agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-05 | | În memoria bunilor mei colegi, Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun Pe sub colonadele ce păreau uriași din sticlă transparentă răsunau acordurile unui slow plin de tristețe. Tristețe ce se putea citi lesne și pe figura răvășită a lui Rareș Duncan. Deși se afla într-un restaurant și starea lui psihică ar fi trebuit să fie una legată de atmosfera prietenească, destinsă, ce-l înconjura, totuși sufletul lui era deprimat. Și cum ar fi putut fi altfel. Ziua aceasta de 23 Septembrie fusese de ani încoace o oază de lumină pentru el și pentru colegii lui de liceu. De atunci, la această dată sărbătoreau revederea așteptată timp de un an de zile. Cât de mult i se luminase sufletul în acea vară, când, aflându-se ca de obicei la munte pentru meditare și odihnă, fusese anunțat de bunul său prieten, Filipaș Aurelian, că reușise miracolul: să-i poată contacta pe toți cei care formaseră clasa lor de liceu și care, răspândiți în patru vânturi, nu se mai văzuseră de 30 de ani. Cutuma aceea, respectată de atâtea și atâtea generații, a întâlnirii de zece ani, căpătase la ei o aură specială și abia după 30 de ani reușiseră să se reîntâlnească. Dar, tragic și ireversibil, fiecare an însemnase de atunci pierderea câte unui alt coleg. Accidente, boli, stări depresive necontrolabile, vârsta înaintată, constituiseră tot atâtea cauze pentru ca numărul scaunelor să se mai împuțineze cu câte unul la fiecare revedere. Acum un an rămăseseră doar el și Aurelian. De atunci, se sunaseră zi de zi cu teama aceea furibundă ca nu cumva unul dintre ei să piară și următoarea lor întâlnire, de data aceasta simbolică, ținând cont că nu mai erau decât ei doi, să nu mai aibă loc. Ori de câte ori vreunul din ei se simțea rău, celălalt spera cu sufletul ghemuit în cușca strâmtă a speranței că această stare va fi una trecătoare. Spre primăvară, Duncan plecase pentru o lună la băiatul său, în Franța. Când revenise de acolo, la telefonul lui Aurelian nu îi mai răspunse nimeni. Alergase într-un suflet la garsoniera acestuia. O vecină îi spusese că niște rude din provincie veniseră și-l luaseră la ele, fiindcă un preinfarct îl condamnase la a nu-și mai putea purta singur de grijă. Se așternuse timp de trei luni o liniște apăsătoare peste sufletul lui Duncan și, când trecuse pe acolo din nou în august, vecina aceea atât de amabilă îi spusese că Aurelian părăsise această lume, acolo, la Brașov, la rudele lui. Dar în ciuda acestui fapt el nu putuse să nu mai vină în seara asta de 23 septembrie, în același loc unde amintirile unei întregi generații se împletiseră cu fiecare revedere. Deși singur acum la masă, privind ringul de dans, își amintea cu nostalgie de toate acele șoapte, de prieteniile renăscute, de rememorările ce îi scufundaseră din nou sufletul de la prima lor întâlnire în apele tainice și pure ale adolescenței lor. Când intrase în restaurant, simțise un nod în gât și o durere ascuțită în capul pieptului. Singur...singur și părăsit de toți. Îl întâmpinase amabil George, ospătarul, care le fusese martor mut la toate acele întrevederi atât de așteptate și minunate. - Domnule Duncan...singur? Domnul Filipaș...? - Ne-a părăsit, George, din păcate ne-a părăsit și el... - Îmi pare sincer rău să aud asta...Ce serviți? - Adu-mi un cognac și apoi voi mânca ceva. Vreau să stau câteva clipe singur cu gândurile mele...Nu știu dacă venirea mea în aceste circumstanțe este cea mai bună hotărâre pe care o puteam lua, dar nu voiam să fiu singur acasă în această seară. Aici, mă simt legat prin mii de fire nevăzute de bunii mei prieteni...plecați atât de nedrept...! Asculta rumoarea specifică unei astfel de locații, saluturile prietenești ce se împleteau prin ecouri vii, observa zâmbetul de pe chipurile celor ce se revedeau, înlănțuirile tainice ale perechilor de dansatori de pe ring, ce parcă pluteau sub foșnetul trist al acelei melodii coborâtă parcă din uitare adâncă. Observă cum pe ușa rabatabilă a restaurantului pătrunse o doamnă cu o pălărie neagră cu boruri largi, care străbătu cu un pas armonios salonul ce strălucea mângâiat de brațele luminii din candelabre. Avea o noblețe ce se degaja din felul în care pășea și indiferența aceea cu care călca pe covorul roșu, ce despărțea rândurile