agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-11 | | Lucram, la vremea aceea, la o revistă lunară din afara fostei mele prime meserii, revistă care e acum pe punctul de a se desființa, înainte de a atinge centenarul. Oricum printre primele rubrici cu care a început subțierea ei fu paginea mea culturală, structurată de golanul meu prieten, al doilea redactor șef din biografia revistei, în jurul portretelor de interpreți de folclor muzical, care mi se ceruseră la angajare. Primul redactor șef, un om altfel cumsecade, dar recunoscător comuniștilor, care-l făcuseră, în anii proletcultiști, din frezor - jurnalist, reușea să dea paginilor ornamentale un aer de urzica. Înainte de a propune rubrica mea majoră, de portrete ale personalităților domeniului respectivei specialități științifice, mă simțisem dator să vin cu cât mai multe mărunțișuri. Viață n-a avut, dintre astea, decât Scrisoare de la Badea Cârțan, în care, intrat în pielea călătorului transilvan, relatam fapte diverse ale ariei profesionale, din lumea largă, accentuînd, prin fiecare, spiritul inventiv. Hazos era că în nici o lună din cei mai bine de doi ani cât a ființat rubrica, n-am dus grija documentării: cu câteva zile înainte de dead end, subiectul mi se înfățișa cu regularitate. Dar niciodată mai devreme. N-aveam decât să ascult/văd/citesc știrea respectivă și apoi, în 13 minute, s-o torn, pe tastatură, în formatul molcom și pitoresc al vocii personajului meu. Un instinct obscur m-a determinat să aleg, pentru al 25-lea episod, un subiect legat oarecum de originile strămoșești ale familiei mele, presimțind uciderea rubricii. M-au lăsat să mai scriu pentru ultimul număr al anului în curs, apoi redactorul șef a dat vina pe patron, așa că Badea Cârțan s-a adresat cititorilor revistei de exact 2 x 13 ori. Peste exact încă 2 ani, tot cu ocazia ultimei luni a anului, am simțit că nu mai am ce demonstra pe linie de areopag, sau panteon profesional: prin coincidență, îmi apăruse al treilea articol despre cea mai cunoscută dinastie din domeniu, doi soți academicieni plus fiica din prima căsătorie a lui. Cele două femei muriseră la un an diferență, spre finele anilor mei de facultate, când habar n-aveam de nici unul din ei. Apoi, îmi apăru, în altă publicație, analele unuia din institutele de cercetări ale domeniului, forma originară a primului meu portret, al cărui emul fusese, pe vremea carierei de cercetător, unul din patroni. Portret schimbat cu mânie proletară de redactorul șef, în cârdășie cu acela dintre patroni care nu m-a iubit niciodată. Creștinește e să ierți, omenește să nu uiți. Până n-am văzut articolul publicat în acele anale, valorificând conexiuni proprii, nu m-am lăsat. Mi-a luat aproape 4 ani. Vă închipuiți surâsul meu serafic când i-am dăruit redactorului șef un exemplar din volumul ce cuprindea versiunea mea, întâmplător compatibilă cu opiniile și amintirile majorității foștilor cercetători asupra biografiei presonajului. Peste alte câteva luni omul a plecat, hazul e că în urma unui conflict chiar cu acel patron. Cu noul redactor șef mă împrietenisem încă de când era cercetător la alt institut, un golan și jumătate, cum spuneam, cu care puteam și eu comunica într-un mediu nu 100% afin. Omul a inventat pagina mea culturală, cuplând portretul de cântăreț popular cu un serial de prezentare a muzeelor agrare, rurale, etnografice și tram-tram. Acesta, serialul, la sugestia celuilalt patron. În fine, după încă 3 ani, pagina mea și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul, consfințind trecerea într-o nouă etapă, revoluționară, a pașnicei mele biografii. Serialul am avut însă șansa să-l dezvolt chiar, la propunerea unei reviste de cultură din țară. Unde, la câteva luni odată, strecor, prin contrabandă, printre considerații etnografice sociologizante, făcute prudent din poziția neutrală de reporter, câte o pagină de bătut câmpii amarnic, despre nălucile mele arămii, care-mi însoțesc imparțial drumurile, cele reale și cele imaginare. Dar să nu uităm că fila asta de jurnal e rezervată acelui penultim episod din scrisorile artefacticului bade Cârțan. Iată textul ei, în toată nuditatea lui: Dragii moșului, oi fi eu de demult, dar azi vă scriu despre oameni și fapte mai vechi decât cărțile din straița mea. Iaca, un cioban din Þara Bârsei s-o fost aburcat cu oi cu tot pe coastele unui munticel de-I zice Moghioruș, a trecut pasul Oituz și s-a statotnicit în cea de-a doua comună de după granița Imperiului, pe nume Hârja. Iernatul la Crâm (Crimeea) era mai lesne de pe meleaguri deja moldovenești. Numele ciobanului o fost Ion Chiriac*). Una din fetele lui, Maria, s-o fost măritat cu un “venetic”, din Soveja, Ghiță Ioan, om cu ceva carte, urmaș de răzeși (boiernași, pe limba locurilor/vremurilor), devenit notarul satului. La el trăgea conu’ Alecu (Constantinescu – Porcu’, în jargonul public al deja următoarei generații, pe când vechea graniță imperială devenise, prin unirea suflării Neamului, o simplă piatră, la margine de drum). Notarul a încercat a-și convinge megieșii să facă obște, să cumpere, în devălmășie, o fărâmă din munții dimprejur, proprietatea unei domnișoare Negroponte. Oamenii nu l-au înțeles, iar domnișoara ajunse soția eroului național, Eremia Grigorescu. De bună seamă, domnul general, odată statornicit, întoarse foaia în relațiile cu țăranii. Fără decât numa’ că nu aiasta-i povestea. Dar, omul nu s-o fost lăsat. I-a scris lui Ford. Henry Ford. I-o cerut bani. Azi am zice sponsorat. Școala și biserica de piatră, din banii de la Ford s-or fost zidite. Și doar ele rămas-au în picioare, după ce satul s-o fost trecut prin pojar de două ori, la retragerea nemților, în cele două războaie. Cu oarece vreme înainte, ciobanul nost se înturna de la Crâm cu o căciulă plină de galbeni, al căror zornăit, pe masa unde adăsta, în zilele obișnuite, mămăliga familiei, mai sună și azi în memoria unora dintre urmași. Era, el, oare, ungurean ori moldovean, de vreme ce juma’ de an se ruga, alături de nemți, prin cele tătărăști ținuturi, de la Crâm, fiecare la biserica neamului său? Fapt e că, mai apoi, boata (bâta) unui consătean l-o fost trăznit în moalele capului. Pe nevasta lui n-a chemat-o Vitoria Lipan și nici n-are loc în poveste. Doar Maria, “țața notărășița”, muiere abrașă, cu 12 copii ținuți prin școli cu galbenii lu’ taica moșu, s-o fost pornit la un lung drum, tăcut și nemișcat, țesând noaptea basmale și alte pânzături, pe un război luat cu bani de împrumut, trecând, mereu, pe furiș granița, cu ștampila vămii pe marfă, ștampilă furată în faptul nopții din sertarul nesfârșit de naivului ei soț, notarul. Așa au continuat copii, până la ultimul, pe nume Sofia, să apuce drum prin cele școli, fără ca notarul, ocupat, după cum vă spusei, cu alte pricini, să bănuie batăr o clipită. Am zăuitat să vă spun: Maria, “țața notărășița”, era analfabetă. Am fost citit în revista (pot, oare, zice?) noastră, că nemuritoarea Sofia Vicoveanca, jucând în film rolul Vitoriei Lipan, o dat chip femeii române de la munte. Dragii moșului, dacă citiți (prea) lunga mea scrisoare, închinați, rogu-vă, un gând pios și Doamnei Vicoveanca, glas adânc al plaiului mioritic. Și recitiți-i poeziile închinate lui Dumnezeu. La bună vedere. _________________ *) Marele sportiv și om de afaceri român, Ion Tiriac, povestea, de mult, că numele străoșilor săi era Chiriac. Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei , de același autor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate