DESPRE RELAÞIA MEA CU ISTORIA (II)

De fapt în această filă ponderea istoriei e așa și așa. Ea ar fi, să zicem, reprezentată întrucâtva de profesorul Firczák Jenö, provenind probabil din ruteni sau slovaci maghiarizați, poreclit în "școala elementară" Ion Vodă cel Cumplit sau Ivan cel Groaznic, după caz. Faima i se dusese peste zările, altfel înguste, ale văii, dar clasa a V-a am făcut istoria cu profesoara de educație fizică, el fiind plecat la nuș'ce cursuri. Abia revenit în forță, pe teren, se întâlni cu porecla, în mediul elitei locale și, după o anchetă personală mă identifică, nu fără temei, drept sursa poreclelor. Mă puse la index. Eu, nonșalant și boem, ca Lumânăraru, personajul lui Camil Petrescu, mă lăsai înghesuit în corner și încasai un 4 prin trimestrul II. Primul din carieră și temeinic stingher. Maică-mea îmi comunică sancțiunea, timp de o săptămână interzis să cumpăr Sportul popular. Nu comentai, iar a doua zi îmi cumpărai imperturbabul hrana spirituală, șoptindu-mi în barbă că, pentru a fi eficace, sancțiunea ar fi cerut un minim de coordonare: fie înțelegere cu Lengyel bácsi, domnul și stăpânul chioșcului de presă, care nu-și recuperase numele originar de kiosk, fie zero bani de buzunar, care oricum nu depășeau prea mult prețul ziarului, fie, mai sigur și una și alta.

Anul următor, an terminal, tot prin trimestrul doi, țin minte că aveam ceva despre mișcarea munctitorească, domeniu față de care am avut dintotdeauna nu repulsie, ci mult mai rău, totală indiferență. M-am lămurit în 3 minute că nu pot învăța așa ceva (cu un an în urmă luasem acel 4 la războiul franco-prusac și încă nu aflasem calamburul subțire Napoléon, cedand Sedan, cedant ses dents) și mi-am continuat partida de fotbal de masă, cu o undă fatalistă în fața cataclismului ineluctabil de a doua zi. Căci "cel cumplit" mă marca om la om pe tot terenul și mă lăsase fără notă până ce se ajunsese la materia aridă a politruciei de rumeguș. A doua zi am doborât recordul și am luat un 2. Omul exulta. A dat-o drakkului de oră și-a ținut un discurs de-un ceas, din care n-am auzit nimic, deoarece calculam de câți bani trebuie să fac rost ca să acopăr două săptămâni de ziar intelectual, anticipând un spor de sancțiune și o rigoare suplimentară a controlului mijloacelor mele de a o ocoli. M-a trezit finalul: "… din tine, numai numele și faima au mai rămas în picioare".

Pe mine nu mă intesra la vremea aia măsura în care micile polițe locale se plăteau pe spinarea mea. Întâmplarea făcu ca exact ora următoare, utlima din acea zi, să fie de fizică, a dirigintelui, un bonom despre care am aflat doar dupa multe zeci de ani că intra timorat la propra lui clasă, de teama întrebărilor pe care aș fi putut să i le pun și care l-ar fi lăsat descoperit. Omul era, de altfel, învățător calificat ad hoc. În ziua cu pricina avea inspecție de grad sau așa ceva, se adunară profii, își roti lecția în jurul meu și, pe semne informat, se simți obligat să-mi aghezmuiască un decar, stârnind bodogănelile celui groaznic, dar și dezaprobarea unanimă a corpului profesoral față de respectivele bodogăneli.

Se știa deja că liceul va fi inițiat în orășel odată cu leatul nostru. Nu trecuseră două luni de la episod, când proful de istorie, mirosind că directorul în funcție urma să fie numit prin definiție director al liceului, intitulat în limba de lemn de atunci "Școală Medie Mixtă", și-și făcea și el campanie electorală, spre auzul urechilor lungi ale partidului, punând vajnice mâini pe umerii elevilor cu care el ar fi făcut o clasă de liceu de nădejde. Mi-am ascuns zâmbetul când palma lui tovărășească se abătu protector pe același umăr care primise, nu de mult, acolada negativă a ostracizării, din aceeași sursă.

