Soarele se îndrepta ursuz și fără tragere de inimă spre linia neclintită a orizontului. Se vedea prea bine cît îl nemulțumea faptul că nu era în stare să născocească un nou fel de a apune, ca să risipească, măcar cît de cît, monotonia plimbării de fiecare zi. Oamenii erau cuprinși și ei de neliniștea astrului. O simțeau cum se lăsa asupra lor, cum îi pătrundea, odată cu dogoreala iritantă a acelei după-amiezi de vară. Dar nu înțelegeau de unde le venea acea neliniște și, cum de obicei nimeni nu se mulțumește cu explicații simple, toată lumea era de părere că de vină trebuia să fie Balena de Argint, care – zice-se – apăruse din nou în apele propontine. Pe terasa în formă de nicovală ce lega profilul pur al Împăratului de sala Congresului Adulmecativ, patru Mari Eunuci discutau cu aprindere:
- Nu știu ce se întîmplă cu mine, spunea unul din ei, plimbîndu-se agitat de colo pînă colo. Am simțirea că s-a petrecut o schimbare în toată ființa mea, în lucrurile ce mă înconjoară, în aerul pe care-l respir. Bolnav nu cred să fiu, căci nu mă doare nimic, și totuși...
- Și eu simt ceva cam la fel, se grăbi să răspundă un altul, ștergîndu-și chelia și ceafa strălucitoare de nădușeală cu capătul brîului ce-i încingea pîntecele rotund.
- Știți ce am visat azi-noapte? Am visat că aveam iarăși..., începu al treilea și termină fraza pe șoptite, la urechea celui de lîngă el.
- Semn rău, semn rău! exclamă acesta, căci așa era credința tuturor eunucilor, că e semn rău să visezi ceea ce ți s-a răpit pentru totdeauna.

Discuția continuă încă o bucată de vreme pe același ton înfrigurat. În cele din urmă, Marii Eunuci ajunseră la concluzia că trebuie să caute numaidecît pe cineva în stare să-i lămurească asupra ciudatei stări sufletești ce pusese stăpînire pe ei. Cu fiecare minut ce trecea, impresiile din afară deveneau tot mai stranii. Vedeau totul ca într-un vis sau ca prin vălul beției, sau, mai precis, cu senzația pe care o încerci cînd revezi, după foarte multă vreme, un decor bine cunoscut. Totul este ca-n trecut, toate amănuntele identice pînă la cel mai neînsemnat, dar îți dai seama că totuși s-a schimbat ceva și deodată înțelegi că acel ceva este timpul, care nu a stat în loc.

Cei patru Eunuci părăsiră terasa și porniră spre Hipodrom. Împiedicîndu-se în straiele lor largi de mătase colorată, pe care graba le făcea să fîlfîie în toate părțile, urcară scările de marmură verde ale Amfiteatrului și dădură buzna gîfîind în loja imperială. Un vînt plin de deznădejde, ca un oftat veneric, răbufnea din cînd în cînd în faldurile grele ale draperiilor de la intrare. Loja era goală, dar nu atît cît s-ar putea crede, căci în mijlocul ei apăruse o pelvidie, ca o floare. Pelvidiile, ca și mătrăguna, cresc în locurile unde a căzut sămînță de om, numai că mătrăguna încolțește la picioarele spînzurătorii, în timp ce pelvidia înflorește acolo unde sămînța a fost împrăștiată cu bucurie. Cei patru Eunuci, dezamăgiți de faptul că nici Împăratul, nici Marele Satrap și nici unul dintre Curteni nu erau acolo, stăteau ca pironiți locului, neștiind încotro s-o apuce.

Deodată, niște cuțite întîrziate, cu lama albastră și plăselele negre, trecură, sclipitoare și grăbite, ca un stol de guvizi, pe deasupra capului celor patru Eunuci și se înfipseră zbîrnîind în spătarul Tronului.
"Semne rele, semne rele", guițară ei înspăimîntați și se repeziră în colțul opus al lojei.

Jos, în arena spațioasă, vîntul răscolise nisipul auriu și-l preschimbase într-o mare de dune, ale cărei ondulații regulate se pierdeau în depărtare. Mercenari de toate națiile rătăceau fără țintă printre valurile de nisip. Fiecare din ei primise, ca răsplată pentru serviciile aduse, cîte un cap de pod. Dar nici unul din acei războinici pe jumătate sălbatici nu știa cum să se folosească de un asemenea dar, și nici nu-și putea da seama că acelea erau ultimele capete de pod ale Istoriei. Cuprins de o inspirație subită, cel mai gras dintre Eunuci exclamă pe neașteptate: "Vai, dar proști mai sîntem! Cum nu ne-am gîndit de la început la singurul om care ne poate da un sfat în adevăr bun, la cuviosul Haemostat din Narghileea, supranumit și "regretatul nemuritor"? Înțelepciunea lui e ca serviciul militar în Franța, adică obligatorie; bunătatea lui e ca primul randament al unei fecioare, adică necontrolabilă; mărinimia lui e ca pietrele de moară, adică cu o gaură pătrată la mijloc; răbdarea lui e ca timbrele neîntrebuințate, adică gumată pe spate. Să mergem deci la el!"

