Goana
goana nebună,
ceasul rodea timpul secundă cu secundă ca o mișcare în propria uzură ce mai târziu urma să fie pedepsită prin aceeași poartă. Odată pornit cine mai putea să-l oprească!
Nimic mai mult.
O ușă deschisă întregului univers în care roata vieții depăna din fuiorul bătrânului înțelept. O istorie fără nume
dar cu cât mai multe lucrări. Teze ce aveau să continue într-o ordine mare de idei ca o carte deschisă tuturor cititorilor, un abecedar al culturi mondiale renascentiste.
Era creat perfect să nu moară și ca nemuritor avea să ucidă pe alții și să-i conducă în drumul lor spre eternitate.
Cerul clipea, clipea mereu fără să se sinchisească, prea mult. Soarele zâmbea încă de la răsăritul primei dimineți în grădina Edenului. Norii pluteau mișcători în toate direcțiile lumii rătăcind grăbiți propriile coordonate. Mai era timp, chiar asta e; nu va înceta niciodată. Vântul sufla turbat în frunza rătăcită îndepărtând gunoaiele și împrăștiindu-le în lumea largă. La fiecare pas rămâneau semnele sale ca o pădure ce planta o altă pădure și alta și alta până la nepăsare. Copacii ei dețineau toată seva acestei lumi.
El era neobosit și alerga mereu pe când eu mă trezeam în fiecare dimineață, mai bătrân. Creșteau pe fața mea anii ca iarba în livadă și o coseam mereu și iar creștea. A fost frumos o vreme bună, îmi plăcea să trăiesc să simt viața așa cum e, în toată floarea ei.
Să-i culeg roadele și să las folositor pe mai departe;
să strig ecoul ca el să-mi răspundă și iar să fiu prezent în toate chiar natura să mă cuprindă la hotar.
Scriam mereu ceea ce vedeam ca apoi să înțeleg tot eu.
Desenam pași răscolitori pe pereții așternutului fără să omit nici cea mai mică culoare; dar în curând tot acest verde avea să se stingă încet, încet venise toamna. I-am simțit din prima zi gustul amar; frunzele mele cădeau legănate în bătaia vântului uscat.
Se ofileau și florile-n grădină iar fructele erau de mult stafidite. Mustul stătuse din fiert se transformase în vin și se plimba prin mintea rătăcită.
Am început să-l urăsc să mă lupt cu el, să refuz haina de pe mine, dar celelalte lucruri nu mai stăteau la locul lor le luaseră alții în goana nebună. Mă pierdeam încet în virgulele lăsate să mă ocolească în semnurile întrebării ce ieșeau din mine. Simțeam trădarea șarpelui mameluc ce zăcea înăuntru în gaura hidoasă păzită de blestem. Ca o viperă ce-și înfigea colții mai adânc cu fiecare zi care trecea și lăsa să se scurgă ușor veninul răscolitor. Mi se schimba și sângele nu mai era el; ceasul acela deșteptător ce mă trezea în fiecare dimineață acum suna în neștire, suna mereu; îi simțeam uzura cum mă furnică pe șira spinării se oprea din când în când, da, devenise automatic și trebuia să-l întorc ca să pornească iar într-un ritm mult mai lent ce făcea timpul să se scurgă mai repede. Nu am iertat niciodată și n-o să-i iert graba asta nebună. Nici nu te anunță când vine cînd pleacă face totul din proprie iniziativă. Fiecare masă devenea un chin vroiam să mă scobesc dar nu mai aveam dinți se pierduseră toți peste noapte.
Se scuturaseră toate frunzele din copaci, pomul era aproape chelit. Căzuse deja bruma peste iarbă era totul alb imaculat într-o ceață intensă și deasă. Începuse să-nghețe fiecare picătură din mine încet încet aveam să mă transform într-un cub imens de ghiață. Pământul mă chema la el să-i țin companie suportase destul umbra mea la suprafață. Urlam disperat împotriva voinței timpului înfiorător și îi strigam să-mi dea pace, dar ca un prefăcut mă lăsa să zac în propriul ecou. Noaptea se lăsase rece și pustie ca un coviltir împletit în propria fașă. La căpătâiul meu așezaseră o luminiță, era prea întuneric, nu mai vedeam pe nimeni; intrasem în convalescență. Pereții se strânseseră și mă presau la culme. M-am trezit de durere și spaimă eram tot asudat, doar ce trecusem printr-un vis urât, dar aveam să continui o viață întreagă ceea prin ce am trecut; cel puțin acum îmi cunosc dușmanii i-am găsit.