe cei care te-au trimis nevinovat și crud în brațele morții! Vălurind printre și peste colinele precarpatice, însoțit de râulețul Suha nu multă vreme și cale, mi se deschide brusc intrarea în Mălini, locul nașterii celuia care a subjugat scrierii sale emoția și durerea, dragostea și tradiția, dorul și neîmplinirea, a împăcat pe ieri cu astăzi; poetul care, din drag pentru stihuitor, Dumnezeu ni l-a răpit multpreadevreme, probabil pentru a chezășui Acolo, SUS, păcătoșenia noastră pământeană. Nicolae Labiș, mălinarul pe care exegeții exhaustivi creației sale l-au deplâns și pentru ruperea bruscă a zborului său, bănuit să fi fost dacă se împlinea, mai presus de „Luceafăr”, o fire vulcanică controlată doar de educația primită dinspre părinții săi, învățătorii Profira și Eugen Labiș, s-a născut aici în satul Poiana Mărului. Casa natală este acum grădiniță de copii. În Mălini însă, acolo unde s-au mutat după război, aflăm în fostul parc al Primăriei, donat de autorități pentru a lărgi ograda casei memoriale, cuibul părintesc transformat în loc de pelerinaj pentru cei care vor să cuprindă viu și material zbuciumul copilului participant la jertfirea intempestivă a căprioarei în vremuri de foamete și boală. „Ghidușa” locului, întâmpinător zâmbitoare pentru orice musafir, cu vorbe purtând obligatoriu pecetea dulcelui grai moldovenesc și tonalități deosebite de ale altor gazde de la alte case memoriale pe unde am hălăduit (care, fie-mi iertat, vorbesc uniform precum o bandă magnetică), cu o aferență ospitalieră și o mândrie locală de înțeles aici, ne povestește mai întâi despre copilul Nicolae, apoi explică argumentat despre rolul și parcursul poetului Nicolae Labiș. Aflăm și despre mediul familial, învățătoresc, modest, sever și curat, în care s-a ridicat copilul Nicolae, despre întâmplarile predestinate parcă (ceasul înghețat la ora morții poetului, fulgerul globular ce a străbătut casa fără a produce vreo pagubă). Ne descântă ghida, mirobolant, cu adevărul despre moartea căprioarei, (prada) și poemul „Moartea căprioarei”, despre prietenii poetului și stupizenia unui așa-zis accident de tramvai(mai degrabă un asasinat) și ultimile sale poeme dictate, despre multe altele care ne rup de realitate și ne fac datori vremii, presați de timpul ce-a curs și s-a scurs aproape neștiut. Iar din grădina casei poetului, după ce am aflat și că mama lui a fost rudă apropiată cu nemuritorul I. Creangă, privind către dealurile deasupra cărora s-aprind discret stelele, martore și motiv tăcut ale trecutelor trăiri poetice din vremile când a scăpătat soarele și a licărit Luna, „la ceas oprit de lege si de datini”, încerc să reînvii, personalizat, acel trecut. Cuprins de realitatea și de emoția sădită, ce iradiază în acel loc, retrăiesc aparte drama copilului de-atunci „cu-o fată prefăcută-n căprioară”; și pricep, iar și iar, dimensiunea ontologică a întâmplării, a mărturisirii și nedumeririi-protest dintr-un suflet curat de copil: „Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea... Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!” Iar denumiri precum Sabasa, Crucea Talienilor, Moișa, Suha și multe alte toponime veșnicite locurilor de pe-aici l-au adus spre noi și pe baciul romanului istoric românesc, pe Mihail Sadoveanu, îngemănat unui gând personal: Doamne, câtă binecuvântare sființește în locurile care au putut rodi asemenea valori! Iar noi, epigoni parcă, uneori suntem umbriți de grandoarea spirituală și morală a înaintașilor nostri. Iar retorica întrebare de ne-om ridica vreodata la nivelul crezului lor, ca nație „la trecutu-ți mare, mare viitor”, pentru mine, rămâne doar un exercițiu dând dreptate mălinarului poet: "Deși-i din implicatii și rămurișuri pure Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure Căci te pândesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup” Publicat in "Starpress International"; adresa si pentru imagini: http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=829:florentin-adrian-maftei-din-baia-spre-miezul-unui-ev-aprins-&catid=35:prozaepigrame&Itemid=172 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate