După o noapte agitată, Luminița s-a trezit nemulțumită. Totul o nemulțumea: cerul înnorat de afară care-i producea dureri de oase, căldura uscată emanată de calorifer, precum și faptul că va trebui din nou să petrecă încă o zi, în singurătate.
-Na, Luminițo ce-ai să faci dacă îți vei lua un astfel de angajament, și așa, pe nepusă masă te vei lovi de aceași stare de doi bani? Cum să explici că nu te mai țin puterile? Cum să explici că dea lungul timpului ți-ai făcut tabieturi la care îți este greu să renunți? Mormăind pentru sine, s-a îndreptat mohorâtă la bucătărie pentru a-și prepara cafeaua.
-Și totuși... să refuzi a întinde mâna din cauza unor presupuse greutăți, nici asta nu e o soluție. Dar dacă tocmai acest mic amănunt vine cu o schimbare benefică în viața ta? La asta te-ai gândit? Nepoți nu ai, atunci de ce să refuzi darul prin care Dumnezeu, dorește a-ți oferi, un strop de inocență, puritate și bucurie. Chiar așa! În alte condiții parcă nu trebuie să gătești, să speli sau deretici? Uite, chiar acum de-ar fi fetița la tine, ai avea cu cine vorbi, ai sta cu ea la masă amuzându-te de ceea ce-ți spune.
Luminița se simțea prinsă în mijlocul unui război. Vocea rațiunii bazate pe prejudecăți încerca să o determine a refuza ajutorul pe care vecina i-l solicitase, în timp ce conștiința venea cu argumentele ei, pentru a facilita acceptarea. Cărei voci să-i dea ascultare?
-Dar dacă... dacă fetița-mi va face așa vreo surpriză din aia, de nu voi ști pe unde să scot cămașa? Că și ea săraca este destul de nefericită, din câte știu eu.
Dacă, dominată de acel dor nebun de mamă, va face cine știe ce nefăcută? Cum a făcut chiar ea Luminița atunci când...
Intrase cu bine în clasa a VII a. Deși schimbase din nou școala, profesorii și colegii, atenția acordată în timpul orelor o ajuta să plece acasă cu lecțiile aproape învățate. Era fascinată de materiile noi și în special de chimie. Cele câteva experiețe de la ore numai bine că i-au deschis apetitul pentru altele. Și cum auzise că mercurul se dilată foarte ușor a vrut doar să verifice. Cum ar fi putut constata veridicitatea acestei însușiri decât, introducând un termometru în cana cu ceai clocotit. Nu l-a ținut mult, dar a fost suficent ca el să-și mărească volumul în așa manieră încât să spargă rezervorul termometrului, răsfirându-se în mărgeluțe pe jos.
Tatăl ei era acasă, și văzând firul întâmplării de la început, îi zise:
-Ști ceva? Eu unul nu spun nimic, dar când o să vină mamă-ta acasă va fi vai și amar de pielea ta! Că aia-i nebună, nu știe multe. O să te omoare cu bătaia, ai să vezi tu. Eu unu, n-aș vrea să fiu în locul tău. Și-apoi, ce-mi răcesc eu gura de pomană? Oricum nu pot să te sufăr! Ști? Ai ieșit din sufletul meu. Gata! M-am săturat de tine, m-am săturat de mă-ta, m-am săturat de tot și toate, mai zise în timp ce-și turna încă un pahar cu băutură.
-Cum așa tată? Crezi că doar tu te-ai săturat? Eu nu? Răspunse fata cu lacrimile jucându-i în ochi.
-Și de ce te-ai săturat mă rog frumos?
-Chiar vrei să le înșir acum pe toate? Întrebă fata agățându-se de o idee doar de ea știută.
-Spune, că m-ai făcut curios.
-Ei bine , spuse Luminița în timp apucă cutia în care țineau medicamentele din casă, m-am săturat de traiul ăsta așa cum e! Apoi, luând câteva tablete, le-a înghițit sorbind din ceaiul ce tocmai se răcise. M-am săturat de bătaie, sărăcie, de foame și frig, de tine care ești tatăl meu și niciodată nu mă întrebi cum e la școală. A mai înghițit câteva tablete, și ascunzându-și emoția continuă aproape firesc:
-Da tată, m-am săturat să tot fiu bătută de unul din colegi atunci când vin de la școlă, m-am săturat să mi se tot spună bufniță așa cum m-au poreclit câțiva din școală, și tu habar n-ai. M-am săturat până peste cap, de bătaia mamei și de nepăsarea ta.
Derutată, că tatăl ei nu schițează nici un gest pentru a o împedica să mai înghită medicamente așa cum se aștepta, Luminița se înfurie și mai tare considerând comportamentul lui, o certitudine a celor afirmate de el. Într-adevăr nu-i păsa de ea. Așa că mai luat câteva tablete.
-Și ce-mi spui mie? Ce? Nu te consideri destul de mare să-ți rezolvi problemele? Crezi c-ai să faci cuiva vreun rău dacă bei atâtea medicamente? O gură mai puțin la masă!
Răspunsul lui a lăsat-o fără replică. În culmea dezamăgirii, s-a uitat la ceas, și constatând că prânzul e aproape, s-a pregătit pentru școală, fără a-i mai adresa vreun cuvânt.
Ora a început, dar ei nu-i mai păsa. Își puse capul pe bancă scufundându-se în lumea uitării. La un moment dat, simți o smucitură de braț și recunoscând vocea dirigintei care o interoga aproape strigând: „Þi-e rău ? Răspunde!”, o făcu să rostească șoptit:
-Medicamente... prea multe.
Apoi s-a lăsat din nou pradă efectului celor ingerate. N-a simțit când a venit salvarea, așa cum n-a simțit nici spălăturile gastrice la care a fost supusă. În schimb s-a simțit copleșită, de interpretarea gestului ei.
-Ce oameni dom’le... ce oameni... zise femeia sorbind ultima înghițitură de cafea. Degeaba le-am povestit, celor din spital despre termometru spart, nimeni nu m-a crezut. Cu toții au acordat încredere deplină tatălui meu. Că doar, era mai credibilă ideea de a încerca să-ți iei viața din cauza unei decepții în dragoste. Mda... așa a justificat el năsăbuița actului meu. Că m-am îndrăgostit și-am fost părăsită.



- va urma -