Tembel nativ și talentat, am avut grijă să citesc greșit exercițiul scris pe tablă la teza de matematică, materia unde eram lider necontestat si am luat un 4 strict cinstit, stârnind amărăciunea profei mele. M-a cam durut sufletul, mai ales că era imposibil să nu compar reacțiile celor doi dascăli. Abia peste alte câteva zeci de ani însă, aveam să aflu că intrarea în liceu nu avea nici o legătură cu notele, eu făcusem 8.50, cu încă 3 decari, medie asigurătoare în teorie. Un tovarăș de la partid dicta, implacabil și cazon, ăsta da, ăsta nu. Eu nu, căci tovarășul de la partid știa că "taică-su a fost ofițer de jandarmi". Atunci, directorul școlii, soțul profei de mate, un gorjan abraș, de pe celălalt versant al munților tutelari, rezonanți cu numele localității, și-a plasat fixul rolului titular: spre uluirea tuturor, a trăznit cu pumnul în masă de l-a săltat pe micul tovarăș de la partid de un țol jumate de la podea și a articulat implacabil: "Dacă elevul ăsta nu intră, eu nu fac liceu în oraș". Firește, nu avea nici o putere, dar era așa de solid politic și, mai ales, tovarășii de la partid erau așa de neobișnuiți să li se reziste, încât a luat jackpotul. După care s-a ținut un an de coada maică-mii să-i aducă cópii legalizate după actele doveditoare ale decorației de pe frontul anifascist luate de taică-meu. Care a tergiversat trimiterea hârtiilor până s-a lămurit cu vârf și îndesat că nu pierde nimic la afacerea asta. Oricum n-am văzut nici un bănuț, batăr cât să-mi cumpăr un sfert de pagină din Sportul popular. Dar vă rog eu să vă imaginați cu ce meclă aveam să ascult, peste zeci de ani, pentru a 273-a oară, celebrul banc cu radio Erevan, cum că da, e adevărat, numai că nu e vorba de o mașină, ci de o motocicletă și nu i s-a dat, ci is-a furat. Asta după ce aflasem că eu trăisem bancul pe invers, fără a ști, pui de bogdaproste de inocent domn Jourdain.

Ei, și în clasa a VIII-a, deci prima de liceu, am făcut istoria cu un tânăr băștinaș, venit de la facultate, pe care se băteau gagicile, iar bunul domn Firczák, cu care mă fotografiasem la sfârșitul clasei a VII-a, ne preda… limba rusă. Pe care o stăpâneam curent, începând din clasa a IV-a, doar o făcusem cu un basarabean get beget, soțul dirigintei, care preda româna. Mare amator de sport, liderul echipei orășenești de volei, Puiu Cazacu (sic), era singurul posesor din orăsel a colecției la zi de Miroir sprint, din care-mi făcea regult parte. Cum să nu știu la rusă? Rusa cu Ivan cel Groaznic a mai scârțâit ea, până prin trimestrul de primăvară, când, având noi de învâțat o poezie cu un elefant pictor, altfel plină de haz dar pe care nu voiam s-o învățși pace, m-am hotărât sa chiulesc. M-am adăpostit la unul din prieteni, despărțit de noi, elev la școala profesională din orășelul apropiat. De mult voiam să experimentez distracția asta devenită rutinieră la grupul din care făcea parte cel ce avea să dispară după grevele din vara lui '77, amintit în fila Despre eligibilitate. Dar antitalentul pentru o arta cum e cea a chiulului s-a manifestat dramatic: aveam să aflu abia spre prânz că în ziua aia nu se făcuse școală, că, apoi, vecina de la ultimul etaj, care mă iubea în taină așa de discret că aflaseră toate comunitățile locale, derbedei, adulți, străini, momîrlani și bărabe, n-a găsit cu cale să-și manifeste personalitatea mai nimerit decât să se retragă acasă, în loc s-o ia către contraforturile montane, cu toată școala. Nu s-a mulțumit cu itinerarul în răspăr, avea fata o socoteală, abia ajunsă "la bloc" a început să zbiere: tanti Cutaare, Liciniu de ce n-a veniit la școaală azi, e bolnaaaav? Atât i-a trebuit celebrei mele bunici, pe cât de curajoasă moral, pe atât de prăpăstioasă. Pe scurt, într-un sfert de oră, petrecerea câmpenesc-cârlănească a comunității școlare s-a transformat subit în căutarea unui Tom lipsit de Becky, pe dealuri.

Toate astea mi le-a relatat gazda mea de ocazie sub titlul la zi, "Liciniu, evenimentele din Congo se precipită". Ceea ce vă permite, domnilor jurați, să datați episodul. "Ce-i de făcut", i-am citat eu pe decembriști și chiar pe alde tovarășul Lenin (ați priceput înjurătura subtilă, prin aluzie golănească la celebrul banc cu Lenin, nu?), malgré moi, succedaneu mizer, dar multiplu, de domn Jourdain. Inteligent, sustrăgându-mi resursele imaginative din lecturile vârstei, l-am expediat pe complice acasă la ai mei, strcto sensu ale mele, cu misiunea de incredere s-o informeze pe bunica-mea cea prapastioasa să keep low profile, Liciuniu-licuriciu e bine, sănătos, de la gât în jos, apare el acasă mai pe seară.

Apoi am mai stat la parole cu amicul, mândru tare că beneficia de exclusivitatea persoanei mele auguste câteva ore, exact până înainte de venea maică-sa de la servici, apoi am luat-o ușurel către cazina locală, cu statut de club muncitoresc, unde-mi aminteam că era programat drakku știe ce spectacol leșinat și am ajuns, într-adevăr, acasă, la bloc, pe seară, într-un moment în care disperarea se convertise în veselie contagioasă, mai ales când au aflat "mămicuțele mele" pricina aventurii – incapacitatea de a învăța o poezie în limba rusă, pe care altfel o turuiam prin cea casă până la exasperarea lor.

