agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2014 .



ninsori
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oglinda Literara ]

2006-06-17  |     | 





Iarna fusese ușoară. Petice de gheață. Petice de zăpadă. Crâmpeie de alb pe negru. Apoi soarele. Vesel, proaspăt, gata să se întreacă pe sine în lăcomie. Și petele fug. Sau nu, nu fug. Sunt sorbite de razele soarelui. Și negrul se-ntinde. În ramuri, în tulpini și-n mugurii ce nu s-au desfăcut încă. Apoi lumină. Și muguri înflorind. Ca dintr-o noapte adâncă, strălucesc izvoarele. Apoi gonesc spre tainice chemări.
Merg obosit. Nu, moleșit. Căldura-nmoaie atât de plăcut oasele biciuite de frigul trecut.
Pașii mă poartă cu greu. Nu ei. Eu îi port. Sau cine mai poate ști, care pe cine mai poartă. Oricum sunt acolo unde lumina încă mai poate să-mi aducă căldura.
Sunt sub flori. Am fost sub muguri, sub crengile negre și aștept verdele vieții, frunzele. Iar pașii se duc și mă duc. Pământul se lasă călcat și-mi răcorește privirea. Iar pașii se bucură de mine și eu de reavănul țărânii văioagelor umbrite. Pământul mustește. Și-n fiecare zi sunt tot mai însetat. Iar setea mă face bărbat. Tot mai bărbat. Și-atunci de ce marionetă? O fi umbra mea? Poate. O port peste tot. Și lumea râde. Și eu nu știu dacă ea, e marionetă.
Se lasă pe spate când vreau eu. Mă vrea, să joc. Eu sunt marioneta. Și-atunci mai sunt bărbat? Pentru că zilele trec. Și verdele frunzelor izbucnește-n lemnul ramurilor sărutate de soare. Din negru țâșnește viața. Iar albul a rămas doar o amintire. Iar eu tot amintire pentru marioneta mea. Ba nu. Nici măcar atât. Eu nu pot fi o amintire. Marioneta da. De aceea o port legată de mine. Pentru că eu n-am umbră. Oamenii văd și râd. Și marioneta râde. Atunci când o mișc. Și din nou am senzația că ea mă silește pe mine. Iar eu sunt tot mai mult jocul marionetei mele. De cine râde lumea? De mine? Sau de ea. Oricum zilele trec.
Iar pașii mă poartă prin aceleași locuri umbroase. Ba nu. Sunt altele. Și tot atât de materne. Doresc maternitatea? Nu știu. Dar caut aceleași văioage întunecate.
Și iat-o. S-a desprins din mine. O mână, apoi alta. Și pielea se lasă sărutată. De mâini?
Iar marioneta nu-i. Nici lumea. Sunt eu și mâinile Ei. Mă gustă și-mi redau umbra. În locul marionetei? Sau în locul meu. Eu sunt eu însumi.
Iar Ea? Ea ...
Zilele trec. Și pașii mei. Și verdele frunzelor e tot mai intens. Negrul matern dă viață mereu și dispare. Iarba-l ascunde. Verde, verde, verde. Doar pașii mei flămânzi de maternitate. Doar ei. O găsesc prin aceleași văioage.
Cu aceleași curgeri cristaline. Și pașii se bucură. Sărut cu tălpile răcoarea pământului. Și ea-mi primește sărutul. Simt înfiorarea în tulburarea izvoarelor. Mă înfior la rându-mi. Și tălpile. Iar marioneta? Nu-i. Eu sunt. Zi cu zi am crescut. Am devenit mai bărbat. Iar gustul pământului matern mă doare. Mă răscolește tot mai mult. Eu sunt bărbatul. Și-mi răsfir tălpile peste maternitatea răcoroasă. E neagră. E ultimul negru-n marea de verde. Verdele vieții.
Și trupul mi se înfioră. Iar marioneta-i o umbră. Mai bine spus, o amintire. Deci sunt bărbat. Am o umbră. Sau umbra mă are pe mine? Nu. Nu trebuie. Eu sunt bărbatul cu umbră. Eu am umbră. Eu am.
Pe naiba. Eu am nevoie de Ea. De Ea. Mi-e necesară. Ce sunt fără ea? O trecere? Da. O trecere prin spațiu și timp. Și nu vreau să fiu o umbră. Nu vreau să am umbră. Dar vreau să fie Ea. Ea=umbra. Umbra care să-mi ascundă neputința. Iar pașii mei să-și găsească răcoarea în maternitatea umbrei. Când văioagele vor dispărea sub verdele vieții. Când curgerile vor înceta. Eu însumi să pot fi Ea. Sau Ea să-mi dea umbra care să-mi acopere neputința.
Și pretutindeni să găsesc răcoare. Răcoarea sufletului însetat. Și trupului înfierbântat. A tălpilor fierbinți de căutare. Și dorințele mele. Și bărbăției mele. Trebuie să-mi bucur încă tălpile, de răcoarea văioagelor umede.
— Doamne! Ce-i asta? Negrul se întrerupe brusc.
Pete de aur și de lumină. Pete de negru strălucitor.
Aur și negru. Arămiu și roșu. Și toate-n mișcare.
Se mișcă maternitatea? Nu. Nu-i Ea. E-o salamandră. Își caută locuri umbroase. Și ea? Ea nu. Nu trebuie. Ea. Ea e doar o salamandră. O greoaie și nedorită salamandră.
Și talpa piciorului meu. Da. Piciorului meu. Talpa s-abate peste culorile în mișcare. Strivește. Strivește cu ură. Ba nu. E disperare și spaimă. Spaima de culori? Desigur. Nu mai vreau culori. Vreau puritatea negrului matern.
Și talpa-și continuă strivirea. Urzicături dureroase-o străbat. Mă cutremur și cad. Pe fundul văioagei e bine.
Mă cufund în răcoarea pământului. Deasupra e cerul.
Și frunzele. Da frunzele. Frunzele. Frunzele se înroșesc brusc și cad. M-acopăr de frunze. De foarte multe frunze. Și cerul pălește. Iar frunzele cad. În trup, răcoarea pătrunde tot mai adânc. Tot mai adânc.
O simt alunecându-mi de-a lungul picioarelor. Iar frunzele cad. Și-s crengile goale. Tot mai goale. Și mai negre. Ce negre ... De parcă văioaga s-ar fi urcat spre cer. Iar eu tot mai rece. Și frunzele cad. De parcă ar vrea să-mi dăruiască pe veci maternitatea.
Și dorm.
Câtva timp a fulguit cu fulgi mari și pufoși . Cerul nu avea contur. Parcă se lăsase pe acoperișuri. Ba chiar pe străzi.
Blocurile înalte-și pierdeau înălțimile în marea de fulgi. Și de cer. Păreau că se-mpreunează. Ha, ha. Blocurile merg în cer. Ideea mi s-a părut năstrușnică. Bărbații aveau cușma de nea. Dacă aveau capul descoperit. Femeile nu. Și nu-mi pot explica asta. Nici atunci, nici acum.
Apoi străzile se uniră cu străzile. Își împrumutau lumina de la zăpada așternută pe ele. Și umezeala, tot de acolo. Bărbații nu mai aveau cușme. Părul se pleoștea. Se lipea umed și greu de capetele înghețate. Încet se lăsa o pâclă. Era atât de deasă, atât de deasă. Nu puteai vedea urmele pașilor. Oamenii erau doar siluete. Femeile nu se mai vedeau. Plămânii se sufocau.
Iar ochii mei, se măreau. Se măreau și lăcrimau. Și-atunci am văzut. Da. Atunci, abia atunci, am văzut. Capetele oamenilor creșteau. Fiecare avea capul mai mare decât înainte. Și-n jurul lui, un halou. De parc-ar fi fost sfinți. Ochii mă usturau. Și ceața, oh, ceața. Ceața care mă împiedica să mă dumiresc. Dar nu era vorba de nici o lămurire. Capetele oamenilor erau mai mari. Cu mult mai mari ca de obicei. Mi-am spus că era din cauza luminii. Dar seara erau și mai mari.
Mă frământam și nu găseam un răspuns. Atunci au venit păsările. Mici, negre și cu guler. Cu guler lucios. Cu atât mai lucios cu cât ceața își sporea opacitatea.
Păsările negre se apropiau. Aureola le făcea penajul mai strălucitor.
Apoi au apărut femeile. Purtau sub paltoane ceva ce nu se putea ascunde. Părea că maternitatea însăși își căutase adăpost. Paltoanele abia se mai țineau. Nasturii stăteau să plesnească. Maternitatea-și găsise adăpost? Nu știam ce să cred. Nu știam la ce să mă uit. La păsări? La femei? La păsări. Se așezau pe capetele bărbaților. Crescuseră. Ședeau ca pe niște uriașe baloane. bărbații le lăsau. Încăpeau mai multe deodată. Și părul? Da, părul căzuse.
Capetele umflate străluceau. În zăpada căzută, urme. Urme de pași și de păr. Și ceață. Ceață groasă și grea. Femeile abia se mai puteau mișca. Le priveam și nu înțelegeam. Pe reverul paltonului meu rămăsese o șuviță. Mă gâdila. Am dat cu mâna. Mi-am atins obrazul. Capul îmi crescuse.
Era mai mare decât spatele. Umerii erau sub fălci. Nici nu bănuisem. Deci și eu. Și mie. De ce nu.
Doar sunt bărbat. Numai că nu-mi dau seama de ce nu-mi găsesc buzunarele. Mi-e frig. Degetele-mi sunt de tablă. Nu le pot îndoi. Mă dor. Și buzunarele nu-s.
Ba sunt. Mult depărtate de mine. De parcă ceva le-ar fi depărtat. Bine că pot privi. Cred că numai eu. Ba nu. Și ceilalți. Își duc din când în când mâinile la cap. Parcă-s de pitici. Degetele sunt mici și înghețate. La fel ca ale mele. Nici nu pot acoperi urechile. Urechile-s mari. Mai mari decât capul. Ca niște evantaie.
Nici o mașină nu circulă. Capetele mari. Nu mai încap înăuntru. Nici în clădiri. Și ceața continuă. Unde-i soarele? Privirile se ridică spre cerul nevăzut.
Tot nu se vedea. Iar trupul e obosit. Al meu e și mai mare. Eu sunt bărbat. De ce mă umflu? Nu-s femeie.
Ne uităm unii la alții. Nu ne mirăm. Suntem îngroziți.
Ne deosebim? Nu. Nimic nu ne deosebește. Doar eu sunt diferit. Se feresc de mine. Ei au numai capetele mari. Eu și trupul. Și calc tot mai greu. Mă dor labele picioarelor. Picioarele-mi sunt mici. Și mâinile. Numai capul și trunchiul. Eu și femeile avem pașii mici. Femeile s-ar putea rostogoli. Mai ales că paltoanele ne-au rămas de prisos. Sunt ca niște eșarfe. Nici vorbă să ne-ajungă.
Mă îngrozesc? Nu. Nu sunt îngrozit. Doar obosit.
Nici nu știu de ce mai merg. De ce? Dar unde să stau? Nu încap nicăieri. Casele-s pustii. Toți suntem în ceață. Iar păsările-s pe noi. Ghearele lor stau în pielea noastră. Ca mâinile unui copil strângând un balon. Pasările-s mici. Din cauza mărimii noastre. Eu nu le simt ghearele. De fapt eu nu mai simt dacă am păsări. Nu toți au. Și toți ne umflăm. Nu mai ochii ne rămân la fel. Abia de mai vedem. Au început să se umfle și ceilalți bărbați. Nu se mai feresc de mine.
Sumtem la fel. I-ar păsările s-au înmulțit. Ne mișcăm tot mai greu. Unele femei nu. S-au prăbușit. Zăpada se topește sub ele. Și băltește. Zăpada se-nmoaie.
Porțiuni se asfalt și de borduri apar de sub nea. Iar noi nu ne putem odihni. Continuăm să ne deplasăm. Haotic, dar ne deplasăm. Și cât de mult aș vrea să stau. Să mă odihnesc. Dar unde?
Bănci nu-s. Dar trotuare? Borduri? Sunt. Atunci de ce n-aș sta. Și-așa picioarele au ajuns ca niște protuberanțe. Cred că m-aș putea da de-a dura. Dar m-aș uda. Zăpada-i terciuită. Pașii noștri. Și ceața. Ceața ce nu se mai termină. Parcă sufocă văzduhul. Și zăpada. Și noi. Aerul nu ne mai ajunge. Iar păsările ne ciugulesc. Le-o fi foame. Apar din ceață și ne ciugulesc.
Nu le simțim. Le vedem unii la alții. Ciocurile se-nfundă în masa umflată. Pielea intră-nlăuntru. Apoi revine.
Poate dacă s-ar sparge. Poate ne-am desumfla.
Eu n-am curajul s-o fac. Poate că nu-i bine. Aștept păsările. Ele trebuie să știe. Neapărat. Ele au instinctul nealterat. Sunt coțofene. Nu mi-e teamă. Și nici nu le simt. Niciunul din noi nu simte. Așteptăm. Ne-nvăluie ceața. Nici aureola nu se mai vede. Nu ne mai poate cuprinde. Doar păsările-și continuă ciugulitul. Ce-or fi găsit? Deodată simt ceva ca o ușurare. O mare ușurare. Un lichid mi se prelinge pe frunte. Îmi ridic mâna. N-ajung. Și curgerea continuă. Picură pe trotuarul umezit. M-așteptam să fie sânge. Nu-i. E limfă? Nu-i. Habar n-am ce poate fi. Se scurge necontenit. Și alții văd și simt la fel. Dar nu se pot pipăi. Privesc unii la alții și se liniștesc. Și eu. De fapt nici n-am fost neliniștit. Eram liniștit. Tot timpul am fost. Lichidul s-amestecă-n balta ce curge spre gura de canal.
Iar ceața-i mai subțire. Poate se ridică. Da. Se ridică.
Zăpada s-a dus. Doar noi ne amestecăm scurgerile, cu urmele ei. Zăpada nu-i. Iar păsările-au dispărut.
De undeva, știri. Se anunță cu voce răgușită încetarea bombardamentului atomic. Supraviețuitorii să se prezinte ... Nu înțeleg unde. Nici nu încerc să înțeleg. Târziu, mă alătur celor care merg într-una, în aceeași direcție.
Trifești, 1982

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!