agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3853 .



Catacomba 2
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2006-06-29  |     | 



NELLI -- ZVÃPÃIATA

Atunci, dimineața, înaintea orei de lucru, în ușa biroului apăru Nelli-zvăpăiata. Avea același zâmbet malițios, părul lung răsfirat pe spate, fața netedă, cerceii mari, argintii și o cicatrice abia observată la ureche.
-- E cam friguț afară, mi-a explicat, netezindu-și pomeții rumeni ai obrajilor.
Sub pardesiul vișiniu purta blugi de catifea neagră și ie cu mânecile largi, atât de fină și străvezie, încât lăsa să i se întrezărească pieptul crud încă, dar împlinit de-a binelea. Ca și altă dată, văzând-o în ușa biroului, mă săgetă pe neașteptate același fior. N-am zis nimic, atât că m-am ridicat din fotoliu și stăteam încremenit. Și pare-se că am uitat să-i răspund la copilărosul ei "Ciao!", lipsit de orice griji.
M-a sărutat din fugă pe obraz, a șters cu mâna ușor pata de ruj ce mi-o lăsase și, așezându-se comod în fotoliul din față, bineînțeles fără a aștepta să-i ofer locul, îmi vorbi, slobozind cuvintele cu un surâs zeflemitor:
-- Am venit să atentez nițel la singurătatea matale, șefule, să mai stăm la taclale.
În răstimpul cât n-o văzusem pe fosta noastră secretară ajunseră la urechile mele o groază de bârfeli pe seama ei, mai toate asemănătoare. Cineva spunea că s-a căsătorit cu un ambasador și a plecat la Nouakchott, în Mauritania, altcineva, dimpotrivă, susținea că și-a ales soț un barmen de "La izvor", apoi a divorțat și s-a recăsătorit la Moscova. Bănuiam și eu că se vântură Nelli-zvăpăiata prin lume și tot caută, caută... ce caută? Avea slăbiciunea de a trăi pe picor larg, de a duce un trai în sărbătoare, lipsit de griji. Aveam tot temeiul să bănuiesc că era c-am așa, căci doi ani cât a lucrat sub
aripa mea de șef îngăduitor, atâta și vedeam: seară de seară veneau admiratori s-o ia ba cu limuzinele albastre, ba negre sau albe... Pentru ca a doua zi s-o văd prezentându-se la serviciu melancolică și tăcută, cu ochii adânciți în orbite; uneori o surprindeam cu capul pe masă, păru-i bogat, curgându-i până peste parchetul lucios al
anticamerei. I-am făcut de câteva ori observație, dar dânsa avu încăpăținarea să-mi dea de înțeles că are dreptul la o viață personală și n-am a mă infiltra în destinul ei. Mă iritau declarațiile ei, așa că până la urmă am concediat-o pur și simplu, deși mi-au telefonat diferite voci necunoscute, rugându-mă să mă abțin de la o decizie atât de categorică... Dar după ce plecă Nelli de la serviciu, m-am pomenit că parcă nu-mi ajungea ceva.
În dimineața acelei zile o revedeam după trei ani.
Oricum, timpul o schimbase, dar totuși din clipa când se așeză în fața mea, Nelli, sorbindu-mă cu ochii mari, pătrunzători, a prins a-mi răscoli niște amintiri adolescentine. Prima oară m-am îndrăgostit într-a zecea, de-o puștoaică din banca din față, și abia acum îmi dădeam seama: era leit Nelli! Dacă nu la înfățișare, apoi la caracter, indiscutabil! Doamne sfinte! Te pomenești că am concediat-o din cea mai tâmpită gelozie?!
-- Tot neîngrădit trăiești, șefule? mă întrebă ea ca din senin. Hm... i-am mărturisit odată, nu știu cu ce ocazie, că în viața mea nu m-a iubit cu adevărat nici o femeie. N-a uitat!
-- Ești căsătorită?
-- Nu! răspunse nemulțumită de întrebare. N-am nici soț, nici amant. Sunt liberă ca o gazelă. Am încheiat-o dintr-odată cu toate!
-- Te-ai călugărit, cu alte cuvinte, am dat a compătimire din cap, încercând să ghicesc dacă Nelli-zvăpăiata venise cu vreo rugăminte ori pur și simplu a intrat să-și vadă o veche cunoștință, să mai pună țara la cale cu el. Mă rog, fiecare își arangează viața cum vrea. E tânără, frumoasă, numai bună de o căsnicie fericită. Calea ei, vorba cea, e presurată cu trandafiri!
-- Ai tot temeiul s-o faci. Bărbații la vârsta mea nu mai au nici o crezare. Glumisem posac, socotind că dânsa din sfială întârzie să înceapă destăinuirea. Pot să-ți fiu de folos cu ceva?
Tonul meu, însă n-o surprinse deloc. Presupuse, cum se vede, c-am să caut să-i par rece și indiferent. Cu atât mai mult că în curând, în biroul meu avea să înceapă volanta. Nelli, însă, înțelegea că prin această vizită m-a surprins plăcut, totuși.
-- Viața asta e cu susul în jos! zise ea deodată filozofic și patetic, de parcă făcuse o grozavă descoperire, fără a se uita la mine.
Tăceam. Mă așezasem în fotoliul albastru și o priveam cu dor. Vroiam s-o provoc la o discuție concretă, mai adecvată, dar nu știam cum. Și nici intențiile ei nu-mi erau clare. Mă lăsai vrăjit o clipă de profilu-i clsic. Dânsa, observându-mi privirile pătrunzătoare, clipi, acoperindu-și pe jumătate ochii mari, albaștri și cicatricea de la
ureche ce semăna mai mult cu o urmă de cuțit.
-- Ce folos de tinerețea mea... M-am căsătorit îndată ce am plecat de-aici, la 18 ani, iar peste un an am și divorțat. Nelli răsuflă adânc. Și de-atunci nu-mi găsesc astâmpărul. Parc-aș fi o frunză ruptă de pe ram și împotmolită în noroi... Bărbații, am impresia, că
s-au plimbat pân-acuma cu cizmele murdare prin sufletul meu, iar eu, din păcate, n-am luat seama și le-am dat voie s-o facă...
Ultimele vorbe le spuse pe un ton melancolic. Ochii i se împăinjeniseră nițel. Apoi îi închise, părând obosită, chinuită. Nu, la sigur nu mai era zvăpăiata cea de odinioară.
-- A trebuit să desfaci atât de repede căsătoria?
-- Da, era imposibil să mai suport...
-- Poate erai de vină tu, Nelli ?
-- N-am fost fecioră, e adevărat... În viața de familie lucrul acesta n-are mare importanță. Soțul meu, însă, era un dobitoc! Unul clasic, cu urechile mari, altoit! Proasta de mine, mă temeam să nu rămân fată stătută la 18 ani! Am închis ochii și... Nu zadarnic bărbații le poreclesc "vițele" pe fetele tinere. Pe-alocuri e adevărat... Lui,
bărbatului meu, îi plăceau femeile străine și vinul, deși pe mine mă gelozea! Dacă se aghezmuia cât de cât, apoi era de ajuns să i se năzară că-mi place, să zicem, un artist din filmul pe care îl priveam amândoi, culcați în așternut și... Ehe-he, se repezea, deconecta cu scandal televizorul. Iar dacă m-aș fi împotrivit, m-ar fi distrus cu totul. Parcă era pălit de tren, n-aveai cu cine vorbi!
-- Te bătea? și îndată îmi păru rău că întrebasem.
Aveam o sumedenie de treburi legate de serviciu: era luni, era dimineață, începutul zilei de lucru. La urma urmelor, mă consideram șef de birou, și nu muiere curioasă. Dar iată că întrebările îmi veneau una după alta. De parcă mă blestemase cineva să tac doar după ce-mi voi ostoi curiozitatea ce m-a ars atâția ani, fără să-mi pot da seama
de ce nu-mi aflu locul și de ce... În sfârșit, ce-i cu ea, cu Nelli? Trebuie să aflu azi. Imediat. Acum.
Ea tăcu un timp, își feri părul blond de pe fruntea îngustă, dar frumoasă, privi întristată cerul înnorat ce se lăsa tot mai jos spre geamul larg al biroului nostru de la etaj și reluă încet de parcă o făcea numai pentru propriul ei auz.
-- Răbdam și bătăile... La început mă gândeam: o să-i treacă. Dar el, văzând că tac, se înrăia tot mai mult. Oare nu de atâta femeile devin veninoase uneori?! presupuse ea, nedumirită, și în acea afirmație se întrezări altă taină, una aparte. Până la urmă mi-a crăpat și mie răbdăul! Le-am spus părinților necazul. Tata și mama m-au silit să-l părăsesc. I-am ascultat și m-am întors la părinți acasă. Nu-mi pare rău nici azi.
-- Dar mai apoi? Ce-ai făcut mai departe? am încurajat-o, prefăcându-mă curios, fiind de fapt nu știu de ce foarte iritat, furios chiar. Nelli, însă tăcea, de aceea am insistat iar: Știu că nu te-ai călugărit? Tonul era c-am dur, dar Nelli nu-l luă în seamă, continuând calm:
-- Revenind la oraș, m-am angajat secretară-dactilografă la secția raională de poliție și...
-- Ei!?
-- Trăiam cu Ștefan, șoferul de la dubă.
-- În concubinaj?
-- Da, bineînțeles. E adevărat că mi-a propus să ne căsătorim, dar am refuzat... Până la urmă l-am îmbrâncit din calea mea!
-- De ce ?
-- "De ce", "de ce "... Oare nu-i clar și așa că mă temeam să mai greșesc și a doua oară? El n-avea nici casă, nici masă, iar fiind mereu în serviciu de noapte... Bunică-mea zicea: cine s-a fript cu ciorbă, suflă și-n iaurt! Abia acum înțeleg vorba! Abia acum! Pe atunci, însă, ce naivă eram, doamne! O femeie mințită mai poate fi și proastă când îi trece norocul pe dinainte. Nu vroiam să-mi complic viața și l-am refuzat. Aceasta a fost porbabil cea mai mare greașeală a mea. În ochii ei albăstrii, adânci se aprinse iar o scânteie de regret. Încerc un sentiment de spaimă și de speranță, deopotrivă.
-- Și cum ai încheiat-o cu Ștefan ?
-- S-a căsătorit, surâse ea oțărât, probabil ca să-mi facă în ciudă. N-a nimerit nici el cine știe ce. Ba, deloc! E bolnav, n-are copii, prăpădit nu altceva...
Cuprinsă de tristețe, îmi vorbea despre ale sale, dar eu n-o auzeam. Nu mai aveam puteri s-o ascult. Gândeam în sinea mea: "Uite cum se întâmplă... În fond aceeași problemă, de acum al patrulea an. Atunci n-o înțelegeam, pur și simplu. Acum, da, acum o înțeleg perfect. Mă irita că-i proastă, că se duce unde se duce și se ocupă cu ce se ocupă, uitând de mine! Ignorându-mă total! Nu ca șef, ci ca bărbat. Acesta-i adevărul! Nelli e frumoasă! E foarte frumoasă! Și dacă n-aș fi fost cap de familie, n-avea să-mi piese că-i proastă! Da, am concediat-o pentru a nu mai vedea această femeie absolut inaccesibilă mie, bărbat însurat și serios. În definitiv eu, eu am îmbrâncit-o încolo!
-- Nici nu m-am certat cu el măcar, m-au ajuns în sfârșit vorbele ei dulci. Sunt o fire care cedează totdeauna, nu pot refuza, numai că Ștefan n-a înțeles și a fost nevoit să se îndepărteze de mine. Acum își construiește un căsălău!... A zis că mă ia totuși pe mine, așa cum sunt. Numai să doresc și eu.