de mese frumos aliniate ca vagoanele unui tren ce se pregătea pentru o plecare spre alte tărâmuri, o făcea să pară și mai specială. Un pantof cu toc cui îi punea în evidență alcătuirea gracilină a piciorului, iar rochia de seară din mătase neagră, placată cu broderii argintii o făcea să pară o vedetă de Oscar, alunecând pe sub privirile lacome ale celor care o idolatrizau. Când se opri în fața mesei lui, Duncan încremeni. Doar ochii îi mai trădau trăirea din suflet și zbuciumul gândului ce slobozise spre aerul încins al serii întrebarea nerostită: „Ne cunoaștem cumva?” Nu apucase să-și așeze pe umăr tolba cu gândurile-săgeți și nici să-și destindă arcul minții înfierbântate, când auzi un glas blând, ce acompania gestul femeii care-și scotea cu mișcări largi, princiare, mănușa neagră, lungă până la cot, dezvelind un braț marmoreean. - Domnule Duncan, dumneata ai fost întotdeauna un bărbat al manierelor. Nu mă inviți să iau loc? Sunt prea multe priviri care mă dezbracă și care vor să îmi citească în suflet... - Iertați-mă, spuse Duncan, dezmeticit și îmbujorându-se la față ca un școlar prins cu o fițuică ascunsă stângaci. Ne cunoaștem...? - Cine nu-l cunoaște pe Rareș Duncan, filozoful format la Heidelberg...singurul din absolvenții clasei a XII-a A, care a avut curajul să cunoască lumea din spatele categoriilor filozofice... - Am învățat la același liceu? îndrăzni Duncan să sfâșie cu lama rece a întrebării sale cortina de supoziții fără răspuns, ce-l despărțea de această femeie, în timp ce se simțea pironit locului, neputând să facă gestul de curtoazie potrivit unei astfel de situații. - Nu...cu siguranță nu...dar cunosc unele amănunte despre tinerețea dumitale trepidantă... - Ați studiat la Heidelberg? Cunoașteți locurile acelea...? - Locurile acelea? Cunosc atât de multe locuri, încât aș putea fără falsă modestie să afirm că sunt acasă pretutindeni... - Luați loc, spuse Duncan, ridicându-se de la locul său, amintindu-și de reproșul inițial al femeii. Se opri în fața ei. Alura ei degaja atâta mister, încât fâstâcit și aproape stângaci îi trase scaunul pentru a se putea așeza. O mireasmă de floare de nu-mă-uita plutea dintre pliurile mătăsoase ale rochiei ei de seară, mireasmă ce îi amintea acum de grădina superbă din curtea castelului din Heidelberg, unde obișnuia să dialogheze peripatetic cu Klaus Mannhof, cel mai apropiat prieten al său de la Universitatea de Filozofie. Femeia îi întinse mâna pe care el depuse un sărut tandru, gândul șoptindu-i din hruba orgoliului său specific masculin că în clipa aceea era invidiat de toți bărbații aflați în salonul restaurantului. Și așa și era. Cei câțiva domni care stăteau la o masă apropiată de a lui îl priviră parcă pentru câteva clipe cu un semn de întrebare în ochi și pe buze. - Acum îmi puteți spune de unde ne cunoaștem? Sunteți cumva rudă sau vreo cunoștință a regretatului meu prieten, Filipaș Aurelian? Știați cumva de această aniversare...tristă...? - Niciuna, nicialta, domnule Duncan, îi răspunse femeia care scoase din geanta de piele un portțigaret din chihlimbar, în care își așezase cu gesturi la fel de princiare o țigară. Îl privi întrebător, ca și cum ar fi vrut să-l invite să o acompanieze în acel gest, dar imediat tot ea îi spuse: - Am uitat, dumneavostră n-ați fumat niciodată...Nici măcar în copilărie, atunci când ceilalți tovarăși de joacă culegeau de pe stradă chiștoace, dându-și aere de fumători înveterați...Întotdeauna ați evitat elegant lucrurile comune, terne... - Încep să-mi pun semne de întrebare în legătură cu persoana d-voastră, îi răspunse Duncan, aplecându-se peste masă ca pentru a citi ca într-o carte deschisă în ochii ei negri și perfect armonizați cu noblețea feței, statuară. Dar un șuvoi rece, amenințător, ce izvora de sub genele perfect arcuite îl făcu să se tragă speriat înapoi. - Aș putea ști, totuși, cu cine am onoarea de a sta în această seară la masă? îndrăzni să mai întrebe Duncan, de data asta retras în carapacea psihicului său, vizibil marcat de icebergul din privirea femeii, care-l aruncase brutal pe un mal de deznădejde. Acum pot spune cu mâna pe inimă că nu ne-am cunoscut vreodată... - Veți știi totul despre mine...dar vreau să vă las să descoperiți singur cine sunt...pe parcursul acestei seri, pe care o vreau agreabilă în