Nici nu știu când au trecut orele dimineții, aici, în foișor. Ca orice început de zi, cu speranțe și gânduri luminoase, așa a început și povestirea mea. Partea ei cea mai senină însă a trecut. Pășesc printre primele ore ale amiezii cu gândul la conul de umbre, care s-a așternut peste iubirea dintre mine și Fabiola. Tocmai când trebuia să ne luăm zborul spre cerul încă nedescoperit al vieții. Căci nu pot uita nici azi că tot ceea ce m-a legat de ea s-a destrămat tocmai când credeam că viața îmi va dărui totul...
Anii de liceu trecuseră furtunos. Așa cum trec mânjii unei herghelii prin mătasea de iarbă a preriilor. Cu împlinirile cunoștințelor acumulate, cu întâlnirile din foișor, cu primul sărut, cu miile de planuri pe care adolescenții le croiesc din mătasea argintie a viselor. Urma admiterea la facultate. Pentru mine, Institulul de Arhitectură, pentru Fabiola, Conservatorul...
Mă înscrisesem la examen cu hotărârea de a fi printre primii admiși și așteptam ca Fabiola să se înscrie și ea la Conservator. Dar viața avea să mă bicuiască pentru prima dată cu harapnicul dezamăgirii.
Trebuia să ne întâlnim în acea seară în foișor. Dar, când am sunat la poartă, Fabiola a ieșit îmbrăcată de oraș. Un pic precipitată, cu o privire rătăcită, în care nu mai vedeam corăbiile mari de ape.
- Darius, nu te supăra, dar ceea ce am de vorbit cu tine nu o pot face în foișorul nostru drag...
- De ce? am întrebat eu, mirat că poate exista pe lume un lucru incompatibil cu locul viselor noastre.
- Fiindcă despre lucruri...dureroase...nu poți vorbi decât departe de locurile blânde ce leagă doi oameni.
- Mă sperii, Fabiola! i-am spus eu. Mă sperii, așa încât vreau să-mi spui aici, la poartă, despre ce este vorba... Nu cred că voi avea răbdarea de a aștepta până ajungem în vreun parc.
- Cum să stăm ca țațele de vorbă în stradă, la poartă? mi-a răspuns ea cu o răceală în glas, pe care nu o mai simțisem nicicând.
- Să mergem atunci în foișor...
- Nu pot...acolo nu cred că aș putea să-ți spun...
- Lucrurile dureroase se pot spune oriunde, am anticipat eu într-un fel ceea ce va urma. Te ascult...
Am îndepărtat-o din cadrul porții cu un gest voluntar, ce nu permitea împotrivire și am urcat în foișor. Câteva clipe nu am scos niciun cuvânt. Așteptam parcă umbrele nopții la adăpostul cărora fiecare să poată înfrunta situația ce se așternea peste noi ca un văl de neguri. Ea, să aibă curajul să-mi dezvăluie un lucru care deja mă înfiora prin premoniția lui. Eu, să pot asculta o mărturisire de care mă temeam de câteva săptămâni, de când intuisem o schimbare în comportarea ei față de mine.
- Darius, îmi pare rău, dar nu mă pot înscrie aici, la Conservator...
- Nu te întreb de ce! Te întreb, ai de gând să o faci în alt oraș din țară?
- Nu, tocmai asta este dureros...Că nu mă voi înscrie niciunde aici...în România...
- Atunci, unde?
- Mama m-a sunat și deja m-a înscris la Conservatorul din Berlin. Cunoaște acolo prin intermediul afacerilor tatei câteva persoane de decizie...
- Dar bine, tu ești legată aici de bunica ta, de mine...de foișorul nostru...de planurile noastre de viitor...
- Știu, de aceea mă doare să-ți spun că toate acele planuri vor trebui să mai aștepte...până după terminarea studiilor mele...ale noastre...
- Și eu? La mine nu te-ai gândit? Cum rămâne cu planurile noastre: eu să proiectez peste ani clădirea nouă a Filarmonicii, iar tu să debutezi pe acea scenă cu „Clarul de lună”, cu „Preludiile”...
- Poate au fost doar simple vise de adolescenți, încă nerealizabile...
- 4-5 ani din tinerețea noastră înseamnă enorm! am implorat-o eu, deși îi citeam hotărârea din privirea de cicoare. Să fim atât de mult timp departe unul de altul... Nu văd niciun țărm pe care ne-am mai putea reîntâlni!
- Ne vom scrie...Poate în vacanțe ne vom vizita...
Știam de acum că așa ceva nu se va întâmpla. Că ochii își pierd din pastelul culorilor, odată ce depărtarea cenzurează gândurile, prelungește suferința, îngroapă jurămintele în uitare, topește cuvintele în kilometri de deznădejde ce-i separă pe doi oameni. I-am spus atunci cu hotărâre.
- Nu mai dau admiterea aici...! Merg cu tine în Germania! Mă înscriu acolo la arhitectură!
- Dar bine, nici nu știi limba...! Ce Dumnezeu, nu fii atât de patetic!
- O să muncesc atunci la un service...într-un restaurant! O să spăl vase, o să ...
- Cum să faci așa ceva? a izbucnit Fabiola într-un torent verbal, ce mă mătura parcă din fața ei, așa cum o ploaie repede spală praful năclăit de pe bordurile pustii. Eu vreau ca tu să devii ceea ce ai visat...ceea ce noi am visat...Cum poți crede că vom mai putea fi prieteni...în astfel de circumstanțe? Eu, o artistă cunoscută, iar tu un simplu băiat de atelier auto...sau un picolo umil...?
- Iubirea, Fabiola, iubirea contează, nu treptele sociale de pe care fiecare privește viața...Când ne-am cunoscut eram tot ca acum, un băiat sărac de cartier...cu singura avere, o mingie peticită și o inimă albastră...de dorul tău...
- Știi bine că eu nu judec așa! O știi din prima seară, când ne-am cunoscut, când ți-am cerut să devii un altul, să te schimbi, să înveți, să tinzi spre acolo, sus, între cei merituoși!
- Știu, dar hotărârea ta mă macină ca valțurile unei mori ce-mi înghite toate speranțele și visele în rotirea lor!
- Avem o vârstă când nu ne mai permitem să visăm, Darius, mi-a spus ea pe un ton didactic, pe care nu-l recunoșteam a veni din interiorul ființei ei. Trebuie să ne gândim la ce vom fi, nu la ceea ce am fost sau suntem...încă...Noi doi vom fi mereu împreună...
- Dacă vom fi numai în gând, despărțiți de ape, munți, obiceiuri și de alți oameni, îmseamnă că vom fi singuri...singuri...ca doi naufragiați, aflați pe câte o insulă, fără putința de a ne vedea sau auzi. Doar știind că aceleași valuri – amintirile - ne spală din când în când țărmurile...Doar amintirile...Doar atât...
- Știi bine ce ți-am spus atunci, când am făcut legământul de sânge. În inimă este greu să păstrezi pentru totdeauna pe cineva, fiindcă inima este o cutie de dorințe ascunse, mocnind în taină. Ea poate rezona oricând la o altă șoaptă îmbietoare, la o altă privire înșelătoare... Viața este un labirint necruțător. Nicicând nu mai poți găsi drumul spre intrarea primordială. Acolo unde ai lăsat ființa iubită. Mai ales, dacă ea este departe. O poți însă purta mereu în gând...În gând poți păstra pentru totdeauna pe cineva... Acolo nu pot pătrunde nici dorințele ascunse, nici privirile îmbietoare ale altor suflete...Știi tu ce se spune despre iubire?
- Nu, și zău nici nu cred că mă mai interesează, din moment ce pentru mine capitolul acesta pare să se încheie acum, brutal și dureros...
- Iubirile, Darius, sunt aidoma cărților. Prima iubire este ediția princeps, cea în care autorul și-a încrustat pentru totdeauna ființa lui. Celelalte ediții, adăugite și revăzute, adică alte iubiri, își pierd din inocența primară a verbului, încarcă nemeritat mesajul inițial cu alte semnificații care nu fac altceva decât să estompeze totul. Așa este și cu prima iubire...După ea pot veni altele, dar niciuna nu se va putea compara cu cea a primului fior, care este unică, irepetabilă...
- Vrei să zici că va trebui să ne obișnuim cu gândul că în viețile noastre poate vor cutreiera și alte suflete în căutarea iubirii noastre?
- Poate, viața îți oferă atâtea drumuri în față...Depinde pe care îl alegi.....depinde numai de tine...
Acel „poate” mă făcuse să îmi pierd orice speranță într-o revenire a ei pe făgașul atâtor lucruri pe care le voiam a fi clădite împreună. Când ne-am despărțit în pragul foișorului, semănătorul harnic împrăștiase peste câmpia nopții stelele ca pe niște semințe strălucind de rouă. Numai luna rânjea, țeapănă ca o sperietoare într-un lan, gonind vârcolacii ce voiau să înghită stelele, visele și speranțele noastre, acum muribunde.
A plecat la Berlin și am rămas la București. Asta nu înainte de a înfrunta supărarea tatei care auzindu-mă ce am de gând – plecarea în Germania – mi-a spus cu năduf:
- Parcă n-ai fi al meu! Ce, crezi că eu nu am suferit din dragoste? Crezi că măta a fost singura femeie din viața mea? Au fost...au fost destule... Pe unele le-am îngenuncheat eu, altele m-au făcut să sufăr ca un câine. Dar am știut o vorbă de la bunică-tău, Dumnezeu să-l odihnească, care îmi spunea mereu: „Decât câine în lanț, la cheremul stăpânei, mai bine potaie liberă pe străzi, sub aripa destinului!”. Așa că să faci bine să nu mai dramatizezi această plecare a Fabiolei, că doar nu s-a mutat pe altă planetă! Dacă vă este sortit să fiți până la capăt împreună, veți fi, dacă nu, ce-am avut și ce-am pierdut, azi aici, mâine-n Focșani! Tot ce tre’ să știi în viață e că iubirea nu face doi bani...Că nu merită! Când crezi mai mult în ea, te lasă cu buza umflată! Ca pe tine acu’!
Cu toate astea tonul lui moralizator mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe alta. Pentru mine viața încetase să fie un teritoriu virgin, care se aștepta explorat la acea vârsta a căutărilor, a împlinirilor bogate. Examenul de admitere la Arhitectură a consemnat un candidat mai puțin. Nu mă mai interesa nimic. Nici planurile pe care le făcusem, de a lăsa lumii clădiri proiectate din prea-plinul inimii mele, nici mult visata clădire a filarmonicii unde să debuteze Fabiola. Nimic. Eram însă la o vârstă la care bunii mei părinți nu mai puteau folosi argumentul palmei sau al curelei. Așa că auzeam fără niciun ecou în timpanele golite de viață zbaterile mamei, îngrijorarea tatălui. Toate treceau pe lângă mine ca un vânt uscat și fierbinte al stepelor îndepărtate. Eram plecat din lume pe un drum ce atunci mi se părea fără întoarcere. Sufeream enorm, dar nu voiam să vadă nimeni asta. Nici ai mei, nici prietenii care încercau prin tot felul de tertipuri să mă consoleze. Urlam în mine ca un pustnic în creierul unor munți prin care în veci nu va mai trece pas de călător. Mă hotărâsem să devin ceea ce toți din neamul meu fuseseră: truditor în depoul cartierului. Voiam să muncesc până la epuizare, printre locomotivele soioase, purtând pe spinările lor metalice semnele timpului și ale drumurilor pe care se aventuraseră alături de călători, suflete așteptate în colțuri de lume, în gări mici și pustii, care pentru mine nu semnificau nimic. Mă abandonasem iar jegului din copilărie, cămășile apretate fiind acum înlocuite de tricouri nărăvite la mizerie și nespălare. Îmi lăsasem chiar o barbă tragică, încât până și rudele din provincie care trecuseră pe la noi spre stațiunea de tratament nu mă recunoscuseră din prima clipă. Devenisem tartorul mult hulitului „la depou”, luptam din răsputeri să câștig supremația în răutate și violență și nu de puține ori mama îmi stătuse noaptea la căpătâi cu prișnițe pe locurile tumefiate ale feții, ca nu cumva a doua zi să-l fac de râs pe tata la muncă. Dar câștigam bani, bani frumoși. Primii mei bani storși din puterea brațelor și din încrâncenarea cu care alegeam cele mai grele munci, umilitoare de multe ori, acolo, în depoul de locomotive. Parcă aș fi vrut să mă dezintegrez bucată cu bucată, ca un munte așezat în calea vânturilor potrivnice ce îl erodează lent, tragic. Am consideram atunci femeile ca fiind virusul ce poate declanșa o pandemie în stare să îngenuncheze întregul univers prin răutatea lor, prin detașarea cu care te lasă pe un peron golit de șansa de a mai trece pe acolo vreodată un alt tren. Și atunci am început să cunosc femeile fatale ale depoului. O panoplie bogată în trofeee, dar diszgrațioasă, căci eu eram bărbatul unei vârste ce nu voia doar să-și potolească simplu, primar, vulgar, revolta hormonilor, ci dorea să simtă atingerea iubirii, a relației cu o femeie, ca pe atingerea unui înger. Dar numai de îngeri nu puteai vorbi când te refereai la acele femei ce poleiau cu pasul lor gangurile sordide ale depoului. Mi-amintesc acum de ele ca fiind femeile care m-au luat de mână ca să-mi arate fața ascunsă a lumii de plăceri, lume visată de orice adolescent, ori de câte ori discuția dintre băieți aluneca spre acest teritoriu neexplorat încă. Dorina, pe care băieții o porecliseră Napoleon, fiindcă atunci când se afla sub un bărbat profera comenzi mai abitir ca un general de oști pe câmpul de luptă: „Hai, hai, vitejii mei, atacați frontal! Așa! Cu toate bateriile... Artileria grea, armați toate tunurile spre victoria finală!”. Mai era Ruxi, roșcata, supranumită și Șamanul care bolborosea tot timpul actului sexual cuvinte de neînțeles ca o vrajă voodoo tainică. Stela, Greta Garbo, lascivă, ce se pisicea tot timpul și știa să îți ofere prin mângâierile ei meșteșugite clipe de lapte și miere. Și, nu în ultimul rând, Gabi, supranumită și Șeptel. Cu un hectar de țâțe, stând răsturnată sub tine cu ochii bovinici, ireal de mari, indiferentă la tot ce se întâmpla peste ea și care nu omitea să te facă să te simți tot mai mic și neputincios când îți striga printre dinții mâncați de tutun: „Hai, hai, băiețică, dă mai cu spor din cur, că mai sunt și alții la rând! Hai, că am dat bonuri de ordine până diseară!”. Toate aceste femei de duzină m-au învățat un lucru pe care de atunci nu l-am mai putut uita. Că în viață nu trebuie să crezi niciodată că ai descoperit iubirea magică, veșnică. Căci ce căpătasem eu, dacă visasem cu ochii deschiși sub bolta de iederă a foișorului alături de Fabiola? Nimic. Doar încrâncenarea cu care acum morfoleam niște trupuri arvunite și de alții, trupuri care nu puteau niciodată să te alinte, să te mângâie, și, mai ales, să te viseze în noaptea ce va urma. Fiindcă pentru ele toți băieții de cartier erau o apă și-un pământ. Niște cățelandri înfierbântați, pe care ghemotocul negricios dintre picioarele lor îi răcorea pentru două-trei zile. Un arici lacom într-o pădure jilavă. Atât.
Când am primit prima scrisoare de la Fabiola, am crezut că am să îmi ies din minți de fericire. Nu aveam de unde să știu – lucru pe care ea mi l-a dezvăluit mai târziu – că biata mama în disperarea ei o implorase pe d-na Bachner să-i dea adresa Fabiolei. Inima ei de mamă uitase războiul nevăzut, care se purtase între tot mai puțina mea iubire pentru ea și marea dragoste pentru Fabiola. Trecuse cu acea jertfă proprie numai mamelor peste durerea de a fi înlocuită în sufletul fiului ei și îi scrisese Fabiolei, expunându-i pe larg situația dramatică în care mă aflam. Scrisoarea Fabiolei a însemnat atunci și readucerea mea la malul speranței. Îmi promitea că peste un an va veni în vacanța de vară aici. Dar numai cu condiția ca eu să fiu deja admis la institutul de arhitectură. Din acea clipă parcă cineva a șters cu buretele toată viața mea complicată și austeră dinainte. Trebuia să iau o hotărâre de dragul ei. Fiindcă acele rânduri mă aduseseră din nou în foișorul cu vise și credeam că totul va fi ca la început. Că vor trece anii lungi de studii și că în final vom fi tot amândoi, așa cum îmi promisese atunci când plecase în Germania. Nu știu ce a fost atunci în mintea mea, dar am hotărât să abandonez arhitectura. Simțeam că trebuie să fac altceva. Și am decis să dau la medicină. Aveam doar șase luni în față până la admitere. Eram conștient că riscam enorm. Medicina era o facultate grea și, în cazul unui eșec, adio venirea Fabiolei în vacanța de vară. Dar asta m-a ambiționat și mai mult. Cu banii pe care-i strânsesem la depou și cu ajutorul economiilor alor mei mi-am angajat un meditator și m-am pus cu burta pe carte. Am intrat printre primii și așteptam ca revederea cu Fabiola să reînnoade firul unei prietenii trecute și al unei iubiri viitoare, la care speram din tot sufletul. Dar în viață speranța, chiar dacă moare ultima, tot moare, atunci când nu mai există lucrul la care să poți spera...