-- Cum așa? Nu ziceai că s-a căsătorit?
-- Ziceam. Da, dar vroia să divorțeze cu noul lui castravecior, căci nu poate trăi fără de mine. Nici copil nu i-a făcut nevasta lui, măcar că-s doi ani de când s-a căsătorit.
-- Acum nu mai vrea el să se recăsătorească cu tine sau n-ai răbdare tu să-l aștepți până face sasa ceea?
Nelli boți nervoasă cu degetele subțiri marginea trenciului său vișiniu.
-- Ștefan e o poveste cu un sfârșit trist: fiind gelos peste măsură, s-a scrântit și acuma-i la Costiujeni, la casa de nebuni...
Bună poveste, nimic de zis! Am tăcut îndelung amândoi. Pe urmă am îndrăznit totuși să sparg tăcerea:
-- Înseamnă că ești cu totul singură? Unde locuiești ? Și unde lucrezi? Ori n-ai serviciu?..
-- Locuiesc la sora-mea, la un cămin muncitoresc. În ultima vreme am fost angajată la o instituție de prestigiu, deși lucrul nu prea mă încântă. Unica bucurie o aveam în ziua salariului. Comandam din timp un taxi și seara, cumpărând întâi un buchet mare-mare de trandafiri sau garoafe, mergeam la palatul național, la concert, să le dăruiesc artiștilor, pe scenă.
-- Totuși ți-i trist...
-- Dimpotrivă, și nici singură nu-s! râse Nelli copilărește, de răsună biroul. Apoi adăugă cochet: Am avut o turmă de cavaleri. Ia spune-mi, șefule, de ce oare bărbaților le plac femei tinere și străine? Proaste, urâte, dar străine să fie? Eu nu-s deșteaptă, dar
ei îmi par niște mărginiți, toți până la unul. Dac-aș vrea, ca orice femeie, aș suci mințile oricărui bărbat din orașul nostru! Acum m-am plictisit ca să-i schimb ca pe niște mănuși. Mi-i frică de SIDA, nu râde, pe cuvânt, m-am săturat să vântur atâțea bărbați. Mai ales de cei cu posturi-cheie. Băi finlandeze, ieșiri la natură cu frigărui,
cadouri, muzică, dragoste în automobile luxoase! De toți m-am debarasat, însă am dat de belea și eu: nu puteam alege între doi funcționari. Perioadă de stagnare, domnule tovarăș! Ș îmi făcu din ochi. Îmi displăcu clipitul cela vulgar, și ea simți imediat. Râse
scurt, răgușit: Dumneata te uiți cu niște priviri stranii! Poate, acuzându-mă, te simți cheiță de biserică? Crezi că n-am înțeles de ce m-ai concediat? Ehe, să fi vrut eu! Pur și simplu ai o soție de treabă. Și simpatică. Te iubește. N-am vrut să-ți destram familia.
-- Proeminentă generozitate, măiculiță dragă!
-- Cer scuze pentru sinceritate!
Cât de necruțătoare poate fi Nelli, de necrezut. Sinceritatea ei mă dădu gata... Ce a determinat-o, însă, să mă bănuiască și pe mine? Doar nu i-am dat prilej pentru asemenea presupuneri... Ah, scorpia! E mai deșteaptă decât vipera. Din nou aveam impresia că plutesc, de tulburare îmi vâjâia capul. Numai ca să spun ceva, am îngăimat:
-- Ziceai că ai dat de belea cu cei doi... Cum? De ce?
-- Păi, am un copil de la ei... L-am născut acum cinci luni...
Vorba ei, spusă parcă întrăo doară, mă șocă. Amuții definitiv.
-- De la doi bărbați de-odată? Nu se poate... să faci... același copil.
Ea chicoti până am izbucnit și eu în râs! Credeam c-o să mă sufoc, icnind...
-- Lasă, lasă, haide, vino-ți în fire! mă privi dânsa cu ochii mijiți. Privirea ei era plină de gingășie iscoditoare. Nu vreau să te sperii, dar vezi să nu nimerești vreodată și dumneata în asemenea daraveră. Ei au pățit-o că au meritat-o pe deplin. Ha-ha! S-au crezut mai deștepți ca mine. Tovarășul procuror și tovarășul ministru-adjunct! rosti ea dur și cu dispreț.
-- Zvăpăiato, să fii oare așa de rea?
-- Fie vorba între noi, zise neluând în seamă stinghereala mea. Uneori și viața glumește cu noi, când îți permiți să-ți bați joc de ea... Acuma nu am nici un prieten apropiat. Dintre bărbați, am în vedere. Bărbații din oraș. Deaceia am îndrăznit să calc pragul biroului dumitale... Te-am iertat demult. Când am lucrat sub oblăduirea dumitale, visam să petrecem măcar o oră împreună. În doi, intim. Dar nici la o cafea nu te-ai priceput să mă inviți. Ori poate erai zgârcit, economiseai valuta națională din bugetul familiei dumitale? Naiba să te priceapă. Prea ești mata îndepărtat de lumea reală, modernă. Și ușor mai judeci pe alții. Una-două și m-ai concediat!
-- Din ce exiști? Ai parale de pâine? încercai să schimb vorba. Speram să aibă curajul să mi se plângă, i-ași fi dat puiținul pe care-l câștig, că nu mai sunt eu zgârâie-brânză cum crede dânsa. Să mă îndreptățesc oarecum în fața ei pentru... Pentru ce?
-- Nu-mi trebuiesc gologani. Am nevoie de un prieten, un suflet de om viu.
-- Bănuiam eu, dar totuși? am insistat, fiindcă nu prea credeam să-i ajungă ajutorul oferit de stat.
-- Bani mi-ajung, surâse ea, un surâs autoritar și malițios în același timp. Când mi se termină gologanii, iau pruncul în brațe și mă pornesc la "vânătoare".
-- Ar trebui să te-astâmperi, Nelli, doar iești mamă, răspunzi de...
-- Nu e cazul s-o fac pe mironisița. Știi ce-am observat eu, șefule ? continuă zvăpăiata, fără să ia în seamă "morala părintească". Sunt așa de veseli și întreprinzători, recurg la atâtea șiretlicuri, când e vorba să înșele vigilența muierilor, dar iată când află că au careva obligații -- îi pui pe jăratec! N-au strop de imaginație, bieții funcționari. Adulterii! Și iată, tot ducând-o într-un cântec seară de seară, cănd cu viceministrul, când cu magestatea sa procurorul pe la saune și cabane vânătorești... Ei bine într-o zi Nelli – se împinse dânsa cu degetul arătător în piept -- Nelli-zvăpăiata a purces gravidă! Ce credeți c-a fost mai departe? Mare comedie! S-au făcut morți în popușoi și unul și altul. La frică saemănă a fi frați.
-- Oare nu înțelegeai tu că și dânșii sunt oameni ca toți oamenii -- cu greșeli și metehne?!.
-- Ei, bine, am răbdat! Nu i-am căutat și ei, motănașii, credeau, pe semne, că i-am provocat adică... Bu-un! Când s-a născut Neluțu, le-am spus bucurie la amândoi. Pe rând, desigur, râde Nelli din nou răutăcioasă.
-- Cred că s-au bucurat mult? aruncai cu ironie.
-- Nu mai puteau de bine! râse ea, mijind iar ochii. M-am dus cu Neluțu în brațe. Întâi la procuror, apoi la coconul locțiitor de ministru... S-au speriat de moarte, ca la incendiu! Și să vezi, șefule, fiecare mi-a pus o condiție similară: să nu divulg taina, și atunci ei o să mă ajute. Din ziua ceea o duc bine și comod. Nimic de zis, huzuresc! La sfârșit de lună, când mi se termină paralele, mă prezint pe rând, în cabinetele celor doi, așa cum am venit la dumneata. Mă privesc deopotrivă cu spaimă de dihori, însă buzunarele lor păstrează niște rezerve, din miruirea obținută de la subalterni, separate pentru mine și Neluțu. "V-a plăcut să faceți liuliu cu mine? Fi-ți buni și achitați taxa!" le zic. Așa că ne-am căpătat și eu cu feciorașul un suport material și loc sub soare.
Nelli se ridică din fotoliu. Terminase parcă. Își netezi cu amândouă mâinile părul lung, resfirat pe spate, îl înfoie căpiță, pe semne ca să-i admir cerceii scumpi, prinși în lobii urechilor, apoi îi dădu drumul să cadă, lin, ondulat, peste umerii înguști, surâzându-mi oarecum vinovată de parcă-mi cerea compătimire...
Deodată îmi trezi repulsie și cochetăria ei, și situația de care era mândră -- totul!
-- Cum îndrăznești, Nelli? am întrebat cu voce răgușită și am repetat: Cum îndrăznești? Doar tatăl copilului poate fi numai unul dintre ei?
-- Nici eu nu pot ști care-i, coborî ea privirile. Și adăugă: Las' să crească mare Neluțu, vedem noi apoi cu cine seamănă. Atunci vom pune punctul pe "i". Să ajungem cu sănătate până atunci.
-- Puștoaico! izbucnii deodată înfuriat. Ce faci? Ai fost întâi bigamă, iar acum... Ce-ai să spui copilului tău? Ce faci, e curat șantaj...
Tăcută, își puse pardesiul pe neobservate și eși afară, fără a-mi zice "ceao!" N-am încercat s-o opresc, mai ales că până la mine ajunse șoaptă de regret:
-- Credeam c-o să mă înțelegi, o să mă compătimești, dar tu...
Pe cer se adunau nori tulburi și aveam senzația că foarte curând va începe ploaia. Va ploua mult, lin, monoton și mă va izbăvi de gânduri...
În birou mă mai urmăreau ochii mari, albaștri, blânzi. Poate că și există în haosul vieții o îndreptățire a faptelor ei! Oricum, totdeauna am fost de părerea că zilnic suntem supuși unui examen, pe care nu fiecare îl poate susține deopotrivă... Cine știe, cum aveam să-l susțin și eu, dacă dădeam frâu liber acelei "griji părintești", de care azi abia mi-am dat seama... Sărmana fată, m-a cruțat în felul său...
Cu gândurile la Nelli-zvăpăiata stăteam rezemat de pervazul geamului larg, așteptând să aud răpăitul stropilor de ploaie. Mă străduiam să deslușesc siluieta lui Nelli în torentul de lume din stradă.
Când orologiul din perete bătu greu și înfundat începutul zilei de lucru, în oraș, ca din senin, se stârni o furtună neobișnuită pentru sfârșitul lui martie. Nu știu de ce, dar mi-am amintit un tablou asemănător văzut în Kamceatca, când fusesem într-o deplasare. Norii grei, buluciți la orizont năvăleau fără cunten de-asupra cartierelor moderne. De vreo lună și mai bine nu plouase, nici nu ninsese. Parcă ne-am fi aflat în altă emisferă a pământului, iar anotimpurile își rătăciseră cursul lor fiersc. Ploaia, însă, se reținea undeva în afara orașului... Urmăream prin geam cum peste caldarâmul străzilor, vârtejuri mari ridicau spre înălțimile clădirilor stâlpi de colb, asemănători unor învolburări de fum de-asupra vulcanilor.
* * *

LA POARTA VIȘINILOR VERZI

Artina Tăvăluță trăia într-o căsuță din marginea veche a orașului. Lucra chirurg la spitalul republican, serviciu care o izbăvea de povara singuratății.
În copilărie trăise o nenorocie despre care își amintea cu durere. În lipsă de supraveghere căzuse cu fața într-o cratiță cu uncrop. Medicii au salvat-o, dar ștergându-i frumusețea feței pentru totdeauna. Tot în anul cela murise mamă-sa, rămânând în amintirea ei o femeie înaltă, slăbuță, cu obrajii rumeni, cu părul împletit coroniță deasupra capului, care-i descoperea o frunte lată, inteligentă și doi ochi senini, pătrunzători. Îi auzea deseori glasul moale, ca o chemare în vâltoarea vremii, răscolind în sufletul Artinei un fior de nostalgie.
Când devenise studentă, tatăl plecă la altă femeie, lăsând-o domnișoară să trăiască singurică, ca iarna în câmpie. În ograda lor pavată cu petre (cândva aici locuise ordonanța unui general român) creșteau doi doi vișini, pe care părinții ei îi sădiseră în ziua nunții, rămași ca o mângâiere pentru Artina... Mult s-a străduit ea să-l întoarcă pe tata acasă, însă bătrânul se întâlnise în satul de la poalele codrului cu liniștea, prisaca și voia bună a noii soții. La început o vizita din când în când, iar dacă îmbătrânise de-a binelea, îi trimitea arareori câte-o veste prin scrisori. Îi venea greu de tot, dar fata nu se lăsă pradă necazurilor. Abslovi cu bine institutul și lucra la cel mai prestigios spital din Moldova. Serviciul îi aducea cea mai mare bucurie a vieții; avea prieteni, uneori îi chema în ospeție, dar când rămânea singură, sufletul ei se zbucuma ca un fluture în timpul furtunii. Ajunse la treizeci de ani și cea mai amară dorință a ei era să aibă un copil. Singurătatea o deprinsese a trăi cu iluzii, pe care încerca să le înșire pe hârtie. Și nu era zi să nu se mire colegele ei de unde primește "obrăzarul" ista atâtea scrisori?

Artina singură își dădea sfaturi, își punea felurite întrebări, la care răspundea apoi cu ingeniozitate. Adesea își imagina o stradă cu teii înfloriți... Seara, când se aprind luminile, de dânsa se apropie un tânăr. Ea îi spune că o cheamă Artina, iar junele răspunde că îl cheamă Serafim. Iubea acest nume de bărbat. Totdeauna îl asocia cu un
erou dintr-un film portughez. Din acea seară vor deveni nedespărțiți, iar până atunci ea îi scria scrisori.
Timpul trecea, căsuța îmbătrânea. Amintirea despre mama devenea tot mai cețoasă. Numai vișinii înfloreau primăverile, aducându-i adevărata bucurie sufletească. Artina avea grijă să curețe copacii, să le potoale setea, iar vișinii, de fiecare dată coborau cu florile în părul ei despletit. "Va veni o zi, parcă îi șopteau ei adeseori, va veni... pentru fericirea noastră..." Artina zâmbea sfioasă, dar nu se mulțumea numai cu șoapta lor... Veni o dimineață cu nourași pe cer. O trezi un soare zâmbitor la fereastră și ramurile vișinilor alarmate... Ieși în prag și împetri de spaimă. Un bărbat bărbos, cu fața nedormită, într-o cămașă galbenă, cu flori pe ea, slinoasă, rupea negligent vișinele abia scuturate de floare și le buchisea lăcomos în gură. Artina își pierdu graiul și numai după ce bărbatul dezbină o creangă, strigă:
-- Netrebnicule, îs verzi doar...

Vorbele ei parcă îl împușcaseră din spate. Bărbatul se grebănoșă, scăpă vișinele jos, se întoarse cu privirile spre pragul ușii și, într-o mare nedumerire, flutură mecanic clopoțelul ruginit, prins cu ață de brâu. Dezmeticindu-se, privi batjocoritor, spre cea ce-l apostrofă, scuipă și porni înciudat în urma mașinii cu gunoi, blestemând frumoasa dimineață de primăvară. Artina vru să-l oprească, făcu vre-o câțiva-i pași spre el, însă rămase descumpănită când mașina dispăru grăbită în drumul ei. O povară grea îi frigea inima. Nu-și găsea astâmpărul nici acasă, nici la serviciu. Îl aștepta pe acel bărbat, să-și ceară scuze, dar el parcă uitase de poarta ei.
Într-o noapte îl visă... Parcă venise la spital să-i aducă toată bucuria și căldura pământului. Se apropie încetișor de dânsa și o sărută... Râdea fericit și naiv, ca un copil ademenit de un dar plăcut, o înțepa cu barba aspră, apoi, doborând liniștea, alarmă lumea din jur cu fluturatul clopoțelului ridicat deasupra capului... Artina se trezi buimăcită. În poarta ei stătea mașina cu gunoi, iar vechea ei cunoștință porăia în jurul urnei.
-- Iertați-mă, zise Artina, apropiindu-se de dânsul. Era în aceiași cămașă, dar cu o cravată roșie la gât. Atunci vișinele abia își scuturau florile și...
El o ciupi cu privirile bulbucate și înroșite, încât pe fața ei mai s-apară lacrimile.
-- Ce te-ai legat de capul meu, hâdo? izbucni bărbatul. Ce mă bocești? Ar crede lumea că iată-iată o să întind sandalele.
-- Nu plâng, se stăpâni Artina. Eu... vreau să vă servesc cu vișine...
-- Sunt verzi, arunca el vorba și o părăsi, îmbujorată de rușine. Făcu un semn în aer să-l oprească, dar el plecă, fluturând clopoțelul de-asupra capului.
Vreo două săptămâni Artina nu mai auzi de el. Își puse gând să-l uite, să nu-și amintească niciodată despre dânsul și s-ar fi împăcat cu ale ei, dacă într-o seară, întorcându-se de la serviciu, nu-l întâlni sprîgânit de poartă. Era beat și îl scuturau sughițurile.
-- Doamnă medic, mă cheamă Velu, zise el oțărându-se. Am venit să mor la Dumneata.
Ea îl chema în casă și îl sili să-și facă baie. Îi spălă hainele, îi dădu niște schimburi de-ale tatălui, să se îmbrace, și după ce-i făcu o injecție, îl hrăni. Velu își reveni degrabă și deveni îndrăzneț:
-- Cine ți-a prăjit fața? se hlizi el, scuturându-și fărâmiturile de pe barbă. Bine, bine, se îdură el, când Artina își acoperi, sfioasă, obrajii cu mâinile, frumusețea are ceva de maimuță în ea, îți priește...
Artina plecă necăjită capul în jos și se duse la bucătărie. Când se ntoarse, îl găsi pe Velu dormind la podea, învelit cu un mantou vechi, ce-l folosea la acoperitul conservăturilor. Trecu pe alături în vârful degetelor și se culcă pe divan. Nu-i venea să creadă -- era prima oară în viață când doarme singură cu un bărbat în odaie. Peste noapte începu s-o usture creierii de atâtea gânduri tulburi. Cele mai grele gânduri îi vin, probabil, omului noaptea și se duc tot cu ea. Numai sufletul ei zburda fericit împrejurul casei, șoptind vișinilor o poveste venită să-i sfarme singurătatea.
În zori bărbatul se grăbi la serviciu.
-- Deseară veniți pe-aici? îl întrebă Artina cu tremur în glas.
-- Dacă-mi dai bani să-mi potolesc jigăraia, puse Velu condiția.
Veni seara târziu. Spre bucuria ei, era treaz. Își făcu singur baie, mâncă tăcut răcituri din picioare de porc și ceru mantoul să se culce.
-- L-am dat astăzi peticarului, minți Artina fricoasă.
Velu o privi ironic. Căzu o pauză ucigătoare parcă pentru Artina. Bărbatul era gata se plece, dar un fior de sentiment îi însăilă inima și se așeză pe divan alături de dânsa. Ea își acoperi obrajii cu palmele și aștepta o ploaie de replici brutale. Lui Velu i se ridică sângele la tâmple și femeia se trezi în cleștele unor brațe puternice... Târziu, târziu Artina adormi, plutind între paradis și inferm.
Velu se întoarse la ea după o lună, într-o seară ploioasă. Veni ca să-și ee rămas bun de la Artina.
-- Mă las de păcatele tinereței, îi spuse el. Acasă, la țară, mi-a murit mama și a rămas gospodăria moștenire. Las orașul pentru totdeauna. Iau viața de la început.
Îi strânse mâna și se grăbi să dispară pe poartă, dar se încâlci între ramurile vișinilor. Și se reținu...
Artina ieși din casă îmbrăcată sărbătorește, cu un buchet mare de gladiole.
-- Ia-le, ca amintire. Pentru dragostea noastră. Pleoapele i se umeziră, zâmbi, parcă fericită, parcă vinovată. Voi avea un copil de la tine... Un copilaș micuț-micuț, și ea arătă cu mânile, uite așa, cât un îngeraș...
-- Cât un pui de bodaproste, aproape că răcni ca fript Velu, învinețindu-se la față. Ești medic, n-am să te povățuiesc ce trebuie să faci ca să te izbăvești. Du-te de curăță hogeacul... Auzi tu? Lasă-mă în voie, că n-am când să mă gândesc la tine, la copii din
flori...
Artina dădu mecanic din cap, împăcată cu spusele bărbatului, și-și acoperi obrajii cu mâinile.
-- Ia vișine la drum, mai îndrăzni să-i propună.
-- Păi sunt verzi. Oare nu se vede?! răspunse Velu supărat, luă florile subțioară, ca pe o măturiță de baie, și porni gârbovit, neîndemânatic, trăgând mereu cu privirile în urmă, și, sigur că nimeni nu-i aține calea, se topi în forfota străzilor. Copacii își coborau ramurile în părul despletit al Artinei, fremătând o baladă melancolică.
...Artina născu un băiețel. Din anul cela scrisorile năvăleau în lădița poștală în fiecare zi. Scrisorile o sfătuiau ce povești să-i spună copilului înainte de somn, care cântece de leagăn sunt mai dulci, împăciuitoare și ea își liniștea toți cunoscuții că feciorașul crește voinic, dolofan, sănătos și se împacă bine cu jucăriile, cum se împacă ea cu prima și ultima ei dragoste.
Cu anii casa se ascunse cu totul sub ramurile vișinilor. Copacii par să fi îmbătrânit de-a binelea, în fiecare toamnă, și numai când vine primăvara, ei își leagănă din nou ramurile înflorite și stau la sfat cu albinuțele harnice, mângâie geamurile luminoase și vesele ale căsuței. Primăvara toate par să se trezească la viață și să o reînceapă din nou.
...Dimineața, o bătrânică iese la poartă să arunce în lădiță o scrisoare, iar seara așteaptă nerăbdătoare poștașul să-i aducă răspunsul. Mai răscolește printre noianul de întrebări care i le pune fiecare noapte și se frământă să găsească câte un răspuns adecvat la fiecare. Are doi nepoți-gemeni: o fetiță și un băiețel, unul mai năzbâtios decât altul. Seara, în drum de la grădiniță, trec pe la dânsa. Ea, ca bunică, îi așteaptă, îi mângâie și le spune multe de toate, ca nepoții s-o asculte ore întregi. Băiețelul e mai pietros, fetița e mai îndrăzneață. Bătrâna surâde împăcată, își acoperă obrajii cu mânile și încearcă să ghicească cui seamănă nepoții: amarnic mai sunt buni de gâlceavă.
Feciorul ei a absolvit anul trecut medicina, nora la fel. O dinastie adevărată de medici. Lucrează amândoi la spitalul republican. Cu toate se poate bătrâna împăca, dar când vin seara feciorul și nora să ee copii acasă, o cuprinde tristețea. Le-a dat casa, i-a rugat să locuiască împreună cu ea, dar tinerii au găsit de cuviință să-și facă de-o parte cuib.
Și-au zidit bisericuța fericirii lor și se bucură de viață. Nici să le pese de singurătatea ei. Ori poate ea a îmbătrânit și a devenit capricioasă?! Închide obloanele ferestrelor, se face surdă la freamătul vișinilor, și, năvălită de gânduri, începe să ticluiască o nuoă scrisoare...
...Roasă pe la colțuri, o lădiță poștală așteaptă în fiecare zi scrisori.
La poarta vișinilor verzi.


PE LINIE MOARTÃ

Acum zile întregi Aurel Săculțan, sprijinit de pervazul geamului, urmărea cu priviri somnoroase și obosite torentul de lume antrenat într-un du-te-vino pe strada moinoasă. Părea mai degrabă o stană de piatră, de cu zori și până seară, izbutind a observa toate ce se întâmplau acolo. Strada în fapt de seară se învăluia de un semiîntuneric oranj. La colțul din dreapta lumina lampa unei terase, împodobind cu diademe de străluciri mașini luxoase, cu geamuri tatonate, din care coborau tineri zdraveni, frezați scurt și urmați de fetișcane tinere de tot, purtând fuste mini și bluzițe albe. Între ei vorbeau cel mai des rusește, iar muzica modernă ce răzbătea din saloanele limuzinelor abia de acoperea expresiile vulgare. Junii luau loc la trei mese, pururi libere, așternute cu roșu, mai la o parte de lumina orbitoare a lămpii ce atârna din cornișa acoperișului de olane cafenii. La numai câțiva pași de masa lor, așchi de lumină mângâiau un cerșetor cu hainele zdrențuite, ce stătea cu mâna întinsă la colțul opus, bolmojind ceva vorbe parcă numai pentru sine. De vreo săptămână în văzduh se simțea că vrea să plouă, dar printre clădiri, până la etajul nouă, nu ajungea decât puful mărunt al plopilor din preajmă. Rareori de tot, noaptea, ignorând somnul, scruta fulgerele și tunetele care-l făceau să tresară. Încerca o permanentă senzație de regret, urmărind ploaia care strălucea cu firicelele ei de diamant în lumina orbitoare a singurului felinar ce străjuia strada noroioasă. Se mira că nu zăbovește colea în tainele adumbrite ale cerului, dar cade indiferentă peste problemele pământului, ale oamenilor.
Împlinise 40 de ani și se slăvi în oraș ca un afemeiat, cu o droaie de bastarzi. Se trezea adesea cu gândul că este un adevărat monstru de se bucură că-i are, când nu poate ține piept mizeriei ce se năpustise asupra lui. Se trezi într-o bună zi în afara oricăror oferte
și nicidecum nu putea pricepe de ce se întâmplă asemenea lucruri cu el. Colegii, care în timpul studenției se slăviseră că au fost turnători ai serviciilor kaghebiste, dintr-odată s-au pomenit, intuind momentul, în fruntea coloanelor de demonstranți, revendicând sacre valori naționale. Și cum numai spiritele s-au potolit, prin circumstanțe tot atât de neclare, au obținut credite favorabile, ca peste noapte să devină mari businessmani, iar mai târziu tot ei să dicteze voința poporului, având bani mulți. El se pregătise de un alt mod de viață. Sovietic. Își trăise jumătate din destin cu speranța că viitorul e de partea celui care are studii superioare, este specialist de înaltă calificare, iar deșteptăciunea are trecere la comuniști până la o vreme. Mai încălzea cândva convingerea că viitorul este și de partea celora pe care comuniștii, intenționat, îi țineau în umbră, pentru ideile lor progresiste. Dar până la urmă a înțeles că acea umbră miraculoasă nu l-a părăsit nici acum, când societatea a dat toate pe interesul banului. Majoritatea cunoscuților cu favoruri de pe timpurile comuniștilor, aveau mai multă abilitate de a se camufla, a se ridica în tribune sau a sta în prezidiuri.
-- Amice, știi care este rostul vieții noastre în ziua de azi? îl contacta din rar săteanul Doroftei la telefon.
-- Să ne ducem crucea până la capăt, precum e legea creștinească, răspundea Aurel.
-- Prea filozofezi, amice. Și după o pauză, pe un ton de mentor: Azi existăm numai pentru... latrină...
Zile întregi Aurel medita cum să supraviețuiască, fără a afla vreo ieșire din această situație stupidă. Unicele bucurii care-l mai scoteau din amorțeală era radioul, televizorul. Și... telefonul, la care zilnic îl cicăleau soțiile și copiii ca să-i ceară socoteală: de-acum a treea lună nu plătește grădinița pentru gemeni; Tudoraș aștepta al doilea an să-i cumpere trompetă -- băiatul avea talent și înregistra progrese la
școala de muzică. Pe toți trebuia să-i ajute material. Nu-i rămânea decât să le promită că le va face cum numai va dobândi ceva bani. Bani însă nu avea, și nici posibilitatea de a-i face.
Alteori, privind în josul străzii zdrențuroșii cerșetori de la colțuri, începu să-i dea târcoale gândul să cerșească în rând cu ei. Ba chiar îi invidia. Îi invidia și pe cei delicvenți care își ispășiseră la vreme pedeapsa prin pușcării: s-au căpătuit cu adevărata școală a vieții și astăzi, când această filă a biografiei a devenit să constituie un prestigiu, prosperă peste tot ca mici și mari întreprinzători. Se slăveau că sunt neînfricați în tot ce fac. Nicicând n-a crezut că la putere vor veni din nou...tâlharii, hoții și bandiții. Nicicând...
"Este vârsta cea mai vulnerabilă, 40 de ani", își zicea. În copilărie maică-sa îi trase boghii. Ursitoarea i-a prezis că el, mezinul familiei, va avea o viață plină de zbucium, că la 40 de ani va să aibă o cumpănă, din vina a două femei. Și dacă scapă cu bine din astea, va trăi până după 90. "Oare să fi ajuns deacum la ecuatorul vieții? Ce mă mai așteaptă în viitorul apropiat?" Una din femeile lui, îndată după naștere, descoperi că are dereglări psihice. Putea lăsa copilul în casă singur, iar dânsa să meargă la început la teatru sau concerte, iar mai târziu să frecventeze chiar și înstituții vesele. Dacă-i făcea observație, începea să strige la el atât de tare încât se coșeau pereții. Nu puteau s-o ogoiască nici părinții lui și nici ai ei -- boala era motivul ce-i făcea scuzabile accesele.
Degrabă se îmbolnăvi și el. Stresurile nervoase, lipsurile materiale, deziluziile carierei și cele provocate de noua birocrație -- cea națională -- venită la putereîi zdruncinară nervii și chiar sănătatea fizică. Curele de tratament dacă și-i amelioraseră un pic starea
generală, nu-l putură scoate din ocna unei apatii indiferente în care se prăbușise în ultima vreme. Prietenii o răriră cu vizitele, până îl părăsiră cu totul.
Altminteri, cei din fruntea coloanelor au scandat destituirea străinilor din posturile cheie, ca apoi aceiași pseudopatrioți să intre în cârdășie tot cu rusofonii, să se infiltreze în micul business, gloata iarăși rămânând până la urmă prostită. "Oare când,
Doamne, se va termina îndobitocirea românilor basarabeni?", se întreba dânsul nu odată și era sigur că va muri și răspuns la această întrebare chinuitoarte n-o să afle. Cândva învinuia de toate relele comuniștii, astăzi însă ajunse la convingerea că ei, comuniștii, sunt niște tipi deștepți, previzibili. Regreta că la vremea cuvenită nu s-a
convertit la credința lor, nu s-a conformat momentului pentru a trăi și el în belșug. Deși nu mai avea energia din prima tinerețe, aripile lui de zbor încă erau larg desfăcute. Numai că înălțimea prinse să scadă și el plutea cu toate ale lui, lin, tot mai aproape, tot mai aproape de pământ, purtat de vânt, fără a-și recunoaște că se apropie de naufragiu.
La început nu se considera nici la polurile de extremă, ca unii dintre semenii săi; o parte dintre ei îi știa în rândurile protipendadei de afaceri, cu bogății considerabile. Alții, neatenți în ale afacerilor, fie că primiseră deja câte un glonte în frunte și putrezeau prin cimitire sub movilițe încoronate cu flori, fie că deveniseră și mai săraci, și mai nenorociți decât au fost până la încercările lor nereușite de a se îmbogăți, așa cum o pățise și Serafim, un prieten mai vechi de-al lui. El continua să se țină de serviciu, să-și slujească țara și poporul. Dar statul în care se pomenise nu-i mai asigura nici un viitor. Economie de piață! Fără nici o lețcaie din partea asigurărilor. Și din toate părțile: vorbe, promisiuni deșerte. Partide, gășculițe și ... tâlhari. Peste tot hoție ziua în ameaza mare. Unii își cumpără vile și cabane prin Belgia, Elveția, alții își iau ziua bună de la rândurile pentru locuințe. Oamenii sărăcesc pe zi ce trece, văzând cu ochii, întreaga obște se prăbușește într-o gropaă prea adâncă ca să iasă de acolo în doi-trei ani. Tot mai des își amintea de un banc auzit odată de la bunelul Nică, în copilărie. Se zice că Sfântul Petre i-ar fi spus odată lui Dumnezeu: "Doamne, se înmulțește lumea. Ce-i de făcut?" La care Bunul Dumnezeu i-a răspuns: "Nu-i nimica rău, Petre. S-or amăgi unul pe altul și-or trăi."
Îi venea să dea cu piciorul în viață, dar nu era sigur că astfel poate risipi toate incertitudinile care-l obsedau. De ce îmbătrânise atât de precoce? Și să fi ajuns într-adevăr la mijlocul vieții active? Se știa totdeauna o fire veselă, optimistă, cu destule cunoștințe acumulate la vremea când prin străduințele sale și ale părinților a obținut diplomă universitară.
În anii studenției -- cei mai triști ani ai tinereței lui -- tocise destule cărți, acumulând un bagaj de cunoștințe care se dovedi a fi absolut inutil de cum se produse schimbul politic din ultimii ani. Nici o limbă străină nu cunoștea măcar, deși învățase franceza prin școli undeva peste zece ani de zile. Atunci simțea că n-are nevoie de ea. Și dacă n-a fost slujitor regimului precedent, cu noua putere trebuia foarte degrabă să se închine noilor proprietari și să facă totul cu propriile-i forțe. Avea impresia că peste tot se desfășoară o luptă grandioasă, camuflată, de culise, cu interese de gașcă, tenebre chiar. Deși peste toate acestea se așternea panorama transformărilor democratice, la prima vedere. Până și femeile cu garderobe bogate, ale căror părinți aveau pondere în societate, erau selectate pentru bărbați de asemenea cu anumită situație. Câte femei a cunoscut după divorț, toate erau cu fundul gol și la sărăcia lui lucie era nevoit să mai adune, dincolo de ideal, încă o mizerie. A întâlnit, ce-i drept, o codană frumoasă, inteligentă și deșteaptă foc, dar ce folos, dacă de la bun început, cum venea seara acasă, era nevoit s-o caute prin așternuturi străine. A încercat s-o dea la socoteală, dar dânsa aproape că-l bruscă:
-- În casă am nevoie de un bărbat iluzoriu. În rest doresc să trăiesc precum franțuzoaicele la Paris. Pentru inimă și pentru suflet.
De fapt, singur era de vină că nu reușise să se acomodeze la noua stare de lucruri. De când se știe om matur, a umblat lela, și dacă soția lui --prima și unica legală -- s-a dovedit a-i fi fidelă, nu a a fost în stare să evite divorțul. După aceea simți că nu mai este capabil a fi familist. Acum se îmbolnăvise, n-avea serviciu și nici un fel de mijloace pentru o existență decentă. Pentru ce și-a irosit atâția ani mințile pe băncile
universitare? "Ești băiat bun, îi zicea mamă-sa încă în anii adolescenței, dar ce păcat că te-ai născut la o vreme grea, de răstriște." Cuvintele mamei căpătaseră acum pentru el o semificație profetică...
.. Și totuși, lumea privită prin geam îi părea frumoasă. Încerca să se complacă, imaginar, în grijile pe care intuia că le are fiecare trecător. Invidia pe cei indiferenți la toate și regreta pentru cei creduli ca dânsul. Își amintea des de Serafim, care se milostivi de o colegă, rămasă în stradă, în șomaj, și decise să o ajute. Colega itrase în cârdășie cu niște ceceni, să facă business. Având nevoie de un credit, găsi serviciile unei firme, care acorda împrumuturi contra gajare de imobil. Drept garanție colega îl găsi pe Serafim. Îl măguli cum știu că-i o simplă formalitate și timp de o lună suma investită se va recupera întreit, banii obținuți vor fi suficienți pentru a restitui împrumutul și a crea venituri noi, de la care va profita el și familia sa. Serafim știa că nu-i merge la afaceri, dar mizeria care-l cuprinse în chingi de metal îl făcu să gajeze apartamentul, fără să spună soției și copiilor un cuvânt. Firma, după ce îl îmbrobodi pe Serafim cu un contract de cumpărare-vânzare în loc de gaj, îl mai prinse încă într-o capcană. Îl făcu să scrie și o recipisă de împrumut, iar colega puse împreună cu cecenii banii împrumutați în buzunar și s-au făcut dispăruți. La câteva luni la ușa soției lui Serafim, care nu știa nici cu spatele de afacere, au bătut câțiva inși de la firma în cauză și i-au pus în vedere să elibereze apartamentul, deoarece el este vândut și nu le mai aparține... Al treilea an bietul Serafim se poartă prin judecăți, împreună cu buna lui soție, poate vor redobândi comândul modest pe care l-au obținut de-a lungul anilor prin trudă și sudoare. Astefl Serafim intră și el pe linie moartă. Capabil, deștept, dar până la urmă deveni șomer...
Aurel încercă să recunoască pe cineva din mulțime. Era o zadarnică tentativă de a reveni la realitate, de a da rațiunii o ocupație cât de cât utilă. Dar degrabă intenția lui se pierdu din nou în labirinturile amintirilor. Își aminti -- a câta oară! -- că după divorț (acest lucru îl descoperi la al doilea an) i s-au pierdut din casă câteva lucruri scumpe: inelul de căsătorie și două volume din jurnalul intim, pe care-l ducea din adolescență.
Nu avea bani nici măcar să meargă la biserică. Acolo trebuia să lase niscava bănuți cerșetorilor din prag -- era unul din noile sale principii, pe care nu și-l putea încălca. "Toți trăiesc rău..." Uneori regreta că odată a părăsit Ineasca și a venit la oraș. Să fi rămas acolo, ar fi avut gospodărie, ogor, soție, o liniște sătească. Nu s-a putut deprinde niciodată cu orașul, dar înapoi nu mai putea să se ele la oraș de la țară, să câștige un ban ușor, și după ce s-au închis uzinele, fabricile, întreprinderile, rămânând în stradă, fără lucru, nu s-au mai întors acasă. Acolo erau de prisos. Locuiau prin gazde, își vindeau corpul pentru a achita chiria, abia de câștigau mijloace de existență, dar nici la sat nu se întorceau. Pentru Aurel și ele erau aidoma unor vagoane plasate pe linie moartă. Și nu vedea când se va sfârși această incertitudine.
Se gândi cu groază la anii care urmau să vină. După moartea mamei sale, hotărî să-l ia pe tată-său la el, la oraș, căci acasă, la țară, nu avea cu ce face focul. Bătrânul era neputincios, abia pășea, dar avea un bun gust de mâncare. Servea la masă un pahar-două cu vin, își mai dregea cheful, apoi nu dormea toată noaptea, mocoșindu-se, plimbându-se prin casă.
-- Toată noaptea n-am închis un ochi, se tânguia dimineața. Am plâns, vorbind mereu cu maică-ta.
-- Degrabă se va încălzi și te voi duce acasă, încerca să-l consoleze Aurel. Atunci ai să te simți în libertate, mai ușor.
-- Tot trist are să-mi fie.
-- De ce vorbești așa?
-- Îs bătrân, răspundea el cu vocea stinsă. Chipurile noastre vii exprimă vocea morții pe pământul ista nenorocit...
-- Ce e bătrânețea, tată? îndrăzni Aurel să-l întrebe.
-- Viață plină de c...t! prâsni el necâjit. Ori fugi și-așteaptă, ori șezi și dormi. Ce ai de tras pe lume totuna ai să tragi...
Și fața bătrânului se acoperea cu o umbră de regrete și nemulțumire. Aurel cerca a ghici în filozofia asta un adevăr oarecare. Orice spusă vulgară a tatălui său izvora dintr-un chin și o durere. A fost și el cândva tânăr, a trăit războiul, lagărul de prizonieri la ruși. Abia la adânci bătrânețe Guvernul României își aminti de ei, ca să-i
recunoască veterani de război și să le dea câte-o distincție comemorativă. Bătrânul primi medalia și era cel mai fericit om din lume. A plecat în primăvară acasă și se lăuda prin sat, mândru că a obținut medalia mareșalului numai cu meritul și străduința
feciorașului Aurel. Dar degrabă entuziasmul se stinse și, deși bătrânul se mai simțea în putere, se pomeni și el pe linie moartă. Părea că nu-i mai pasă de viață și zicea ades:
-- Să mă tem de moarte? Niciodată. Chiar dacă aș vedea-o acuma strașnică, fioroasă, totuna nu m-aș teme de dânsa... Și ar fi chiar mai bine dacă aș muri acum...
"Probabil că moartea nu mai este o linie ce duce în fundac", gândi Aurel la geam. "Pe o linie moartă aflându-te, mai ai posibilitate, speranța că odată și odată te vei mișca împreună cu viața ce ți-o păstrează Dumnezeu în ființa ta, pe când, pomenindu-te în mormânt -- niciodată. Moartea e un fundac din care nici înapoi ieșire nu e." Avea aceste gânduri când își amintea și de prietenii care au sfârșit cu sinuciderea. Zilele trecute legă iarăși o relație cu o grefieră de la judecată. Dar se dovedi o dudie capricioasă, trufașă și îndărătnică, chiar rău crescută, cum sunt majoritatea secretarelor. S-a dezis de ea. Nu simți reciprocitate, căldură și gingășie de la dânsa. Era o ființă-mecanism, și nicidecum femeie. Prietenii au prins să-l condamne, cobind că o dragoste curată va întâlni-o numai la... cimitir. Și acolo nu se știe de o va găsi. Femeile care i-au născut copii, la un moment s-au înrăit atât de mult pe el, că toate l-au blestemat nici la înmormântarea lor să nu vină. Adică să nu se răspundă. Așa că Aurel simțea parcă aievea că în groapă zace singur, fără de un suflet nobil alături. Suflet, dacă el s-a mai păstra sau se mai păstrează în împărăția decedaților.
...Pe linie moartă. Unde nu e nici o mișcare. Iar când mișcare nu e, viața o poți considera pe linie moartă. Și tu, deștept fiind, dar lipsit de voință, nu ai dreptul a învăța semenii tăi cum trebuie să se comporte într-o situație anumită, nici cum trebuie să trăiască ca să-și capete adevăratul nume printre cei care se respectă. Fiind pe linie moartă, mai iești și lipsit de protecție, neștiind de unde poate surveni lovitura de grație: din stânga sau din dreapta. Ce-ți mai rămâne decât a te izola în găoacea propriilor interese, mărginite și egoiste, dezicându-te de plăcerile vieții, ca un Diogene, ca un sihastru și să-ți aștepți sfârșitul, petrecându-te în rugăciuni. Într-un cuvânt, pe linie moartă.
Dar ce să facă el, dacă religia nu-l tentează? Religia pentru dânsul a fost totdeauna o chestie intimă, de suflet. A crezut tot timpul, din copilărie, sufletește. Așa l-a poivățuit bunelul Nică. De atunci, din fragedă copilărie, îl ținea pe Dumnezeu în inimă, fără a ieși în stradă să cânte, să strige numele lui sau să-l cânte la chitară, să vocifereze alte melodii evangheliste, precum o fac tot felul de reprezentanți ai diferitelor confesiuni în ziua de azi.
Unicul refugiu care-i mai rămâsese era literatura. Povestioarele, nuvelele, schițele și romanele care așteptau a fi scrise, desăvârșite, apoi chinuitoarele așteptări până a le publica, plus observația de la o parte: opera lui n-are priză la cititori și nu prezintă nici o valoare literară cât de cât. Oare și a trăit viața definitiv sau numai pe jumătate? Atunci cu ce pleacă el spre bătrânețe? Societatea, țara nu mai are nevoie de el? Nu a știut să se orienteze, să se convertească noii situații, ca să obțină un loc respectabil în orașul ista.
...Oameni grăbiți își îndreaptă pașii într-un du-te-vino perpetuu, sub privirile lui de la geam. Fiecare se grăbește să dobândească ceva, poate frumos, poate plăcut, numai ca să nu stea anihilat de gânduri pe o linie moartă a vieții. Linia pe care se pomenise el în ultima vreme și nicidecum nu putea ști când va coborî din această situație, aidoma stropilor de ploaie ce cădeau din înălțimi peste florile învăluite în ceața ușoară a nopții zbuciumate de primăvară.
Vulnerabilă e această vârstă, de 40. Când toți o socot vârstă de rubicon, iar tu te afli deocamdată încătușat pe-o linie moartă.



COMPLOTUL

Fratelui Ion

La început serviciul său îi păru o ecuație fără vreo necunoscută. A știut Dumitru Sofronie, contabil-ambidextru să pună pe picoare afacerile atunci când firma "Amfitrionul" iată-iată dădea faliment. Toți colaboratorii erau mândri de patrimoniul lor ce constituia câteva edificii impunătoare din centrul orașului, străjuite de atleți cu
priviri vigilente, cu telefoane mobile la îndemână, toți având înfățișare de tipi cu antecedente penale. Pavel Þepeș, patronul, de la o vreme începu să iasă în public numai însoțit de garda personală. Pentru munca sa Dumitru ar fi trebuit să aibă bani destui ca să-și asigure viața de familie. Obișnuia deja să se abată uneori serile, cu șeful și alți gurmanzi ai săi, pe la saune cu duduițe-maseze, cu pui fripți și băutiri alese. Nu găsea în acele orgii nocturne nici un farmec, însă un soi de obligațiuni față de șef și față de afaceri îi dicta o solidaritate bonomă... Deși se considera un familist în esență.
-- Ca să ai sămânță de bani, îl cicălea adesea Dragomir Zamura, creiereul afacerilor și mâna dreaptă a bosului, trebuie să fii cu noi și la greu, și la ușor: și la sare și la zahăr.
