Singurătatea în care m-am simțit oarecum ocrotită până nu demult, îmi joacă acum feste și mă obligă să încerc s-o părăsesc. De aceea, scriu aceste rânduri adresate nimănui, poate vreunui gând de-al meu întrupat într-o persoană simpatică și volubilă, care să aibă răbdarea de-a le citi. Probabil că am ajuns și eu între femeile bătrâne care așteaptă să fie băgate în seamă, să vorbească cineva cu ele, să le ia în serios. Da. Bătrânețea este o mantie grea, pe care vrei, nu vrei, o porți pe umeri. La început, când abia ai trecut de o anumită vârstă, nu crezi, nu poți să crezi. Mantia te învelește și-ți ține de cald. E protecția ta. Apoi, simți că începe să te apese și te aduni sub ea, încerci s-o dai jos de pe umeri...dar te scuturi degeaba, e a ta până la moarte.
Exact același lucru se întâmplă și cu mine: devin irascibilă și nemulțumită de ceea ce se întâmplă în jur și-mi încep frazele cu „- pe vremea mea”...asta, ca o recunoaștere că vremea mea a trecut și că prezentul nu mă mai „îmbracă”.
Numai că recunoașterea vine dinlăuntrul meu fără voie, defapt nu aș recunoaște pentru nimic în lume că sunt depășită de situație și că odată cu vederea mi-a slăbit și puterea de înțelegere. Părul devine grizonat. Da, la bărbați e un semn de distincție, dar eu trebuie să iau măsuri urgente, deja fata vecinei mi-a spus „tanti” iar niște copii care se jucau pe trotuar m-au rugat: ”bunico, aruncă-ne și nouă mingea...”
Și totuși, dacă stau să mă gândesc, nu o fi oare mai bine să-mi trăiesc normal fiecare clipă și să alung pretențiile deșarte? Este doar o etapă. Și dacă nu-i ultima, e bine!