La ora aceea a amiezei halta era pustie. Cîmpul se prelingea topindu-se galben. Mirosea a pîine caldă și era liniște. Din pămîntul uscat se ridica în valuri praful, obosind privirea. Cu toate acestea, dacă priveai atent, cu încordare, puteai să observi cum din linia îndepărtată a orizontului, linie care se zbătea frîngîndu-și conturul, ieșea un trup de fată. Un trup galben ca floarea-soarelui, arzînd mai tare ca arșița verii. Părul ei sălbatic și el ireal de galben. O fată galbenă.

Trenul era deja în întîrziere. Numai în halta aceea nenorocită stătem deja de vreo jumătate de oră. Singură în compartimentul murdar, topindu-mă în căldura molatică, adormitoare, ochii refuzară să creadă dar acesta era adevărul:dinspre linia orizontului venea în fugă, o fată galbenă ca floarea-soarelui.
Ajunsă în dreptul trenului, fata se aplecă să bea apă de la o cișmea ruginită, se spălă pe față iar apoi își încălță, cu emoție parcă, sandalele cu toc înalt "de la oraș", pe care le scoase dintr-o pungă transparentă de plastic.
Era liniște, era cald și senzația aceea de somn dulceag dădea lucrurilor din jur o aură de neadevăr, de ireal, de vis odihnitor.
Într-un tîrziu, fata deschise ușa compartimentului și intră. Văzută de aproape, părea o explozie de fericire, de bucurie uluitoare, o bucurie care pătrunde în toți porii, te luminează pe dinăuntru precum galbenul cu toate nuanțele lui (de lamîie, de pelerină de ploaie purtată de un copil obraznic într-o zi mohorîtă, de soare calm ca vremea de sfîrșit a vieții, de bătrînețe care te împacă intr-un sfîrșit cu moartea). Galbenul acela care te face, așa, din senin, să surîzi, să zîmbești, să rîzi apoi în hohote îndelungi, inspirînd aerul, mestecîndu-l, simțind ca "viața, domnilor, e atît de rumoasă!"...
Ciudat că dintre atîtea compartimente goale, fata l-a ales tocmai pe al meu, probabil speriată de o călătorie mai lungă, avea nevoie în marea ei fericire, să rostească cuvinte, să stea de vorbă, să se bucure de călătoria la oraș, de sandalele ei cu toc înalt și subțire, împreună cu cineva.
Dar cuvintele ei nu se lăsau auzite. Mă privea cu o expresie de om mulțumit.
- Frumoasă zi, nu-i așa? am întrebat-o ironizîndu-mă în gînd pentru stupiditatea încercării mele de a intra ăn vorbă cu un om fundamental fericit punîndu-i o întrebare atît de banală.
Fata continua să mă privească surîzînd. Am repetat întrebarea, gîndindu-mă că nu a înțeles. Tăcere. Un sîmbure de enervare începu să crească în mine apoi parcă înțelegînd, fata începu să-și spună cuvintele și o senzație de groază năvăli peste mine, vocea ei era înspăimîntătoare, scotea niște sunete dureroase pentru auz, silabe desperecheate, o voce hidoasă.
Și galbenul acela auriu al după-amiezii se transformă într-un galben cadaveric, murdar.
Era mută fata cea galbenă și fericită. Si uneori mă gîndesc că defapt nici nu a existat.
Uneori, în după-amiezile prea calde de vară, gîndul se înspăimîntă și îmi aduc aminte de moarte. Moartea ca o fată galbenă, fericită, care nu are nimic de spus.