„Dacă aș fi o pasăre…
Aș veni la tine…”

… Această dorință a devenit ca o obsesie pentru mine. Ce mai putem face?… Mă îndrăgostisem de o voce, doar de o voce… Oare voi putea să scap de obsesia acestei voci? Doream să-i văd o clipă chipul care refuza cu încăpățânare să se arate. Dorința era atât de mare încât mereu închideam ochii și căutam să mi-l imaginez. Visam cu plăcere clipa când ne vom întâlni.
Trecuse mai bine de un an și ceva în care această dorință ardea ca o flacără vie, arzându-mi întregul trup. Nu doream decât să-mi dăruiască o clipă din viața lui. Îl doream nespus de mult cu toată convingerea că este un chip urât dar vocea lui îmi spunea că are o frumusețe în adâncul sufletului și că puțini sunt cei ce reușesc să ajungă să o vadă, să o cunoască.
În visul meu m-am întâlnit cu el în cele mai sălbatice locuri. Era ca și cum totul se petrecea aievea, pentru ca în adâncul ființei mele persista vocea lui obsedantă, căldura ce o emana atunci când vorbea, râsul lui îmi răscolea mintea și trupul în chip diabolic, gingășia cu care îmi pronunță numele, toate acestea sporeau dorința mea să-i văd chipul. Cel mai mult persistau imaginile întâlnirii noastre în mijlocul sălbatic al unei plaje, unde eu mă retrăgeam de multe ori. În singurătatea gândurilor mele, în mijlocul micului meu univers, ferită de răutățile oamenilor și de poftele lor deșănțate, eram fericită.
În locul acesta sălbatic în care îmi regeneram trupul și-mi îmbătam nările
și ființa cu puritatea lui, îl vedeam cum înaintează, domol și parcă cu frică, adus de unda magnetică a dorinței mele de a-l simți lângă mine. Se așeza, cuminte, în teritoriul universului meu și mă privea cu nesaț, cu duioșie, cu multă curiozitate și parcă întrebându-se ce căuta acolo… Stăteam nemișcați, parcă frica pusese stăpânire pe noi ca un singur gest ar fi putut destrăma vraja întâlnirii noastre înainte de a ne cunoaște, de a ne simți, de a ne atinge, de a ne vorbi. Îi intuiam zbaterile interioare și-i citeam gândurile și dorințele identice cu ale mele. Într-un târziu întindea mâinile și-mi cuprindea capul în ele, întorcându-mi fața spre imenșii lui ochi stăpâniți de dorința arzătoare de a-mi citi gândurile…
– Ești mai frumoasă decât mi-am imaginat, dar frumusețea ta o ai în verdele privirii, o ții ascunsă în adâncul tău, dar eu o văd și simt cum mă cuprinde și mă stăpânește. Verdele privirii tale se aseamănă cu cel al șarpelui când vrea să-și stăpânească victima ce și-a ales-o.
– Greșești… Tu vezi în dorința mea de a-ți vedea chipul că ai fi o victimă?
-…
– Și tăcerea este un răspuns, dragul meu prieten!
– Uită-te atent în ochii mei și eu îți voi citi gândurile! E prea sublimă această clipă când încercam să ne cunoaștem cu adevărat. Eu nu pot aparține nimănui și recunosc că nici tu nu trebuie să fii decât al tău însuți… egali și liberi amândoi… Știi bine că oamenii trebuie să se iubească fără prejudecăți și constrângeri… eu te iubesc numai când ești numai al meu, dar pe urmă sunt numai a mea… dar tu… tu cauți totuși în dragoste un stăpân… un stăpân legat de ceea ce stăpânești… Atunci am văzut în adâncul ochilor lui toate imaginile care le vedea în adâncul meu și am înțeles că și el a dorit să mă vadă, să mă simtă lângă el și cu el. Am revăzut locurile unde visasem că-l voi vedea, i-am văzut soția și cei doi copii, i-am citit nedumerirea și întrebările… cum?… când?… și unde s-a destrămat dragostea lui pentru soție, frământările și viața lui agitată, pe care nu o înțelegea, căutările și nemulțumirile prin care trecuse. Acum dragostea lui și-o revărsa numai asupra copiilor căutând prin asta să-și găsească împlinirea pe care o pierduse.
Într-un târziu, ne-am întins pe nisipul cald și ne-am îmbrățișat, însetați de dragostea ce dogorea în noi. Atingerea trupurilor noastre a făcut să vibreze dorințele noastre pline de așteptări. Eram o singură ființă, un singur trup, o flacără vie sub cerul care ne învăluia în pânza lui infinită. Pierduți în marele Univers și gustând din cupa plină cu nectarul dragostei, ne regăseam și trăiam din voluptatea supremei clipe pe care puțini o cunosc cu adevărat. Dar totul se oprea aici și o durere îmi străbătea trupul și mintea de căutări și de dorința de a vedea chipul dragostei pentru o voce…
Vocea… acea voce… răsuna în mine cu o cruzime răutăcioasă, parcă vrând să întineze puritatea dragostei ce o purtam în mine și cu mine de-atâta timp…
Lorelei, Bangkok, 28 mai 1997