Ca la un semn, dădură toți patru buzna spre ieșire și părăsiră loja imperială. De grăbiți ce erau, uitară să mai arunce o ultimă privire de adio asupra Hipodromului, pe care nu aveau să-l mai vadă niciodată. Parcă noi știm, cînd trecem cu trăsura spre gară, prin dreptul casei bătrînului acordor de piane, că n-o să-l mai vedem niciodată? Parcă urmașii noștri vor ști mîine că privesc lucruri pe care ochii noștri le-au văzut cîndva pentru o ultimă oară? Și – la urma urmei – parcă ar folosi la ceva să se știe asemenea lucruri? Desigur că nu! Eunucii se îndreptau acum în cea mai mare grabă (am mai spus-o o dată și o repet, însă pentru ultima oară) spre cartierele de sus ale orașului. O bucată bună de vreme lipăiră cu sandalele lor aurite printre băltoacele și pietroaiele ce le îngreunau mersul, în labirintul de ulicioare întunecoase de la poalele zidurilor. Se înnoptase de-a binelea cînd se opriră în fața unei uși, ascunsă în umbra unei firide adînci. Era o ușă străveche, acoperită cu zdrențe, zbîrcită și ciupită de vărsat, cu părul vîlvoi, încîlcit de murdărie, cu un ochi pe jumătate închis de o pleoapă sîngerîndă, cu celălalt acoperit de albeață și atît de bulbucat, încît aducea cu o ciupercă crescută în scoarța crăpată a unei buturugi mucegăite.

"Deschide-te!" se pițigăi la ea unul dintre Eunuci, dîndu-i una cu piciorul. Ușa se deschise, parcă în silă, lăsînd să scape o duhoare de necrezut, care îi făcu chiar pe Eunuci, cît erau ei de Eunuci, să simtă pentru o clipă clocotind în ei atavica ură dintre sexe. Dar nu aveau timp să stea la gînduri, căci secolele treceau într-o goană amețitoare. Și nu aveau nici putința să aleagă, căci altă ușă nu s-ar mai fi deschis pentru ei în toată cetatea. Intrară deci repede, înainte ca viitorul să devină un trecut atît de îndepărtat, încît să le scape cu totul de sub control. Cei patru Eunuci se găseau acum într-o încăpere circulară de dimensiuni impunătoare, cu patru deschizături. O! farmecul acelor deschizături! O, minune definitivă, neîntrecută realizare a geniului omenesc! Toate limbile pămîntului adunate la un loc sînt neputincioase să slăvească îndeajuns chipul în care îndemînarea tehnicii se împerechease cu misterele chirurgiei și plămădise acele născociri din beton și fier, ce aveau însușirile materiei vii! Nu numai artistul, al cărui suflet se freacă necontenit, ca un porc, de zăplazul fanteziei, dar nici chiar muritorul de rînd nu putea rămîne nepăsător în fața unor asemenea deschizături.

S-a pus adeseori întrebarea: în ce constă atracția pe care o exercită asupra noastră diferitele deschizături cu care ne întîlnim în viață? De unde vine acea vrajă căreia ne supunem cu toții, fără excepție și fără împotrivire? Din punct de vedere formal, deschizăturile se pot împărți în două categorii: deschizături subiective și deschizături obiective (de ex., la aparatele fotografice). Se înțelege de la sine că fiecare individ este îndreptățit să aibă anumite deschizături personale, fără de care nici nu ar putea trăi. Dar omul nu se mulțumește numai cu ele, ci se preocupă, mai presus de orice, de deschizăturile altora. Noțiunea de deschizătură poate fi concretă sau abstractă, după împrejurări. Astfel, o deschizătură îngustă, ale cărei margini vin în atingere cu corpul străin ce se strecoară printre ele, este o deschizătură concretă, în timp ce una largă, prin care același corp străin poate trece fără să se atingă de nimic, este o deschizătură abstractă. Cei mai mulți teoreticieni susțin că deschizăturile abstracte sînt o formă a infinitului. Omul de bun simț însă găsește că ele nu sînt de nici un folos și că deci mai bine nu ar exista.

Dar să ne întoarcem la deschizăturile încăperii despre care vorbeam mai sus. Prima, ascunsă în umbra hazlie și ocrotitoare a unor stîlpi contractili, ducea la cer, de care era legată printr-o punte aeriană de nervi umani, uscați și unși cu miere de stele. Cu toate că nu avea o culoare precisă, în jurul ei plutea o foarte puternică senzație de albastru. A doua deschizătură, rotundă și puțin țuguiată, sugea ca un sorb și înghițea tot ce trecea prin dreptul ei. Pentru a pătrunde înăuntru, trebuia dată la o parte o draperie grea de false membrane, dincolo de care se afla o boiangerie de lux, înzestrată cu toate cele necesare pentru prelucrarea cromozomilor. A treia se mișca întruna, iute ca suveica, și, pînă să-i treci pragul fierbinte, te poticneai de mai multe ori. Dar, odată intrat, nu-ți părea rău, căci descopereai, în interiorul căptușit cu unghie, o instalație de dușuri din care țîșnea șpriț în loc de apă. Ultima, de o strictețe canonică, avînd ca unic ornament o discretă emblemă masochistă, ducea în interiorul unui nas. În mijlocul pardoselii, strînsă între lespezile de porfir, se găsea o oglindă rotundă, măsurînd vreo șase coți în diametru. Eunucii îngenuncheară la marginea ei și ridicară brațele spre cer: "Oglinda este apa stafiilor", spuse pe șoptite unul dintre Eunuci și toți patru se cutremurară cu convingere. Apoi se aplecară înainte pînă atinseră oglinda cu burțile și, fără să mai aștepte, începură să înoate simbolic pe suprafața ei lustruită. Întreaga încăpere era cufundată în întuneric. Doar fața oglinzii se lumina din cînd în cînd de o licărire nehotărîtă, verde-cenușie, culoarea coclelii. Făcuți ghem, cu genunchii la gură, Eunucii pluteau pe apa de lumină, ca niște dovleci multicolori.

Pe nesimțite, sala se umplea de lume. Pîlcuri întunecate de omenire pătrundeau fără întrerupere prin toate patru deschizăturile și se înșirau în tăcere de-a lungul pereților. Printre cei din urmă apărură Femurii, ușor de recunoscut după micile grilaje de fier ce împrejmuiau personal pe fiecare ins, urmați de aproape de Astragali și de Iliaci, în timp ce, din partea opusă, înainta Colegiul Numismaților, purtînd în frunte o pancartă pe care scria: "NOI NU PRINDEM PÃSÃRI". Nici cel mai mic zgomot nu tulbura liniștea solemnă a sălii. Prezența acelei mulțimi de oameni era trădată doar de o slabă deosebire de nuanță pe care fețele lor livide o făceau să se desprindă din fundalul întunecat. Faima Cuviosului Haemostat era atît de răspîndită, încît nu era nicidecum de mirare că tot poporul venea spre el în ceasurile acelea de grea cumpănă.

După o așteptare lungă, neclintită, cei de față înțeleseră, printr-o intuiție sigură, că preacuviosul sosise în mijlocul lor. Făptura lui prinse să apară vederii treptat-treptat, plutind în aer, în mijlocul încăperii, la o depărtare nehotărîtă, și răspîndea o slabă lumină cenușie de imagine radioscopică. În pîntece se vedea foarte lămurit umbra opacă a unei ancore de vapor, pe care Haemostat din Narghileea o înghițise cîndva, în tinerețe, ca o sfidare adusă teoriei purgativelor psihologice, susținută de un teosof adversar.

Răsunător ca un clopot de catedrală, glasul Cuviosului Haemostat umplu deodată bolțile:
"Nu vă temeți, nu vă văitați!" zicea el. "V-ați înfricoșat ca o turmă de oi ce simte venind urgia. Dar ea a trecut peste voi fără să vă vatăme. Ascultați ce vă spun: timpul s-a însoțit la începutul începuturilor cu așezările pămîntului și au urmat împreună aceeași cale. Dar iată, acum s-au despărțit. Lunecînd în timp, lumea s-a mutat dintr-o dată în mijlocul unor alte măsurători, iar timpul în care ați fost zămisliți și ați trăit pînă acum s-a dus, cum se duce valul cînd îi iau locul alte valuri pornite din adîncul oceanului. Vi s-au schimbat vremurile începuturilor voastre și voi ați rămas în loc, fără însăși putința de a vă sfîrși viața. Dar nu vă înspăimîntați! Ați început a nu mai fi, căci timpul vostru nu mai este, dar nu brațul morții v-a secerat, ci trecutul și viitorul s-au închis peste voi, ca cele două scoarțe ale unui ceaslov, și v-au prins la mijloc. Nu vă temeți, nu vă văitați, nu vă temeți, nu vă văitați", repeta întruna Cuviosul, și glasul său, din ce în ce mai slab, se stinse încetișor, împreună cu întreaga arătare.

Roasă de acidul timpului, înfățișarea tuturor celor adunați în jurul oglinzii se schimba necontenit și, cu fiecare imagine nouă ce lua locul uneia vechi, nivelul oglinzii scădea, scădea mereu, spre adîncuri irevocabile. În zilele noastre, oglinda, cu cei patru Eunuci, se află în fundul unui puț adînc de o mie și ceva de ani și care se adîncește neîncetat. La gura puțului se adună din cînd în cînd învățații acestei lumi și încearcă să-i pătrundă misterul. Cînd văd că nu izbutesc, își întorc privirile spre cer și caută să dezlege taina stelelor. Dacă se uită în puț, vorbesc de Theopompo sau de Balena de Argint; dacă se uită în sus, vorbesc despre nemurire. Dar nici unul din ei nu știe că în fundul puțului se oglindesc toate stelele și că nu există nici răsturnare, nici început, nici sfîrșit, nici semne care să ne arate unde este jumătatea drumului.