Pe Valea Mâzganei



A zis mama că azi nu te-ai ocupat de noi. Mă taată !
Abia intrasem în casă, după ce toată seara răsădisem salată.
Bănuiam ce vroia Delioara și ciripitul ei mă înveselea.
- Tăticuțul meu, îmi povestești despre „Cineva” ?
- Cineva ?! Ãsta cine mai e? !
- Spune tu Cipriane !
- Dacă mai pomenești numele cățelei, mamaia îți dă una peste gură, de ți-o face ca la iepure !
- Cuum ?!
- Așa a zis, că îi face buza crăpată, ca la iepure adică.
- Tare ați mai supărat-o pe mamaia !
Tac amândoi. Mamaia Caterina, în bucătărie, pregătește mâncare. Ușa e deschisă și aude tot. Nu mai poate de rușine. Mă prefac ocupat, răsfoind o revistă. Delia nu își găsește locul, se învârte prin cameră, răstoarnă niște jucării, apoi deodată plânge.
În clipa următoare a și apărut mamaia.
- Cine te-a supărat fetiță mică ?
- Tata, nu vrea să-mi spună povestea cu „Cineva” răspunde printre suspine.
- Așa se întâmplă, oftează mamaia îi crești, și când se fac mari te pârăsc.
- Lasă, mai trebuie ținuți și la respect.
- Nu mai aveam loc din cauza cățelei, oftează mamaia.
- „Delia, vino la masă” o strigam, da ea „lasă-mă-n pace, că dacă nu te mănâncă Lupoaica !”. Nici de la poartă n-o urneam. L-am pus pe ăl bătrân de le-a făcut o băncuță, să nu se mai zgâiască printre uluci, cum aud rata, fuga la gard, nu cumva oți fi voi ? Sunt mititei și le e dor de părinți, ce să faci !
- Hai, veniți la mine, mă îmbunez deodată. Fiecare se culcușește la o subțioară și stăm o vreme așa.
- Mama mi-a citit cu „Micul Prinț” și planeta lui vie! daa, confirmă Delia zâmbind și uitându-se în ochii mei, apoi, să fie mai convingătoare, dă din cap de mai multe ori.
- Când eram copil, ceva mai mare ca tine, încep după ce Delioara își găsește un loc mai bun, direct pe burta mea, mă apuca dorul de acasă că nu știam ce să mai fac ! Vezi tu, plecasem în Ardeal la școală să mi se piardă urma, așa erau timpurile atunci. Mamaia Aurelia îmi scria că au înflorit călțuneii, că s-au întors rândunelele sub streașină, că Lupșa s-a înțepat într-un mărăcine da i-a turnat gaz și-a făcut-o bine și tot așa. Cel mai mult o să mă minunez, scria ea, când o s-o aud pe Lupșa la miezul nopții imitând cântatul cocoșilor.
După luni de așteptare și dor, iacă-mă ajuns acasă ! Era în mijlocul verii, prin iulie. Lupșa nu știa ce să-mi arate mai întâi, bobocii gâștelor, vițelul Mărțichii, învelitoarea nouă de pe casă ! Mamaia se bucura și ea de veselia noastră. Ne-a privit o vreme cum ne zbenguim apoi mi-a strigat :
- Aranjează sfârleaza aia de pe casă că mă ia cu amețeală dacă urc pe acoperiș.
De sus, valea Mâzganei se vedea până hăt departe în munte.
Cu-cu-ri-gu Gagu
Fata lui Moșneagu
S-a suit pe munte
Și-a–nceput să cânte
Cu-cu-ri-guu .... cântam cât puteam.
Lupșa care se târa pe șindrilă în urma mea, o dată s-a oprit și cu ochii în soare și-a dat drumul.
Hauu-hau-hauu-hau !
Să te ții întrecere !
Toată lumea era a noastră, că mama dacă-i făceam treaba pe care mi-o da, ne lăsa să ne jucăm.
În fiecare zi plecam dis de dimineață cu Mărțica, Breaza și vițeii pe Valea Mâzganei. În drumul nostru, cei pe care-i întâlneam, ne priveau cu respect că se dusese buhul de Lupșa Lupoaica. Nici ea nu mai mârâia la orice trecător ! Mergea țanțoșă și uneori grăbea cu-n lătrat pe Mărțica c-avea obiceiul să se abată din drum pentru o tufă de iarbă.
N-aveam timp de pierdut că până la Poiana cu trei brazi era calea așa de lungă ! Ajungeam acolo leșinați de foame. Desfăceam traista cu mâncare și-o împărțeam frățește.
- Un ou ție, unul mie, și-n-că unul ție și toată brânza mie și-îți dau o bucată de mămăligă în plus. Cărnița, hâm, p-asta o mănânc eu, da îți dau și ție un pic ! Până la urmă ne săturam că mamaia avea grijă să umple traista ca pentru doi oameni mari.
- Să ne fie de bine !
- Ham, ham !
Sătulă, Lupșei îi ardea de joacă. Sărea, se tăvălea, smulgea firele de iarbă !
- Ca mine nu poți să stai, Lupșa, uită-te ! Și m-așezam în cap pentru câteva clipe. Se proptea și ea în picioarele din față, se ridica da se răsturna scheunând.
- Crezi că poate cineva să facă totul pe lumea asta ? Hai, hai în pădure !
Parcă ne aflam pe alt tărâm. Bobițele de mană dulce străluceau pe frunzele stejarilor iar brazii cărora nu le vedeam vârfurile aveau de-a lungul tulpinelor lumânărele din rășină. La tot pasul întâlneam ceva, o pitulice, un cuc, iar în vârful unui pin o pupăză se obrăznicea :
- Pu-pu-pup !
- Iaca nu vreau ! și porneam mai departe imitând-o:
- Pu-pu-pup ! Pu-pu-pup !
Uneori apăreau covoarele cu fragi. Erau așa dese că pământul părea colorat în roșu. Pe Lupșa atunci o apuca zbenguiala și tăvălitul.
- Pârr ! Pârr ! Îi strigam să se potolească iar ea se oprea la oarecare distanță și dormita c-o ureche pleoștită și alta ciulită spre mine. După ce mă săturam, îmi umpleam pumnul cu fragi.
- Nu fii proastă, știi ce bune sunt ? Coconoasă trăgea un strănut că le-mprăștia toate.
Avea mereu chef de joacă. Se pitula prin tufele de zmeură, sărea pe trunchiurile copacilor, băga botul prin mușuroaie.
Mamaia, îmi da grijă să nu ne-aventurăm prea adânc în pădure că porcii mistreți și urșii hălăduiau pe de-a rândul. Mie nu mi-era frică cu Lupșa alături. De la o zi la alta ne afundam mai mult. Întâlneam în drumul nostru poieni cu flori pe care le vedeam prima oară, povârnișuri râpoase că ți-era frică să te uiți în jos, maluri abrupte și golașe în care erau săpate fel de fel de vizuini. Lupșa rămânea la un mușuroi, scurma țărâna și lătra furioasă până ce dintr-o gaură mai depărtată răsărea un bursuc care se zbârlea tot.
- Ce e gălăgia asta aici ?
Lupoaica nu-i da socoteală, îl fugărea până intra iar sub pământ. Auzisem de la mamaia cât sunt de periculoși că oamenilor le sfâșie vinele gâtului și-așa îi omoară. Noroc cu Lupșa, altminteri aș fi îndrăznit eu să umblu pe-acolo ?
Ea de nimeni nu se temea !
Într-o zi, cum hălăduiam prin pădurile de fag și stejar fără să ne pese de nimeni și de nimic iacă, ne apare în cale și dumneaei, Roșcovana. Și fugi, fugi după ea, să ne dăm sufletu’ nu alta, până ne-am trezit în buza unei prăpăstii. S-a ridicat un nor de praf iar apoi n-am mai auzit și văzut nimic.După un timp apare Lupșa în fundul prăpastiei și lătrând veselă mă îndemna să cobor.
- Las-o-ncolo de vulpe, vrei să-mi rup gâtul ?
Ea nimic, o ținea într-un lătrat. M-am lungit pe burtă și m-am uitat în jos. M-apuca amețeala așa, da’ să mai și cobor !
M-am depărtat fluierând și, să-mi treacă de urât, culegeam măciuliile unor flori necunoscute când o turmă de mistreți îmi tăiară calea.
- Gro, gro și până să mă dumiresc scroafa din frunte s-a și repezit la mine. Abia am scăpat sărind în râpă și du-te dea rostogolul, până buf, m-am oprit într-un rug de mure.
- Mi-o făcuși Lupșa ! M-ai aranjat n-am ce zice ! Mă uitam cu jale la burta și picioarele mele numai julituri și mărăcini. De haine, ce să mai zic, zdrențe se făcuseră.
- Spune-mi și mie, la ce te zgâiești așa ?!
Puțin mai departe, în șezut, lupoaica își sucea capul când într-o parte când în alta. Uneori sărea cât colo, de parcă s-ar fi tremut de cineva ascuns după bușteanul prăvălit, cât o căruță de gros.