-- Ești creierul firmei, îi cânta în strună patronul Þepeș. Smolit, cu părul negru lins peste fruntea lată, coșuroasă, prins în coamă la ceafă, așa cum dicta moda zilei. Dar ce favoriți!.. Reprezentant sadea al mafiei siciliene. Distrează-te, cât ești tânăr. Știu că nici inspectorițele de la fisc nu au gusturi rele, să petreacă vremea cu tine. Acostează-le, neică! Vreau să te știu donjuan. Iar dacă eventual te vor contamina cu frență, las' pe mine. Câteva jetabile cu medicamente puternice de import și... ca și cum te-ai născut din nou.
Mărturisirile de "profunde considerațiuni" nu-l flatau prea mult, iar societatea de oameni cu spirit și pururea cu glume pe buze îi crea un confort care deveni curând o obișnuință. Ceva mai prudent rămânea doar față de Dragomir Zamura, pe care Dumitru îl cunoștea de la Universitate și despre care se zvoneau multe lucruri urâte. Până la "perestroica", Zamura fusese informator în serviciul KGB-ului și era unicul care, dincolo de prefăcuta încântare și respect, nu contenea să-l suspecteze cam la tot pasul. Dumitru mai punea această animozitate și pe seama mișcării frontiste, al cărei simpatizant era. În calitate de colaborator la "mănăstirea de lângă Planetariu", nu se putea să nu-l fi cunoscut din timpul manifestațiilor de stradă. Se întâmpla, în fața unui impact financiar, să înțepenească cu un clit de hârtii la spatele contabilului -- un fel specific de a-și exprima nemulțumirea. Șeful serviciului economic al firmei era mereu indignat de impozitele crescânde.
-- Păi, așa vine legea, se apăra Dumitru.
-- Admir vigilența, dar fii șmecher, riposta acesta de fiecare dată. Legea de aceea-i lege ca să știi cum s-o ocolești! Asta-i menirea unui contabil cu literă mare.
Și degetul arătător al lui Dragomir înțepenea pe o clipă în spațiu, parcă vrând să sublinieze că în jurul lui se învârte întreg universul. "Ce-o mai fi și cu pupcuristul ăsta?" se căznea Dumitru să-l înțeleagă, în timp ce mai încerca o baricadă:
-- Ne putem alege cu-n dosar penal.
-- Nu fi naiv... Venitul general al firmei este invers proporțional cu suma datoriilor tale. Matematic, m-am exprimat corect? rănjea Zamura și ochii lui începeau să scapere luciri de gheață. În lipsa oricăror alte dovezi cât de cât raționale, acesta era argumentul de căpetenie al ex-kaghebistului. Știa el unde și cum să lovească.
Dumitru într-adevăr era doldora de datorii și gândul la procentul ce-i revenea îl făcea să înghită gălușca... Dimineața, când venea la serviciu, părea că și arborii îi ațineau calea, cerându-i parale; serile confunda umbrele lor cu vedeniile celora cărora le era dator. Își procurase apartament după mulți ani de peregrinări pe la gazde, își aranjase familia într-un loc stabil și intrase în datorii până peste urechi. Așa și se zbătea ultimele luni între lipsa acută de bani și frica de a sfida legea, mai ales când la mijloc era interes de parale. Un coleg de facultate pentru asemenea slăbiciune (se încumetă să-și amelioreze starea materială dintr-o singură lovitură) ajunse să încaseze tocmai șase ani de ocnă. Mai avea și o soție cam risipitoare -- îi plăcea să se îmbrace după ultimul strigăt al modei, să gătească bucate gustoase, costisitoare, deși în vremea din urmă șoma... Iar el trebuia să se zbată ca peștele pe uscat pentru a sta înaintea poftelor. Aveau un singur copil și se chinuia să-l asigure cu toate celea. Și cum presiunea datoriilor sporea zi cu zi, căuta mereu cu febrilitate vreo supapă prin care să erupă toate frământările. Mai mult instinctiv, ascuțișul lor se îndrepta acum spre kaghebistul de ieri. Astfel se trezi că-l urăște. Dumitru în genere avea pică pe această organizație odioasă, care de-a lungul anilor a luptat cu înverșunare contra la tot ce era românesc între Nistru și Prut. Nu vroia să se antreneze în polemici politice de ultimă oră, însă era vizibil, că anume KGB-ul a trădat interesele Moldovei în conflictul transnistrean, izbutind cu ajutorul Rusiei să federalizeze republica.
Dragomir Zamura, înainte de a ajunge student mediocru, lucrase ca șef de club, până a fost prins că furase un acordeon, o tobă și două saxofoane. I se deschise dosar, care degrabă fu clasat în schimbul angajării sale în serviciile secrete ca turnător. Fusese instruit de persoane ce-i fixau întâlniri clandestine, apoi i se luă semnătura de nedivulgare a secretului de stat, i se insuflă că "este patriot al țării", mereu primejdită de naționaliștii români. Astfel ajunse la facultate cu vagi perspective de specialist și cu simbrie sigură de securist. Informa sistematic despre toate ce se întâmplau la facultate: cine dumica anecdote despre partid și persoanele din conducerea de vârf, cine citește cărți de peste Prut și recepționează postul de radio București, până și cine vorbește din cale afară de literar românește. Rolul de turnător începu să-i placă și Dragomir prinse deja a savura momentele de exmatriculare a celor căzuți în dizgrație -- știa că în anumită măsură este "meritul" lui. În mare taină, cu ajutorul unui dispozitiv oferit de omul de legătură, l-a radiat din spate pe profesorul de talie europeană Ion Onilă, pentru ca ilustrul savant să se stingă din viață ca o lumânare în numai câteva săptămâni. Nici medicii n-au putut să determine cauza morții. Iar Zamura se complăcea în fapte abominabile. Venea zilnic la întâlnirile conspirative, raportând șefului despre nivelul ideologic și starea de spirit în grupele academice, căpătuindu-se cu o soldă fabuloasă pentru viața unui simplu student. Spre marea lui uimire acolo întâlnea diferite persoane, așijderi turnători, pe care nimeni nicodată n-ar fi putut să creadă. Uluit de tot a fost doar când a întâlnit-o acolo pe soția primarului, om ce se slăvea prin ideile sale progresiste și naționale. Foarte curând progresistul primar decedă subit, în timpul unei călătorii pe care o făcea în străinătatea cu eleganta lui consoartă. Vădana primarului la puțin timp deveni demnitar de stat cu pondere în conducerea de vârf a republicii. Multe lucruri tăinuite avea el ocazia să le pipăie în postură de turnător.
-- Taina că sunteți colaboratorii noștri, le amintea de fiecare dată omul de legătură, trebuie să plece cu voi în mormânt. Despre-această colaborare nu trebuie să afle nimeni niciodată, oricât de variate și imprevizibile s-ar întâmpla să fie vremurile, oricare regimuri politice ar veni. Chiar dacă veți trăi în altă țară, peste mări și oceane, nimeni nicicând să nu vă depisteze...
Tot la aceste întâlniri Zamura era instruit cum să compromită studenții fruntași, cu viziuni politice aparte, față de care urmau să le aplice cu totul alte mijloace... Aceștia, după absolvire, erau pur și simplu marginalizați, oferindu-li-se locuri de muncă în satele fără perspectivă, unde-și pierdeau încrederea în ziua de mâine. Neavănd posibilități serioase, se căsătoreau, își ridicau case în satele celea, prindeau meteahna păharului și coborau la nivelul intelectului provincial.
Lui Mihai Lelic, student în anul cinci, istorie, care pichetase monumentul lui Ștefan cel Mare în vremurile când statuia gloriosului domnitor trebuia, la dispoziția comuniștilor, zătrită din centrul orașului, i se înscenase un conflict chiar în magazinul universal. Fu urmărit de câțiva turnători și prins în capcană într-o situație absolut inocentă. Solicitase să cumpere o cămașă, cerând-o... în limba română. Vânzătoarea, o rusoaică, informatoare și ea, îl avertiză, ultimativ să vorbească "într-o limbă omenească". În rusește, carevasăzică! Insistența studentului fu condamnată îndată cu o tiradă tipic negustorească: "Naționalist înveterat, mămăligar afurisit". Firește, tonul cu care încerca să-și apere demnitatea bietul băiat de la țară nu putu să acopere gura cât o șură a vânzătoarei. Drept care trei hojmălăi îi suciră în plină lume mâinile și într-o bucată de oră Mihai fi deja la miliție, cu proces-verbal gata întocmit. Martori se găsiră ca la comandă... Trei ani de închisoare pentru huliganism cinic încasase Mihai, fără să se știe că suportul adevăratelor învinuiri erau declarațiile colegului său Zamura.
Când încercările lui Dragomir de a provoca un conflict nu se soldau cu succese și serviciile secrete nu mai puteau în nici un fel să se răfuiască cu nesupușii puterii, intrau în uz metode supersecrete, încredințate unor agenți speciali, despre care nu știau niciunul dintre turnători. Un tânăr aspirant în medicină, speranța profesorilor-cardiologi, care ducea prin cămine adevărul despre neamul românesc și care s-a aflat un timp în supravegherea lui Zamura, dispăru la numai două luni de la ridicarea ordinului de urmărire. Îl mai întâlni de vreo câteva ori, slăbit și tras la față, ca până la
urmă să afle că se stinse dintr-o simplă împunsătură, în troleibus, cu vărful umbrelei unui călător neidentificat... Dispariția subită a "subiectului" de urmărire îl puse atunci în gardă... Dar salariul bun și privelegiile de care se bucura (călătorise de vreo câteva ori în străinătate, printrte grupe de turiști, la stațiuni balneare de prestigiu) îl făcură să-l uite curând. Linia vieții lui fusese trasă de o mână atotputernică și Dragomir nici nu s-ar fi gândit s-o abată. "Când moare un ins, e o tragedie, își zise dânsul, iar când mor mai mulți, acest lucru constituie deja o statistică!.."
Căzu apoi bob-sositor restructurarea. Vechile structuri kaghebiste au început a se destrăma, a se retrage oficial spre Moscova, și Zamura rămâsese fără serviciu. Ultimele misiuni speciale -- de a se infiltra în rândurile activiștilor Frontului Popular, ca mai apoi să întocmească listele liderilor convertiți ai mișcării – puteau să-l compromită rău. E drept că unii colegi au știut a trage foloase din aceasta și acum, cu puterea democratică, se căpătuiseră cu funcții bunicele. Zamura însă se orientă prea târziu, când fu deja trecut la index. Se înspăimântă zdravăn și trecu chiar în Transnistria, la Tiraspol, împreună cu puținii ruși, ucraineni din grupul lor, rămași aici. Câteva misiuni dezgustătoare -- cu mâzgălituri, pe timp de noapte, de inscripții cu caractere latine, cu depistarea unor închipuiți agenți români la Varnița și la alte adunări publice -- îl dezamăgiră și-l dezorientară cumplit. Demagogia liderilor tiraspoleni i se păru din cale-afară de ortodoxă și primitivă chiar și lui Dragomir, care
nu era prea priceput în ale politicii. Colac peste pupăză picară și evenimentele din august de la Moscova. Imperiul căzu, Moldova se declară republică independentă și Dragomir Zamura se trezi fără serviciu, fără nici un suport material sau moral, fără Patrie chiar. În Transnistria se simțea ca acasă, în republica suverană se simțea acum
străin.
Noroc de fostul lui șef de la Chișinău, băștinaș din Transnistria, acum demnitar în structurile paramilitare de la Dubăsari, care în momentul de totală disperare îl îmbărbătă:
-- Fă ce-ți poftește inima aici. Când ne vei trebui, te vom găsi.
Și-ii plasă câteva relații de afaceri. Dincolo de paravanul militar-politic, războiul de pe Nistru oferea ocazii prielnice econimiei tenebre. Traficul cu arme, cu metale și alte materii prime de la uzinele militare din Tiraspol, Râmnița și Tighina, în sfârșit simpla
comercializare a avutului acestora îmbogățea mulți inși fără scrupule. Diploma lui de istoric nu mai avea acum nici o valoare și el se dădu ca toată lumea pricepută afacerilor. Împreună cu alți câțiva, deja foști turnători, întreprinse vreo două operațiuni în Transnistria și cu o sumă suficientă de început reveniră la Chișinău. Aici reușise să sustragă din arhive cele mai de preț icoane și să le transfere, de astă dată profesionist, peste hotarele Moldovei. Mai obținură și niște credite preferențiale cu ajutorul vechilor relații, așa încât în curând se făcură bogați, cu mașini luxoase, apartamente noi și valută. Doar uneori frica ascunsă le mai dădea târcoale -- nu cumva
Parlamentul să urmeze pilda balticilor de a depista și a da publicității lista turnătorilor KGB-ului sovietic... O vreme legislativul republicii era gata-gata s-o facă, dar guvernul democraților fu deturnat (nu fără ajutorul serviciilor speciale de la Moscova), și la putere veniră agrarienii, niște persoane mediocre, flexibile la politica fratelui mai mare. Zamura, între timp, se angajă la cooperative în care Dumitru era contabil.
Văzându-l prima oară la firmă, Dumitru avu repulsie. Zamura avea un zâmbet grețos de lingușitor, mâinile-i tremurau într-una. Ochii lui trădau o veșnică alarmă ce trecea adesea în frică. "De-ajuns cât v-a fost bine", își zise în sinea lui, după ce-i află toată biografia. Simțea chiar o anumită satisfacție să-l vadă așa...
Degrabă Dragomir Zamura veni cu prima sa izbândă la "Amfitrionul". Reuși un transfer gras de la unul din cei mai influienți agenți economici tenebri. Afacerile tocmai erau în criză și toți fură în al nouălea cer de bucurie. Dumitru se bucură și el sincer -- chiar a doua zi făcu șefului o propunere avantajoasă de punere în circulație.
Afacerea demară în trei zile și, la două săptămâni, le aduse pe cont un venit fabulos. Dragomir și Dumitru deveniră dintr-odată persoanele cele mai frecvente în grupul puținilor colaboratori. Șeful îi numi în aceiași zi pe unul contabil-șef, pe celălalt -- directorul serviciului economic, firește, cu salarii impresionante.
Dumitru acceptase pentru întâia oară să meargă la saună. Iar unde e saună, acolo-i și desfrâul... Sumele câștigate îl amețiră și nu zăbavă se trezi într-o mreajă de datorii -- altele noi, alături de cele care veneau de la bugetul familiei. Dar cel mai misterios era acest triunghi pentru colaboratori și vechii prieteni. Toți trei erau din tabere diferite -- Dragomir din cea a comuniștilor, Dumitru -- din frontiști, și numai Þepeș, până a-și deschide firma, fusese un simplu speculant de pielicele, cum i se mai spunea pe vremuri.
Avea să treacă un timp ca Dumitru să înțeleagă cât de amăgitoare îi fu bucuria. Dragomir în câteva zile se transformă din mâță blândă într-un tigru flămând. Mâinile nu-i tremurau, fața-i se îmbujora din nou, glasul îi deveni poruncitor și sigur de sine, frica din priviri i se topi și locul ei îl luară niște sclipiri de gheață. Și pe cât democrații cedau agrarienilor poziție după poziție în politică, pe atât privirile lui deveneau mai reci și mai incolore. Deși în aparență politica nu trebuia să aibă nici o atribuție -- pe toți trei îi uneau acum afacerile -- totuși ea, politica, pătrundea, ca o negură de toamnă
târzie, societatea prin toate mădularele ei...
Nu multă vreme după aceea Zamura veni cu un alt transfer. Dumitru operă niște calcule. Abia după ce afacerea demară își dădu seama că de fapt avea de furcă cu o organizație de binefacere ce acorda din străinătate ajutor umanitar spitalurilor. Medicamentele veneau adică din occident pe gratis, iar dânșii le transferaseră prin rețeaua de comerț a farmaciilor. Curată spălare de bani! "Jupoaie, canalia, și de pe viu, și de pe mort...", se indignă Dumitru, deși trenul deja plecase. Indignarea lui crescu când un coleg îi șopti:
-- Crezi în balivernele cu societatea de binefacere? Ãștea sunt banii partidului comunist. Și văzând că Dumitru nu prinse firul încă, adăugă: Ai auzit de afacerea cu elicopterele?
Auzise. Mai exact, citise ceva în presa de stânga. Știa că în afacere fusese implicat concernul "Mals", care-și avea tentaculele întinse din Carpați pân' la Kamceatka și care avea o filială și în Moldova. Acum, când colegul îi măturisi cine din persoanele de vârf se numără printre fondatori, Dumitru se cutremură. "Ticăloșii... Afurisiții... Ce tipi murdari!.." nu înceta să se indigneze în sinea lui. Își închipui că poate sunt bani din cele trei-cinci ruble pe care colectivele grădinițelor sau orfelinatelor le donau întru alinarea năpăstuiților din Cuba sau din vreo țară din Africa. Sau din care nu se îndură să lase în mâna vreunui cerșetor bătrâna sa mamă... Într-o singură noapte, după schimbarea banilor, maică-sa s-a ales din cele trei mii, depuse la CEC pentru zile negre, cu doar... 3 lei. Ce-ar putea face un bătrân cu acești lei când afară bântuie scumpetea și mizeria?.. Întâi și-ntâi se certă pe sine însuși. Cum de n-a priceput șmecheriile tâlharilor dintr-odată? Și-i declară șefului fără ocolișuri că el ese din joc...
Într-o dimineață, după mai multe ezitări, dădu busna în biroul lui Zamura și i le turnă pe toate dintr-o răsuflare. Kaghebistul păru să nu fie surprins. Îl asculta nepăsător, și doar un sfârc vinețiu îi tresări pe găt într-un tic nervos ciudat, scoțându-l și mai tare din țâțâni pe Dumitru. Când se ogoi, Dragomir ridică alene ochii din hârtii și-l fixă cu tăișul privirilor. Apoi, pănă ca Dumitru să sloboadă o nouă tiradă, sări în picoare, se sprijini în două mâini păroase, ca două sălcii sălbatice și urlă:
-- Carevasăzică, ne-ai crezut morți? Ne-ai crezut zdrobiți? V-ați văzut ajunși la treuca puterii! Credeați că dacă ați umplut străzile și piața, l-ați apucat pe Dumnezeu de barbă... Îmbrăcați și ghiftuiți, vă venea a striga "Limbă-Alfabet!" Încearcă și-i adună acum, când le ghiorăie șobolanii prin stomac și le cad unghiile de frig și de desculți ce sunt. Gârgărițe și mai mult nimica... Spuneți-le celor din gloata prostită poezii și cântece despre Unire.
Zamura făcu o pauză, doar cât să-și șteargă cu batista spumele ce se înghesuiau la gură. După care reluă:
-- Ați crezut că dacă luați două-trei portofolii în Parlament și Guvern, aveți puterea în mâinile voastre? O brânză! zberă securistul și-i întinse chiar sub nasul lui Dumitru o ciucă cât o sfeclă furageră. Apoi prinse a se bate cu pumnul în piept: Noi ținem mâna
pe robinet. Noi avem cheile de la hambare. Noi știm unde și ce zace, dincotro și unde curge. Un an-doi și toți o să vă târâți în brânci în fața noastră și bucuroși veți fi să ronțăiți posmagi mucegăiți. O să vreți înapoi la comunism, să trageți în jug, să vă hrănim la iesle. Dar nu mai există drum înapoi. Nu mă crezi? Du-te și scoate acuma
două mii în stradă, să ceară alfabet și limbă română în constituție, cum vreți voi acum, și vei vedea câți vor ieși. Du-te. Du-te și strigă!
Fața lui Zamura era vânătă, iar urletele lui începură să semene cuâ bubuiturile de tun. Dumitru simți cum acest "Du-te!" îi sparge timpanele. Se întoarse brusc și, lăsându-l pe Dragomir cu gura înspumată, într-o tiradă pe care n-o mai auzea, trecu glonț în cabinetul lui Þepeș.
-- O să regreți până la zăbale, strecură cuvintele cu răutate Zamura, ce intră curând din urma lui să semneze niște documente la șef. Știi ce înseamnă să ieși din joc fără consîmțământul celorlalți?
Și în ochi, a câta oară, îi fulgerară aceleași luciri.
-- Posibil, căzu de-acord Dumitru. Dar locul meu nu mai poate fi aici. Eu n-am de gând să vă divulg sau să înaintez oarecare pretenții...
Chiar din primele zile după plecare presimțirile urmăririlor se înteți. Deveniră frecvente telefoanele anonime. La celălalt capăt tăceau. Ori telefona vreo duduie și-l șantaja cu vorbe deșucheate, cu hohote sau cu imitartea îndelungată de orgazm...
Îi telefona des și Þepeș, consultându-se în chestiuni de contabilitate, fără a uita să-i trimită printr-un colaborator recompense bănești. Păstra aceiași corectitudine de mai înainte. Dumitru se străduia să-i răspundă corect, amabil. La două sau trei săptămâni îi sună Dragomir Zamura. Nu-l menajă, acceptând maniera grosolană, la direct.
-- Am înțeles din capul locului că nu accepți riscul în viață. Deși, nu uita: vremile s-au schimbat și businessul are șanse numai pe muchi cuțitului... Riscul mișcă lumea înainte!
-- Și dacă nu sunt fatalist? i-o tăie rece Dumitru.
-- Atunci survin surprizele, care pot fi din cele mai neașteptate... Scurt pe doi: vântură-ți prostiile din scăfârlie și revino la cârma contabilității noastre.
-- Vreau o viață li-niș-ti-tă și te rog să mă lași în pace! Definitivă pe silabe Dumitru.
Zamura tăcu lung. Dumitru fu primul care puse receptorul în furcă.
De la ultima discuție trecură doar două seri. Era o sâmbătă de martie târziu. Soția plecase la țară cu fetița încă din mijlocul săptămânii. Dumitru se lungi în pat și era cât pe-aci să adoarmă, când îl readuse la realitate soneria. În prag, un bărbat bine, cu ochelari întunecați și în trenci negru lung, de piele veritabilă, îl salută senin:
-- Nu vă supărați, vin de la București. Am un pachet pentru Dumneavoastră. Mi se pare că vi s-a trimis un set de cărți. E în mașină, jos...
Avea acolo niște săteni-studenți, dar parcă nu avuse nici o înțelegere să-i trimită cărți, față de care avea slăbiciuni sporite. I se mai întâmplase să-i vină colete, mesajele ajungându-le din urmă. Necunoscutul era tuns până la piele, avea cămașă roșie, cravată deschisă, lată. Vocea plăcută, trădând un dialect plăcut din sudul Bugeacului, nu-i stârni nici o bănuială. Ajunși jos, nu trecu încă pragul blocului, când tipul se întoarse brusc și cu o mișcare fulgerătoare îi plioști în față un lichid fierbinte. Izbuti doar ca prin minune să-și acopere vederile. Era în maiou și pantaloni de sport. Stupefiat, observă cum îi ard hainele. În clipa următoare auzi vuietul motorului unei limuzine ce se îndepărta. Apoi o arsură groaznică prinse a se lăți pe piept, pe față pe abdomen. Carnea-i sfârâia ca pe-o tigaie încinsă. În ultimile clipe îi ajunse claritatea cugetului să se izbească cu tot corpul în prima ușă și să dea buzna în baia din apartamentul vecinului. Urlând ca o fiară de durere, se băgă sub robinet... Până să sosească ambulanța, Dumitru își pierdu cunoștința.
