De „1 Mai Muncitoresc” – cum îmi place să zic, că așa zicea tata, Dumnezeu să-l odihnească! – s-a nimerit să pic în tura de noapte: paznic la Casa Scriitorilor „Pui de lei” din Sinaia, fondată de scriitorul Radu Herinean cu contribuția sufletiștilor lui de pe site-ul AGONIA, în urmă cu… ceva vreme. (Phhiii, am uitat anu’, uita-m-ar relele, deși am cărat și eu cărămizi alături de băieții și fetele lui Radu; ehe, ce frumos a fost!)
…Trecuse de miezul nopții. Simțeam că mă cam pișca frigul, așa că am început să mă plimb de colo-colo. La un moment dat m-a cuprins o neliniște tulbure. „Măi, ce să fie asta?” mi-am zis. Și-am coborât în lizieră. Dar surpriză, și ce surpriză! Din întunericul cuibărit între cetini, îl văd înaintând spre mine pe… Eminescu. Ei asta-i acum, am și vedenii!
M-am frecat la ochi: Nu se poate! Și n-am băut nimic… Nici pastilele nu mi le-am luat… Așa e: El e! Eminescu, chiar El!
- Ce faci aici? m-a întrebat. Respira greu.
- Păi, sunt paznic. Văd cine intră și cine iese.
- Și cine a intrat? s-a înălțat El pe vârfuri, să vadă…
- Ceva mai devreme au intrat Luceafărul cu Cătălina, că noi așa le spunem celor doi poeți, cei mai tineri din site…
- Bine, așa să le spuneți…
- Au mai intrat Mircea cu oștenii lui. Ãștia sunt criticii de pe site. A mai intrat Călin file din poveste…
- De ce-i ziceți așa?
- Călin asta vine mereu cu câte-o poveste și-și rătăcește mai mereu filele. Noi așa-i zicem. Ei și după el au intrat un împărat și-un proletar, niște somnoroase păsărele…
- Glumești! Astea-s rudele mele… Mă rog… Zici c-au intrat și sunt aici?
- Da, Maestre!
- Și de ieșit cine-a ieșit?
- Cum să vă spun… Aici, la noi, când se iese, se iese definitiv.
- Așa? Și de ieșit… definitiv, cine zici c-a ieșit?
- Au ieșit Partidul, Ceaușescu, România…
- Și România, zici?
- Da, Maestre. A luat-o într-acolo. Zice c-are întâlnire cu Europa.
- De unde știi asta?
- Nu trebuie s-o știu. O văd… Toată lumea, aici, la noi, scrie fără căciulă pe ă, fără acoperiș pe â și pe î, fără codițele alea, puse de Heliade, la ș și la ț…
- Da’, dar le pronunță… a șoptit Eminescu.
- Așa e, de pronunțat le pronunță, dar le vor uita. Dacă nu ei, precis copiii și nepoții lor.
- Poate n-o să le uite, că românii își iubesc limba.
- Da de unde?! S-au englezit toți, s-au înstrăinat… Toți vor s-ajungă în Europa și-n America… Da’ poate nu i-o ține mult zăpăceala asta. S-or întoarce. Că doru’-i cam trage de mâneci, și ei nu prea rezistă. Așa suntem noi, toți românii. Dumneavoastră știți bine asta.
- Știu, că și pe mine m-a ars dorul pe vremea mea, iar acum m-a pus în mișcare…
Pe când vorbeam cu Poetul văd apropiindu-se un grup gălăgios, compact.
- Pe-ăștia-i cunoști? mă întrebă Eminescu.
- Ba bine că nu. Sunt numai de-ai noștri, de la „AGONIA”. Ei ce mai țin steagul poeziei, al glumelor bune, al prozei și-al cântecelor noastre. Toți unul și unul, fete și băieți de toată isprava. Nici unul dintre ei nu te-a uitat. Te iubesc ca pe-un zeu…
- Ei, dacă-i așa, zi-le că-i iubesc și-i îmbrățișez și eu!
- Neapărat le-o voi zice, precum îmi spuneți. Să știți că toți vă știm poeziile pe de rost. Și eu le știu și le recit acasă soției și copiilor…
N-am apucat să-mi termin fraza că Eminescu s-a risipit în întunericul dintre brazi. Am rămas cu ochii în lacrimi, privind în urmă-I. Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul. M-o crede cineva, oare, că eu, un simplu paznic de noapte, am stat de vorbă cu Cel Mai Mare Român, pozat până și pe banii noștri – Doamne, și aveam la mine hârtia de 100 de lei, să I-o fi arătat și Lui!
…Dar să nu uit ce e mai important: Maestrul mi-a spus că vă iubește pe toți și mi-a cerut să vă îmbrățișez din partea Lui.
Întâlnindu-se pe aceste rânduri, ochii dumneavoastră și ochii mei înfăptuiesc deja voia Poetului!