Se așeză pe pat, apoi își ridică un picior peste celălaltul, de parcă tot pentru ceea ce muncisem eu îi aparținea. Cu aceeași naturalețe, acum în glas, mi se adresă:
-Hai, nu mai face fața asta uimită doar știm amândoi de ce sunt aici, în final ne cunoaștem de înainte ca timpurile astea să capete conștiință!
Nu puteam spune nici da, nici nu și asta mă enerva, acum poate mai mult ca niciodată. După o pauză de contemplare, continuă:
-Ai devenit oare mai timid, iar eu nu am aflat?! De data asta te voi ajuta eu...Ce s-a întâmplat? Nu ai cu cuțitul la tine sau preferi un pistol? și întinse mâna la brâu de unde îl scoase și, apoi, îl puse pe masa din fața mea, insă nu fără a zâmbi.
-Þi-ai schimbat stilul? Nu-ți mai place să simți sângele de pe cuțit și în schimb folosești pistolul, care e parcă...mai impersonal?!
-Te cunosc pe tine, nu ai fost niciodată copil, sau om, sau orice altceva, pentru mine vei rămâne mereu același. Haide, ia-l! arătând spre pistol. Trimite-mă de unde am venit, dacă nu pe mine, oricum vor veni alții să-mi ia locul!
Gata! Nu-l mai suportam, așa că am luat arma și am apăsat pe trăgaci, încercând să-i ochesc inima. Dar nimic nu se întâmplă, nu era încărcată, absolut nimic nu se întâmplase...
-La ce te așteptai? Să se schimbe vreo ceva!? Ha,ha! Ai devenit doar cel care ai fost dintotdeauna, doar că te cunosc și mai bine! Și, oricum, vor venii și alții să-mi ia locul, până când nimic din ceea ce te reprezintă nu ne va mai fi necunoscut!
Se ridică și plecă, dar măcar acum aveam liniște, chiar doar pentru o singură idee.