lui Virgil Gheorghiu


Nu știu de ce mi-a venit să râd când am văzut barba și mustățile prietenului meu, roșii. Semăna cu tinichigiul evreu, care îmi înlocuia ulucile sparte de rugină.
Cercând să-i așez mâinile în cruce pe piept, căutam să-mi imaginez prin ce procedeu și din care cauză organică, barba lui neagră, a devenit pe nesimțite roșie.
Mâinile nu voiau deloc să stea: cădeau înapoi, moi, cu mâinile amorțite cu oase elastice.
Dintre toți prietenii lui, singur eu am venit la înmormântare.
Murise într-un sanatoriu, aflat într-o pădure, departe de oraș.
Când logodnica lui, înfruntând sforțările celor care voiau să o oprească, a năvălit asupra sicriului, îmbrățișând cadavrul iubitului ei, și sărutându-l pe mustățile roșii, gura i s-a strâmbat într-un rânjet de cal mort.
Suspine răgăite, clocote de sânge fierbând în piept mi-au îndurerat nervii.
Am privit înapoi.
O mulțime de umbre în halate vărsau lacrimi din ochi scobiți de ftizie.
Un gardian bătrân, cu mustăți albe, râdea făcând din ochi unei femei cu pălăria înaltă.
În pădure ciripeau păsări.
Prin mâneca de voal am întrezărit cotul brun și ascuțit al mamei prietenului meu.