compania unui bărbat distins și cult...Ne-am cunoscut...dar unilateral...Erați la munte, la cabana aceea de la Vălul Miresei, unde vă retrăgeați vară de vară...ca să meditați, să scrieți... - Dacă ați fi fost cazată acolo, nu cred că nu v-aș fi remarcat... - Erați prea entuziast de vestea pe care v-o dăduse Filipaș. Revederea după 30 de ani a unor colegi și prieteni dragi este un lucru pe care nu-l întâlnești în fiecare zi. Vestea aceea v-a acaparat total și poate de aceea nu mi-ați sesizat prezența. - Nu cred că aș fi putut să ignor prezența dumneavostră în sălbăticia aceea...Dar de unde știți de acea veste pe care, este adevărat, am primit-o cu inima deschisă...? - Rareș...hai, să nu ne mai oficializăm atât! evită femeia elegant răspunsul. Dumneavostră și iar dumneavostră...Ești de acord? - De acord, dacă îmi spui cu cine voi sta la masă în seara aceasta... - Ești grăbit, ca toți oamenii, Rareș! O astfel de întâlnire între două ființe care se cunosc prima dată trebuie abordată cu blândețe și diplomație. Printr-o ardere a etapelor, ca și cum ai degusta un cognac fin, la care ai râvnit îndelung. Nu crezi? Tu, ca filozof, cunoști mai bine decât oricine tainele acestei vieți. Ai scris-o în lucrările tale, teme de referință de acum pentru studenții ce se apleacă peste gândurile tale. Uite, îți propun chiar să îmi dezvălui în seara asta care este esența acelui precept care știu că ți-a marcat întreaga existență, heideggerianul „Sein zum Tode”? - Nu crezi că pentru o seară la restaurant, această temă este neavenită? Lumea din jurul nostru se bucură, bea, mănâncă, dansează, iar tu vrei să vorbim despre trăirea morții, despre ființarea întru...moarte...? - Este un subiect care m-a fascinat dintotdeauna! Mai ales cum pun oamenii în balanța lumii cele două categorii filozofice antinomice: viața și moartea. - Ești de-a dreptul... - De ce n-aș fi, Rareș? Azi, 23 septembrie, trebuia să fie o zi a luminii și a vieții. Și uite, până și Filipaș te-a părăsit. Ca să nu mai vorbim de Lavinia, Petru, Grigore, Alexandru Manoliade, actorul, renumitul chirurg Sebastian Fântâneanu... prietenii tăi buni, scriitorii... - Cine...cine ești dumneata? răbufni Duncan, trăgându-se cu scaunul mai în spate, ca și cum s-ar fi aflat în fața unei evidențe terifiante. - Să spunem că sunt o persoană care i-a cunoscut tangențial pe foștii tăi colegi și prieteni... În acea clipă, George se apropie de masa lor. - Voiam să știu dacă vă pot lua comanda, d-le Duncan? George stătea cu mâinile sprijinite chiar pe spătarul scaunului în care se odihnea încântătoarea femeie. Duncan făcu un gest care ar fi trebuit să însemne că nu va mai lua masa singur și vru să o prezinte pe femeia ce răsucea prin aerul cald al sălii rotocoale de fum argintiu. Dar observă cu spaimă cum mâna dreaptă a lui George, cea în care ținea bonierul de comenzi, trecea chiar prin părul bogat, în valuri, al femeii, iar la o mișcare neașteptată acesta sfâșie chiar alcătuirea de aer a capului celei care îi anesteziase toate simțurile. Duncan nu mai putu decât să bâlguie cu o voce tremurată: - George...spune-mi...spune-mi că nu visez...! - La ce vă referiți, domnule Duncan? îl întrebă ospătarul. - La...la...îngăimă Duncan, arătând cu mâna spre femeia care-i surâdea enigmatic. - Vin mai târziu să vă iau comanda, se grăbi să spună George, care sigur punea starea de surescitare a clientului său pe singurătatea și tristețea clipei. - Nu pot să cred...! spuse aproape silabisit Duncan, adresându-se femeii cu tristețe. Ai văzut...? Mâna lui George...părul tău bogat...ca și când... nu ai exista...! Nu, nu poate fi adevărat...! - Rareș, Rareș! îl mustră femeia cu degetul arătător, pe care se odihnea un inel cu un șarpe încrustat în safir verde, ca un ochi tainic. Mai repede decât aș fi dorit eu ți-ai dat seama cine sunt. Cum spunea poetul tău preferat...Eminescu? „A lumii parànimfă...” - Moartea...!? - Nu mă așteptam ca un filozof ca tine să mi se adreseze cu acest apelativ atât de comun și care uneori, de ce să nu recunosc, mă deranjează...De ce nu-mi spui pur și simplu P a r à n i m f a...? - Dar bine, cum este posibil așa ceva? Eu...la aceeași masă...? - Să cinezi cu moartea? Este un lucru firesc! Se întâmplă oricărui om, odată și odată... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate