Luminile grele ale orașului stins se jucau pe chipu-i obosit când își amintise de viața de dinaintea lăsării întunericului. Nu putea distinge din acel film decât o cameră în care fericirea se risipise mai repede decât o boare de mai. Obiecte fără nicio legătură aparenta între ele erau răsfirate de-a lungul covorului tocit de timpul care nu-i mai aparținea. Căuta cu fervoare parfumul ei de tei în hainele care rămăseseră întinse pe patul roș-purpuriu, însă tot ce întâlnise în calea spre ea nu era decât o aromă stranie de moarte. Și nu își dădea seama dacă își găsise propriul sfârșit sau doar amintirea ștearsă a unei fantome care până de curând îi desena albul inocenței pe umbră. Încercă să deschidă ochii pentru a cuprinde cu privirea marea de bucăți din ea, însă noaptea nu îl lăsa să se ridice. Îi învinsese orice urmă de curaj și îi râdea perfid, murmurând un limbaj lipsit de înțeles pentru ceilalți, dar atât de clar pentru el. Cuvinte care nu ucideau deloc senzația latentă de negru. Ridicau infinite ziduri de alabastru în juru-i și îi striveau trupul încet ca o melodie mută de clapele pianului ce încetase de prea multă vreme să-i mai aducă liniștea. Frânturi de discuții rupte din altă lume i se perindau în față și vroia avid să le dea un alt sens decât cel pe care l-au avut atunci. Își eliberase pleoapele într-un acces de luciditate și se înfricoșa de ființa care îi apăruse în față. Una care nu știa să-i oprească tremuratul mâinilor mai zbârcite ca un trup de bătrân. Expresia chipului i se preschimbase în groază și nu reușea să-și tempereze respirația. Creatura îl privea mult mai speriată ca el și nu înțelegea reacția-i ciudată la vederea ei în propria-și oglindă. Groaza se întipărise în amprentele-i mai tare ca o petece și îi înțepenise până și răsuflarea. Se întreba retoric dacă pâna aici a trăit într-o reverie sau dacă realitatea se traducea prin făpturi nelumești și clipe de încordare maximă. Dintr-o dată, sunetul pianului se preschimbase în acorduri grave de chitară, iar creatura din fața-i începuse să cânte într-o limbă atât de cunoscută încât începu să se zbată și să lase spasmele să-i curgă în colțul gurii de dor.... Să fi fost cea din existența de dinainte sau singura femeie care îl mai putea salva din camera obscură în care se pregătea de liniștea eternă? Se schimonosise și își lăsă mâinile să cadă violent în spatele-i în clipa în care melodia se pierdu în negrul fără început și final. Gol….și mai ales…..