- Ce să fie, mă întrebam și uitând durerea m-am furișat spre ea, tot de-a bușilea.
M-am tot uitat și n-am văzut nimic. Cum arsurile nu-mi dădeau pace m-am rezemat de buștean să-mi ung cu salivă zgârieturile, când o părdalnică de albină a-nceput să-mi dea târcoale. Dă-i cu mâna în stânga, dă-i în dreapta, am primit împunsătura. M-am azvârlit în tufe și-acolo am înțepenit. Mi-au dat lacrimile, da nu că aș fi plâns ! Dacă te-nțeapă una de nas, îți curge în plină vară, pe mine însă m-a-nțepat de ureche, loc tot așa de dureros. Ce mai tura-vura-amorțisem până am îndrăznit să ridic capul din tufe. De data asta am privit cu multă luare aminte și-n soarele amiezii am văzut ce nu mai văzusem vreodată !
Dintr-o scorbură, veneau și plecau în mare grabă sute, poate mii de albine. Se învălmășeau să iasă, apoi se roteau în aer în rotocoale la început mici, apoi din ce în ce mai largi. Au tot ieșit așa până au înegrit cerul, s-au ridicat deasupra pădurii și-au luat-o peste râpă, cine știe unde. M-am apropiat de buștean și puțin mai încolo, pe-o creangă încovoiată de măcieș altă negură de albine, cât o căciulă.
- Tii, ce-o să se bucure mama !
- Ham, ham, a fost Lupșa de acord. De-apropiat nu se-apropia de căciulă nici de frică!
- Ia ascultă, ai vreo idee cum să luăm acasă albinele astea ?
- Hârr, hârr !
- Bine zici, ne mai gândim !
Știam de la mamaia Aurelia, că dacă miroși urât, albinele nu-ți dau pace, așa că am strâns izmă sălbatică, roiniță și-alte flori frumos mirositoare. Le-am frecat în mână până a ieșit un suc verde, apoi mi-am uns tot corpul.
Albinele continuau să zboare în număr mare. Cele ce veneau, se târau mai întâi pe buștean, și-apoi în gaură. Aveau în picioare ghemotoace de polen roșu, galben, în toate culorile, altele păreau umflate și se opreau gâfâind la gura scorburii.
Roiul din măcieș, avea o vânzoleală și mai mare. Albinele aterizau direct pe căciula protejată de tulpina uni fag.
Spre seară, când zborul s-a liniștit, am scos briceagul, c-aveam unul bun la toate și pune-te pe scobit. Căciula se turtea, se lungea, albinele se agitau dar nu își luau zborul. Cred că aveau o regina bătrână, cu aripile zdrențuite, altminteri nu se-așezau așa aproape de pământ. Și direct pe-o cracă ! Lucram cu atâta grijă că de data asta am scăpat neînțepat.
Aș fi vrut s-ajung pe lumină în sat să vadă oamenii cum merg cu ditamai căciula de albine pe-o cracă de măcieș. Lupșa mergea în fața mea și lătra când întâlnea o groapă, un buștean prăvălit, vre-un șanț sau altceva de care să mă-npiedic. O luasem pe scurtături, da tot ne apucase noaptea când am ajuns acasă.
- Mamă, mamo, am strigat încă de la poartă, că ne aștepta în bucătărie cu lumina aprinsă, vino repede să vezi. Lupșa care fusese cuminte tot drumul de dezlănțuise. Sărea și lătra ca apucata.
- Aăoleu ! Aăoleu ! Mama nici nu știa ce să zică.
- Mai e un stup, e plin cu miere, da’ îmi trebuie un fierăstru, ai să vezi, îl aduc și p’ăla mâine.
- Ați făcut o treabă bună, foarte bună, da pe Mărțica și Breaza unde le-ai lăsat?
- Aăă ! Uitasem ca pământul de vaci și viței. Când mi-am revenit m-am repezit în Lupșa.
- Asta era treaba ta, de ce n-ai avut grijă ?
Și uite așa, la miezul nopții, am pornit-o cu toții pe drumul Mâzganei. Noroc că la capul satului ne-am întâlnit cu Mărțica iar la o sută de metri în urmă, Breaza Venea agale, urmată de viței, abia mergând de sătulă, de parcă ar fi avut desagi în spate.
Lupoaica s-a repezit în ea.
- Ham, ham, nu ți-am spus să fii cuminte ? Ce-ai păzit pe coclauri până la ora asta ? Ham-ham ! Grăbește-te, nu vezi că ne-au apucat zorile ?



Nicolae Aurelian Diaconescu