Unii dintre voi vor fi intrigati sa citeasca faptul ca inca cineva a mai scris un volum de povestiri De ce iubim barbatii. Dar voi fi iertata sper, pentru ca am indraznit sa fiu inspirata de cartea lui Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile.
Am primit cartea marelui scriitor roman anul trecut, in 2005, in aprilie, pe cand ma aflam in Cismigiu, de la prietena mea Gia. De la primele pagini am simtit cum De ce iubim femeile creaza boboci literari in mintea mea. Aveam deja in minte titlurile povestirilor ce aveam sa le astern in zilele urmatoare.
S-a intamplat ca in luna mai sa ma aflu pe avion, avand o destinatie exotica, despre care vorbesc in cartea mea de debut, Madame van der...undercover.
In cele 11 ore in care am zburat la propriu, am zburat si la figurat, trasand corpul principal al volumului ce se crea, De ce iubim barbatii.

1. Ce sau cine ma inspira

Cand il citesc pe Mircea Cartarescu, am impresia ca ma aflu sub bagheta unui magician.
Povestirea lui ‘Obiectul care ma inspira’ ma pune pe ganduri.
Acel obiect pe care, numai privindu-l, prind indata inspiratia in palme, ca puful de pe aripile unui flutur ce s-ar rataci in spatiul vid dintre palmele mele, lacome de aceasta clipa in care orice creatie incepe.
Adevarul este ca, dincolo de orice talisman in care as crede ca ma incita la scris, ceea ce am observat eu pana acum in viata mea literara-care incepe cu cel putin 10 ani in urma-este ca ma inspira anumiti scriitori, si asta fara sa am neaparat o explicatie transanta a acestui fenomen.
Am incercat sa fac exercitii de genul : cand citesc acest scriitor, ce povestire imi vine in cap; ce obsesii; ce ganduri.
Am multe inceputuri de povestiri, de romane, idei de-a valma, care imi vin in orice moment al existentei m-as afla, fie ca sint dimineata, la micul dejun-atunci par ca smulsa de pe alt taram, de multe ori uit ca sint in spatiul numit realitate si daca ma intreaba cineva ceva, nu inteleg pe moment, trebuie sa mi se repete de cateva ori-fie in masina, cand merg la cumparaturi si vorbesc despre cum mi-a trecut ziua-si atunci parca sint in transa, parca nu traiesc pe lumea asta ; cand eram studenta, trebuia sa scriu pe o foaie de hartie ce aveam de facut, ca nu cumva sa uit si sa stau ore intregi in fata unei vitrine de librarie, rasfoind fiecare carte ce mi se pare apetisanta. In sfarsit, inspiratia ma poate anima in orice loc m-as afla.
Dar in afara de transa normala in care ma aflu de obicei, exista una, absoluta, pe care am trait-o cu ceva vreme in urma.
Atunci s-a intamplat ceva ce m-a transfigurat complet. Nici eu nu stiu exact cum as putea sa definesc matematic, stiintific, momentul de gratie pe care l-am trait, am fost ca o planeta traversata de o cometa si din acel moment am inceput sa vad realitatea cu alti ochi, de parca mi s-ar fi deschis un al treilea ochi, de a carui existenta am citit in mitologia indiana.

Corespondam cu un scriitor-n-are importanta cum : real, ireal, prin e-mail sau scrisori ori pur si simplu telepatic, destul e ca aveam senzatia ca pot vorbi cu el despre absolut orice, chiar si despre porti ale subconstientului meu care nici mie nu-mi fusesera revelate vreodata atat de vast si de clar.
La putin timp dupa aceea, intr-o noapte, am inceput sa scriu febril. Si am scris cu atata fervoare, incat cred ca am concentrat in acele texte mai multe vieti de scriitori si de oameni care au avut vreodata un ideal de artist. Pot spune, fara exagerare, ca am scris un volum de poezii in doua nopti. Eram intr-o transa continua. Vorbele curgeau din mine ca dintr-un medium, ma lasam total patrunsa de noua si magnifica stare. Visam peisaje colorate intens, cu mult rosu, un rosu sfasietor, era ca si cum un univers se deschisese deodata in fata mea, si eu trebuia sa il colind, sa umblu prin el fara teama, sa mi-l asum.
Niciodata nu mi s-a intamplat sa fiu intr-o asemenea stare de inspiratie.
Nici pe vremea cand citeam tot felul de reviste despre intamplari paranormale, in nici o stare de indragosteala de dinainte.
Intensitatea asta maxima a tinut aproape toata luna martie.Visam poeme, ma culcam cu poeme in gand, apoi la miezul noptii ma trezeam si ma asezam in fata calculatorului si poemele se scriau pe ele insele ca la o sedinta de spiritism, si ceea ce ma intriga si pe mine era ca nici n-aveam nevoie de clasicele mele intaritoare, cafeaua sau tigarile ; poemele veneau din acest univers care isi deschisese portile larg deschise spre mine si ma primea triumfal. Transa aceea era ca un exilir pentru mine, aveam nevoie de ea, era un cantec pe care il intonam non-stop, era ca o magie asupra mea din partea spiritelor din acest univers nou, pe care le trezisem dintr-o data.
Nu mai eram eu asa cum ma cunosteam, o alta fiinta ma poseda, imi poseda sufletul atat de intens incat eu nu puteam sa ma impotrivesc.
In acele momente mi-am dat seama ca inspiratia pentru mine inseamna o muza in carne si oase. Un scriitor ale carui texte ma inspira pana la scoaterea sufletului din mine si oferirea lui duhurilor scrisului. Pana cand ies din mine total si ma sculptez asa cum vrea fiinta superioara care se afla in universul care ma primise generos.
Cred ca scriitorul e un fel de antena care capteaza cu cea mai fina sensibilitate anumite stari
in functie de ce-l inspira si apoi reuseste sa le picteze pe trupul gol al foii de hartie.
Acum, cand ma gandesc la starea aceasta de transa, ma bucur ca am trait-o. Ea a fost ca o saptamana cu un soare permanent, cu o temperatura de 35 de grade intr-o tara in care ploua tot timpul. Dar, desigur, dupa un astfel de timp ai nevoie de o adiere de vant, de un strop de ploaie. E imposibil sa traiesti tot timpul la maxim. E ca si cum ai manca in fiecare ora, ca si cum ai face dragoste in fiecare minut.
Cat despre transa, ea n-a disparut, dar din fericire pentru mine intensitatea ei e mai suportabila.