A doua zi am luat un 3 la rusă, fără discurs și fără pedeapsă nerespectată. Instinctul i-a spus profului că luasem oricum tot caimacul "mediatic", cum s-ar spune în păsăreasca de azi. Treiul ăsta mi-a completat fericit palmaresul, pe vremea aia era numărul de pe spatele stoperului, piatra unghiulară a unei echipe de fotbal, 2 și 4 fiind numele fundașilor laterali. La echipa locală de "pitici" jucasem fundaș de ambele părți, inter stânga, adică cel cu numărul 10 și, cănd lipsea prietenul meu Gică Marafet, centru înaintaș, cel cu numărul 9 pe spate. Foarte rar inter dreapta, numărul 8, al lui Constantin, de la CCA, viitoarea Steaua, cel supranumit Profesorul, proporțional cu rariteatea notelor de 8 din carnetul de elev.

Să mai povestesc că până la sfârșitul anului, proful care aducea somatic cu un Maiakovski de provincie, nu m-a mai ascultat, sub pretextul că era perioada rezervată celor care trebuiau să evite corijența, iar eu mai aveam un 7, numai drakku știe de unde, deci îmi ieșea media? Că, apoi, în teză, mi-a dat un 7 ranchiunos, încât media trimestrială la rusă făcea notă discordantă cu restul palmaresului? La ce bun?

Anul următor, ultimul petrecut în vale, îndrăgostit de noua profă de rusă, o ukraineancă autentică, navetistă din orașul reședință de raion, cel cu Educația mea comunistă, ajunsesem să turui iar pe rusește, încântând-o pe Maria Yatsenko (nu știu de ce-și păstrase numele de fată după căsătoria cu un băștinaș ce studiase la Moscova, la Moscova…) cu povestirea unei piese citite în revista Teatru, la care era abonată maică-mea: Centrul înaintaș a murit în zori. Nu făceam, la vremea aia, legătura între zori și auroră.

Mutat în alt orășel de prvincie, am continuat, din inerție, să turui la rusă tot anul penultim al liceului. Colaborând, malgré moi, de dragul jocului, cu o cumsecade profesoară lipsită de sex appeal. Până ce, răspândindu-se inclusiv la nivelul local, zvonurile despre planul Vălev, pe care toată suflarea îl resimțea ca o perfidă reîmpărțire a țării de către Fratele mai Mare de la Răsărit, am luat hotărârea imbecilă, contraproductivă pe termen lung, romantică și secret ereditară, de a uita limba rusă. Și am materilizat așa de eficient hotărârea mea cretină, încât în întreg anul terminal a trebuit să fiu ascultat odată pe trimestru, pentru un 6 chinuit, la citit și tradus. Paralela cu fotbalul avea, însă, să continue plină de humor insolit: numărul 6, al mijlocașului stânga, urma să devină, prin retragerea acestuia alături de stoper, perechea conjugată newtonian, pandantul numărului 3. Iar media mea la rusă avea să distoneze așa de spectacular tabloul monoton al palmaresului cifric, încăt nici măcar la întâlnirea de 20 de ani de la absolvire, în anul de grație 1984, biata profesoară cumsecade și lipsită de sex appeal nu s-a lăsat convinsă că nu-mi bătusem joc de ea.

Lucian Blaga spune undeva că limba maghiară, una din cele 3 limbi "materne" ale populației românești din Transilvania, i-a sunat bolovănoasă (spre deosebire de rigoarea complicatei germane), până ce l-a citit, în original, pe Ady Endre. Apoi a accentuat ideea, spunând că a descoperit, ca diplomat, farmecul portughezei, cea cu sonorități așa de dure (preucupându ă defenșâvu), regalându-se cu vraja cântărețelor de fado. Îndrăgostit per tutta la vita è per un giorno ancor de vocea Amaliei Rodrigues, eu mă cujet, meditativ, că mai am de trăit cel puțin până ce aș descoperi un poet rus, care să mă reconcilieze, prin rezonantă, cu limba lui Tolstoievski, Tarkovski și Vassili Șukșin. Primul pas fu deja făcut, de versurile cantautorului Vsevolod Vyssovski, soțul Marinei Vlady. Secvența în care Baryshnikov dansează, patetic, agresiv emoțional, disperat, triumnfător, mizând ultimele resurse pe expresivitatea persuasivă a artei lui, în fața Helenei Mirren, în decorul închipuind scena teatrului Kirov, și-a câștigat pe drept locul într-un panteon al marilor secvențe, alături de lungul travelling cu Kirk Douglas apropiindu-se, inexorabil, de ultimul tren din Gun Hill…

Atunci și numai atunci, relația mea cu istoria va trece într-o nouă etapă.

Căci despre Rusia se spune, nu-i așa, că e țara cu trecutul cel mai imprevizibil…

17-18 mai 2006

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor