agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3747 .



Drama paznicului de noapte
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Titi Cosasu ]

2006-06-18  |     | 




Gheorghe Portofeanu plecase înainte de miezul nopții către silozul de cereale unde, de ceva vreme, îl angajase paznic un unchi al său, magaziner cu ștate vechi la firma turcului ce cumpărase printr-o inginerie financiară toate silozurile din județ. Despre cum fusese pusă la cale licitația cu actualul contabil șef, fostul director al FNC-ului, se știa și în capitală. Se făcuseră toți că plouă, după cum afirma Florea Ionașcu, vechi activist de partid.
De la o vreme turcul se făcuse nevăzut, schimbând și numărul de mobil. Îl suna pe Florea Ionașcu după ora cinci seara, ori se trezeau cu el noaptea, umblând neanunțat prin FNC. Turcul începuse să-și facă socotelile ca să plece din țară, după ce îi șoptise Gogu Ochescu, fost securist, care la revoluție stătea ascuns în casă și trimitea copiii de pe scară să-i facă cumpărăturile de frică să nu-l linșeze lumea, că este în colimatorul poliției . Gogu Ochescu avea faima că băgase mulți în pușcărie, chiar și pe fratele său îl turnase că face afaceri cu niște vaporeni ce plasau Kent și țigări cubaneze fără filtru. Acum Ochescu prinsese curaj și se lipea de străinii din oraș, cărora le vindea ponturi de afaceri contra comisioane grase. Turcului îi ceruse cinci tone de grâu pe care le făcuse bani la moara lui Lache Făinuș, despre care se zvonise că fusese împușcat de comuniști la canal.
Gheorghe Portofeanu constatase că turcul nu mai poate controla afacerea și începuse să-și facă parte. Mai întâi îl băgase Lilică Sforaru pe fir cu niște țigani care făceau transporturi noaptea. Se asigură că ăia nu sunt țepari, îl îmbrobodi din vorbe pe Lilică Sforaru că s-a speriat și e mai bine sărac și cinstit decât priponit la mititica pentru câteva milioane, iar când se consideră stăpân pe afacere trăsese sforile să-l dea la sfârșit de săptămână în tura de noapte. La început, lucrurile merseră bine, ieșeau bani frumoși și credea că nimeni nu băga de seamă dispariția grâului. O singură nedumerire avea în privința unchiului, aruncâdu-i-o din senin, când erau la cârciumă, că tura de noapte poate să-i facă rău la sănătate și numai zeama de cătușe îl mai face bine, apoi începuse să râdă. S-a gândit că este beat. Cum în zilele următoare îl tot întrebase de ce spusese vorba aceea, iar unchiul său îi tot zicea că omul beat vorbește vrute și nevrute, dădu uitării întâmplarea. Necazul era că el ar fi vrut să renunțe, numai că atunci când te combini în afaceri cu țiganii cu greu mai ieși la liman, dar să mai speri la vreun câștig. Ei vroiau mai mult și plăteau mai puțin. Ajunseseră și la amenințări spunându-i că îl dau în gât la un inspector de poliție, despre care se zvonise că luase șpagă de la bulibașă ca să nu le facă dosar unor recuperatori tocmiți.
Gheorghe Portofeanu căzuse la pace cu țiganii, ca în tura următoare să le dea treizeci de saci pentru polițist și douăzeci pentru ei. Mergea pe drum și se gândea cum să ia și cum să facă să nu se cunoască. Doi - trei saci pe tură treacă - meargă, dar cincizeci erau prea mult. Și, dacă îi surprindea pe țigani vreo patrulă care nu știa de afacerea inspectorului, ori țiganii îl dau în gât de unde au grâul la cei cărora le vindea și cum orașul e mic până în seară aflau toți? Îi părea rău că primise avansul de zece milioane de lei. Plătise întreținerea, achitase o datorie mai veche și îi rămăseseră mai puțin de jumătate. Dacă i-ar fi avut pe toți, le-ar fi dat banii înapoi și l-ar fi jucat pe paznicul cinstit folosind armamentul din dotare, apoi ar fi dat alarma ca să-l audă patrula polițiștilor și să intervină. A doua zi, în declarație, n-ar fi recunoscut nimic din acuzele țiganilor și poate că ar fi scăpat. Dar de unde bani să-i pună la loc? Întinse pasul.
Nu avea obiceiul să bea, dar când trecu pe lângă cârciuma gării intră cu gândul să ia una mică să-și facă curaj. Cârciuma, încropită într-o fostă magazie, era slinoasă, înecată în fum de țigară, și împrăștia din toate ungherele miros de rachiu și țuică ochii lui Dobrin. La mijlocul tavanului, înnegrit, trona un bec prins într-un facsung simplu, care, plin de praf și de excrementele muștelor ce roiau peste tot, abia alunga întunericul din cârciumă. Cârciumărița, despre care clienții permanenți știau că se frecase prin multe paturi cu arabii, moțăia pe un taburet în fața televizorului suspendat în niște lanțuri deasupra barului. Era ora când cei de la cablu difuzau filme deocheate, iar cârciumărița privea scenele cu nesaț, dând din cap, când și când, ca și cum anumite lucruri nu erau făcute cum trebuie de fetele din film. După ușă stătea un câine jigărit și șchiop, care deschisese ochii când intrase Gheorghe Portofeanu, apoi îi închisese la loc dezinteresat de ce vedea. Doi controlori de tren împărțeau bacșișul dregându-se cu câte o bere în așteptarea trenului de navetă, dându-și coate ori de câte ori o surprindeau pe cârciumăriță că dădea din cap: „A dracului, ăsteia trebuie să-i dai cu bâta în cap și după acea să o călărești, că altfel ești terminat”. Un bețivan adormise cu capul pe masă, iar lângă el Tanța, regina boschetarilor, veghea o bancnotă de o zece mii ce se zărea în buzunarul bețivului.
Gheorghe Portofeanu îi ceru pe un ton moderat, cât să nu o sperie pe cârciumăreasa care nu îl simțise, un coniac mic. Notă discordantă făceau două jocuri de noroc electronice așezate în colțul cel mai întunecos. Se așeză jos și sorbi aproape jumătate din coniacul ieftin. Îl arse pe gât, făcându-l să se strâmbe. Căzu pe gânduri. Când și când adierea vântului aducea parfumul corcodușilor înfloriți. După câteva minute se descheie la șuba, pe care, deși era în aprilie, nu o pusese în cui. Era o primăvară capricioasă. Ziua era cald, iar noaptea temperatura scădea sub zero grade. Un puști ciudat, cu priviri viclene ceru o bere și se instală la unul din aparate mizând treizeci de mii de lei. Cârciumăreasa îl știa, că era băiatul lui Gogu Ochescu. Circula prin oraș o poveste veche, cum că securistul îl înfiase de la casa de copii, dar semănau atât de mult încât toți au tras concluzia că o îmborțoșase pe vreuna și ca să nu-l dea afară din Securitate, trăsese sforile ca să se creadă că îl înfiase de acolo. Nevestei lui îi tot spunea una, Creața țiganca, ce vărsa costorul și îi ghicea în cărți: „Fii matele, cocoană, cu băgare de seamă că bărbată tău îmi apare în cărți că umblă pe la casa alteia”. Nevasta securistului auzise și ea că bărbatul ei ar fi trăit cu una care fusese gestionară la un aprozar, dar nu crezuse nimic, cum de altfel n-o luă în seamă nici pe Creața țiganca. Băiatul lui Gogu Ochescu juca cu betul mic, și, după cum manevra butoanele, se vedea de la o poștă că era îndeletnicire zilnică. După un sfert de ceas pe ușa cârciumii apăru Cristos, nebunul orașului, dar care în nebunia lui terfelise cu vorba mulți profesori de matematică și geografie, iar șmecherilor le plasa câte o vorbă cu tâlc de rămâneau țuț. Lumea vorbea că îl chema Müller și era inginer neamț, care în timpul războiului, cantonat cu trupele germane în oraș, se îndrăgostise de o localnică care îi refuzase avansurile. Atât de mult l-a mistuit dorul, încât după război s-a întors în oraș și, aflând că se măritase cu un plutonier de armată din Caracal, a înnebunit. Cei cel cunoscuseră în vremurile bune spuneau că era inteligent și învățase să vorbească limba română cât a stat în război. Era cunoscut de toți localnici, dar mai cu seamă de nașii de tren, pentru că îi plăcea să călătorească.
Se opri în dreptul celor doi conductori de tren .
- Dăți și voi o bere din ploconul nașului?
- Bă, Cristoase, după ce că nu te-am dat jos azi din tren, că mă tot abureai cu biletul ală vechi de când cu moșii putreji, acu’ vrei și bere? îl repezi cel mai tânăr dintre nașii de tren, care se fudulea sub nas cu o mustața á la Chaplin.
Cristos nu zise nimic și plecă spre bar. Scoase din buzunarul hainei gri, spălăcită, încheiată strâmb cu singurul nasture ce atârna de un fir de ață roșu, un buchețel din flori uscate în mijlocul căruia se vedea un crâmpei de lumânare. Se mai cotrobăi prin buzunare de unde scoase două hârtii de o mie. Le puse pe bar și ceru o cinzacă de țuică pe care o bău pe nerăsuflate.
- Deștepți sunt comuniștii ăștia. Ziua îl dau pe Ceaușescu, iar noaptea ăștia dau filme cu nevastă-sa.
Cârciumăreasa râse zgomotos și vru să-l mai cinstească cu încă o cinzeacă. Cristos o refuză aruncându-i printre dinți: Bea-o tu că ți s-a încins flocoasa.
- Du-te dracu’ de slinos! îl repezi ea, în timp ce se privea într-un ciob de sticlă agățat cu sârmă de un șurub ieșit din raftul metalic. Cristos o făcuse să creadă că fața sa trăda tremurul ce-i cuprindea corpul la fiecare fază din filmul deocheat.
Cristos scoase alte flori uscate din buzunar și plecă spre ieșire. În dreptul conductorilor de tren se opri fără să-i privească, aruncându-le peste umăr:
- O fi biletul meu vechi, da’ trenul vostru e nou ? Și plecă fără să-i pese de înjurătura conductorului mai tânăr .
Băiatul lui Gogu râdea pe înfundate.
Gheorghe Portofeanu își privi ceasul Pobeda, cănit și decolorat, ceru un coniac mare și se așeză lângă puști la celălalt aparat.
- Dă ceva? se băgă în vorbă.
- Mărunte, îi răspunse băiatul lui Gogu.
Gheorghe Portofeanu jucase și el în tinerețe poker, dar cu cărți adevărate. Pipăi buzunarul de la cămașa chinezească luată pe sub un pulover verde cu guler pe gât. Auzise el că, dacă mizai cât mai mult, puteai să câștigi potul cel mare. Mare diferență nu era față de pokerul știut de el, așa că ceru o bere pentru puști ca să-i arate unde să apese și cum să aleagă . Ceru impulsuri de un milion de lei. Nu mai conta dacă întârzia. Spera că țiganii se vor plictisi să aștepte și a doua zi o să îi caute ca să le dea arvuna înapoi.
La început se descurcă greu cu butoanele, fapt pentru care rată câteva cărți mari.
- Pe betul acesta sigur lovești cinciul, că nu l-a mai dat de mult și s-a băgat în el, îi zise băiatul lui Gogu Ochescu între două înghițituri de bere.
Gheorghe Portofeanu nu prea înțelese mult din ce-i spuse, dar își zise că e de bine și continuă să butoneze. Prinse o royală mică ,de două sute de mii, și simți cum îl cuprinde un sentiment de împlinire. Își făcu un calcul în minte în timp ce potul se descărca în casă, ajungând la concluzie că în două ore o să ajungă și la siloz să-l schimbe pe Ion Stama, pentru care nu-și făcea prea mari griji că o să zică ceva, pentru că și el îi mai făcuse câteva ore în loc.
După ce prinse câștigul de două sute de mii aparatul începu să toace creditul, dându-i arareori câte o carte, care să-l mai încurajeze.
- Mai bagi? se interesă băiatul lui Gogu, când văzu că Portofeanu consumase tot creditul.
Gheorghe Portofeanu sorbi din coniac. Se gândi puțin și o chemă pe cârciumăreasă să-i mai bage credit de un milion de lei.
Un câine începu să urle. Îl agită și pe cel ce dormea tolănit pe labele din față după ușă. Începu să urle și el. Cârciumăreasa luă târnul cel ținea după godinul ce încălzise cârciuma toată iarnă și se repezi la câine.
- Uoo, jigodie, lovi-te-ar turbarea! Duce-te-ai pe pustie, belitule!
Câinele fugi, dar urletul celuilalt nu încetă
- E de rău, zise cârciumăreasa în timp ce se opri la masa conductorilor de tren să le ia scrumiera plină de coji de semințe și chiștoace. Moare cineva.
Gheorghe Portofeanu reușise să mai întoarcă din banii pierduți, pentru că aparatul dădea careuri cu o ritmicitate ce-l exaspera pe băiatul lui Gogu, care nu câștiga nimic.
Puștiul se ridică de pe scaun .
- Mai dai, bre, o bere, că ești în bulan?
Portofeanu se făcu că nu aude, iar băiatul lui Gogu, mai intai, își băgă ceva în toate neamurile lui, apoi îl înjură în gând și plecă.
Câinele tăcuse, pe semne că-l gonise cineva.
Trecuse de două noaptea. Gheorghe Portofeanu simțea cum încep să-l doară omoplații de la poziția incomodă în care încremenise. Era ceva malefic în aparatele astea. Era ca un drog. Îl lega. Ba, un timp avea impresia că se contopește cu ecranul pe care se derulau cărțile de joc. Era ca o abandonare, de parcă creierul său se conectase la memoria aparatului, iar voința îi era anihilată. Îi mai trebuia o carte să prindă un pot de opt milioane. Fatalitate. Aparatul întoarse o carte necâștigătoare. Renunțarea era tot mai profundă. Gheorghe Portofeanu pierdea aproape la fiecare mână. Ar fi vrut să se ridice, să renunțe, dar ceva neînțeles îl îndemna să mai încerce. Ochii i se înroșiseră, usturându-l. De afară, pătrunse din nou miros de flori de corcoduși. Îl dureau și mai tare omoplații. Trecuseră trei ore de când trăia cu gândul că țiganii vor renunța să aștepte. Simțea că nu este el. Parcă se dedublase. Acel alt Gheorghe Portofeanu era sedus de beția cărților, renăscând pasiunea tinereții lui. Acele pete de culoare ce apăreau ritmic pe ecran îi excitau simțurile. Ca un șarpe care-și hipnotizează victima.
Jucă și ultimul milion de lei. Poate că nu vorbise aiurea băiatul lui Gogu! Se controlă în buzunarul șubei să vadă dacă are bani să plătească coniacul și să mai comande încă unul. Câinele, de afară, începu să urle din nou.
Gheorghe Portofeanu se gândi că așa este și viața. Tot timpul mizăm pe o carte câștigătoare și norocul ne întoarce spatele. Betul scădea vertiginos. Încordarea era tot mai mare. Îl dureau tâmplele. Sângele pulsa cu putere. Și ultimul milion era pe terminate. Speranța îl părăsise, cartea cea mare nu vroia să se arate. Simțea cum vorbele unchiului său prind contur. Ca un blestem, cărțile erau necâștigătoare și inima începu să-i bată cu putere. Era pentru ultima dată când mai putea întoarce cărțile. Cinciul era salvarea. Putea da țiganilor banii înapoi. Acum se căia că se băgase în încurcătura aceasta. Careu servit din prima mână. Inima bătea să-i spargă pieptul. Ochii, injectați îl usturau îngrozitor. Avea ocazia să întoarcă lângă careu un jocker. Era cinciul și așa se terminau toate nenorocirile.
Împinse mâna șovăielnic.
- Fă, mă-ta-n cur, mi-ai luat banii, strigă bețivul la Tanța, regina boschetarilor.
- Băga-mi-aș …, veni răspunsul.
Televizorul fâșâia de minute bune. Dispăruse semnalul de la cablu. Nașii de tren plecaseră de multă vreme. Gheorghe Portofeanu se ruga să fie cartea câștigătoare. Câinele șchiop se ridică și începu să urle.
- Uoo, jigodie! urlă la el cârciumăreasa .
Portofeanu întoarse cartea. Era jocker. Urletul câinelui deveni sinistru. Bucuria lui Portofeanu se transformă într-o durere cumplită ce-i schimonosi fața. Duse mâna la piept și se prăbuși. Câinele se târî afară urlând, continuu.
- Ce-ai, bă? strigă la el,speriată, cârciumăreasă.
De afară o pală de vânt aduse mirosul florilor de corcoduș .

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!