A zăcut la reanimare vreo lună, între viață și moarte. Abia în luna a doua, după multe transplantări, pielea începu să se cicatrizeze. Chipul lui deveni de nerecunoscut...
Perioada de convalescență a durat un an și jumătate. Între timp, de necazul lui, muri maică-sa. Nici la înmormântare nu putu să se ducă. Acum zilele se scurgeau odată cu filele de calendar. Nu avea nici o ocupație, nu ieșea în lume, de parcă murise. Ore întregi urmărea de la balcon sau prin geam lumea de afară. Ca și mai înainte, strada era plină de autoturisme luxoase, femei frumoase, bărbați mândri și chipeți. Undeva, după colț, un cerșetor stătea cu mâna întinsă. Soția cu fiica se făcuseră parcă altele și se întorceau acasă de la serviciu foarte târziu. Acum nu-l mai urmăreau umbre de vedenii și stafii, arborii nu-i mai ieșeau în cale cu mâinile întinse. Foarte curând se surprinse însă că timpul trece pe lângă el și iaca-iaca o să se oprească.
În ultimul timp trâia cu gândul că nu demult coborâse în groapă, că a fost petrecut de cei care mai aveau să-l petreacă într-un cortegiu funebru, cu datini și ritualuri. Și că a revenit provizoriu pe această lume vie, în care, așa plină de oameni într-un du-te-vino, deveni deodată ca un străin într-un imens pustiu.

A FOST ODATÃ...

Acum două săptămâni m-a părăsit soția.
De atunci nu mai slăbesc ploile. Argus, cu mițele date-n ochi, latră uneori la strachina cu frișcă, apoi se bunghește la tabloul lui Aivazovschii din cui, ciulind urechile.
Pe divan, unde înainte dormea Gabriela, fiică-mea, stau înșiruite păpuși cu mâinile întinse spre geamul, după care se frăsuie plopii. Vântul aruncă frunzele în sticla ferestrei, le suflă ca pe niște fluturași disperați, repezindu-le apoi furios peste caldarâmul pișcat de picăturile de ploaie.
Stau aplecat peste mașina de scris "Underwood" -- o vechitură, obiect de anticariat -- și caut fără răgaz (al doilea an încheiat!) postul eroilor viitoarei mele cărți. Þăcănitul strident al clapelor umple întreg apartamentul.
Probabil, din cauza mașinii acestea răblăgite m-a și părăsit soția. Până la plecarea ei, ziulica toată în casa mea se vorbea numai în șoaptă, ca să nu-mi încurce nimeni. Deconectam telefonul. Fiică-mea nu se atingea nici ea de mine. Numai înainte de culcare mi-aminteam de datoriile de părinte -- mă apropiam de pătucul ei și, până adormea, îi spuneam povești.
Dar au plecat amândouă, pe neașteptate: nici gând să insist să mai rămână. Mi-au lăsat însă liniștea ce mi-o doream, dar de atunci n-am nici un spor la scris. Când plecă, soția își luă cu ea toate hainele, îmbrăcă costumul cel negru... Numai vecinilor le-a spus să n-o mai aștept. Poate că a vrut să mă învețe minte? Sau, pur și simplu, s-a săturat de trăsnăile mele? Cine știe... Cum o mai fi ducând-o fără infernalul țăcănit al mașinii mele de scris? Mi-amintesc, cum îl caracteriza, cu adevărată vervă de scriitor, pe șeful ei, care o însoțise într-o deplasare:
-- Un pântecos, cu limba scoasă afară...
Observasem, că de la un timp, plecând în deplasare, se făcea că uită pe noptiera din salon inelul de logodnă, iar la întoarcere, mă sâcâia întruna cu întrebarea: are sau nu are ceva comun la înfățișare cu Sofi Loren? Apoi porni să facă haz de niște bancuri auzite din gura șefului:
-- Ha-ha!..
Gândurile tot vin și vin: haotice, vesele -- felurite, așteptând cu toatele să fie înveșnicite pe hârtie. Această carte îmi va deschide -- sunt sigur! -- drumul în posteritate. Mă neliniștește numai faptul că la 40 de ani împliniți voi fi doar tânăr scriitor, debutant, pe când semenii mei, demult se consideră clasici. O fi scriind din plăcere sau poate din dragoste față de magica lume a cuvintelor, care este, după mine, literatura, dar... Deocamdată mă trec fiorii când recitesc cele scrise până acum de mine.
Argus și-o fi amintind clipele când se juca prina casă cu Gabriela, făcând tărăboi, căci, iată-l, vine abătut lângă mine și, întinzând lăbuțele pe genunchii mei, mă privește îndelung, cu ochii scăldați în tristețe... Dându-și, pe semne, sama că necazul meu nu-i mai mic, mă lasă în pace. Trece pe lângă strachina cu frișcă (mai s-o răstoarne), se duce la divanul cu păpuși, se ridică în două labe, sceaună nemulțămit -- cade jos, făcând tumbe până la picioarele mele.
Mi se face lânced pe inimă. Hârtia continuă să se împotrivească, să rămână, cu alte cuvinte, albă. A câta noapte?.. Iau cățelușul în brațe, îl joc. Când ajungem lângă geam, încerc să ghicesc, în noianul de lumini nocturne, la care fereastră ar putea se afle soție-mea și Gabriela?..
După care revin la ale mele. Argus ascultă țăcănitul nervos al "Underwoodului", mijind din ochi spre păpușele înțepenite, cu brațele întinse spre geamul plângăreț al nopții târzii. Ploaia s-a domolit, nu mai bate în sticla geamului. Am scos din priză frigiderul (să nu mai huruie zadarnic!) și încerc să mă războiesc cu puzderia de insecte, eșite la plimbare de sub tabloul lui Aivazovschii...
Orologiul cafeniu de pe dulap anunță ora trei trecut de miezul nopții. Teancul de hârtie mă sufocă. Argus pare să fi ațipit. Și-a pus capul pe lăbuțe și stă neclintit. În jur domnește liniștea. Hotărăsc să mă culc și eu. Dar... Sună aparatul telefonic. Neașteptat, strident, la ceas târziu, trezindu-l și pe Argus. Dintre mițe îi lucesc ochișorii ca două steluțe de pe cer. Începe să mârâie.
-- Alo!.. răzbate până la urechea mea un glăscior de copiliță. O recunosc: e Gabriela.
-- Ascult... înghân zăpăcit.
Tabloul de pe perete prinde a-și mișca valurile înfuriate prin toată casa.
-- Alo?!
-- De unde telefonezi, Gabi? Ce s-a întâmplat, puiule? întreb, cuprins de neliniște.
-- Mămica doarme cu tanti Lorica și... n-are cine-mi spune povestea de seară, se plânge glăsciorul. Am vrut să mi-o spun singură, da ele au strigat la mine: "Pleacă la culcare!.." Și după o clipă: Tăticule, hai spune-mi povestea ceea... știi, despre lup! Cel care a pățit-o după ce a mâncat eduții...
Alături, Argus mă privea mirat, înclinând amenințător capul său flocos, când pe o parte când pe alta -- la ora patru dimineață să spun povești prin telefon?! Oare de ce nu doarme Gabriela? Am s-o întreb...
-- Era odată o capră cu trei ezi cucuieți... prind eu a depăna povestea. I-am spus-o toată. Asta mi-a ajutat să mă mai calmez. La celălalt capăt al firului fata mea hohotea veselă.
-- Iar acum, tăticule, mă roagă vocea fetiței, spune-mi-o pe cea cu punguța...
Îmi veni în gând o idee care se dorea urgent așternută pe hârtie. Ficsez receptorul între ureche și umăr, având, astfel, mânile libere.
-- A fost odată o babă și un moșneag... șoptesc eu în receptor, iar degetele aleargă pe clapele mașinii de scris.
La celălalt capăt al firului -- tăcere. Nu cumva fiica a adormit? Þi-ai găsit!
-- Spune-mi-o și pe cea cu râulețul cu lapte...
-- A fost odată o văcuță și avea cornițele de aur...
-- Și pe aceea cu peștișorul și moșneagul, nu mai adoarme fiica.
-- Dormi, puișorule, îi zic. E târziu. Argus demult a adormit.
-- Spune-o, tăticule, să audă și păpușele mele...
-- Demult, tare demult, a trăit în mări și oceane un peștișor...
Dincolo de geam noaptea începe să se topească.
-- Mi-i milă de moșneag, tăticule, îngână Gabriela cu voce plângăreață, apoi mă întrebă curioasă: De ce nu s-a dus și el, moșneagul, de la babă, ca mămica?..
-- Păpușile tale au dormit, zic eu, înghițind nodul ce mi se oprește în gât. E târziu, trebuie să dormi...Argus mârâie supărat. Se apropie somnoros de divan și urmărește cu luare aminte păpușile. Pe sticla geamului se preling picături de ploaie.
-- Păpușile dorm și visează...
-- Visează?! surâde glăsciorul ei zglobiu. Apoi se tânguie: Da Nicoleta, păpușa de lângă mine, nu vrea să mă asculte și să doarmă.
-- Nu mai spune...
-- Tăticule, la fereastră a apărut luna! exclamă voioasă.
-- Și ce face luna? o întreb, urmărând din geam luna rotundă și plină.
-- Luna?.. aud în receptor. Se spală și face gimnastică...
Orologiul de pe dulap bate de cinci ori. Argus, întins pe podea, mârâie iarăși, apoi latră de câteva ori. L-a auzit și Gabriela.
-- Hâr-r-r!.. îl zădărî ea bucuroasă. Și -- cu totul neaștepat: Un nene mi-a dăruit-o pe Nicoleta, dar nici o poveste n-a știut să-i spună. Nici nu vreau să dorm cu dânsa. Ea sforăie...Se lăsă o tăcere adâncă. Dau la o parte mașina de scris și mă culc cu fața între hârtii.
-- Tăticule, mă alină glasul zglobiu, tanti are hulubi. Când vor crește mari, îi vom învăța...
-- Îi veți învăța -- ce?
-- Să zboare... Departe, departe... Sus, sus! Să înconjoare în zbor întreg pământul!
-- Tăticul e ocupat, are de lucru, dormi.Parcă mă mai liniștesc.
-- Am să ascult și eu cum lucrezi...
Ploaia a încetinit demult. Norii se grăbesc, odată cu noaptea, undeva spre cartierele îndepărtate ale orașului. Argus picura cu botiîorul pe labe. Am așezat "Underwoodul" la loc și, cu receptorul între ureche și umăr, am reluat țăcănitul. Înfiripate din litere, cuvintele se așezau în rânduri...
Eram gata să pun punct, dar Gabriela prinse de odată a schânci cu sugițuri:
-- Tăticule, eu nu vreau să vină nenea cela la noi! Cu tine vreau să ne jucăm, împreună...
Lui Argus i se năzărise ceva prin somn. Porni buimac prin casă, răsturnând strachina cu frișcă peste covoraș. Valurile tabloului se rostogoleau de-a valma, iar hârtiile începură să lunece una câte una de pe masă. Le-am strâns grăbit, cu înfrigurare și într-o clipă le-am rupt cu înverșunare, aruncându-le furios în coș.
Am lăsat totul baltă. Gabriela mă chema în receptor.
M-am stropșit la Argus, care se ținea scai din urmă, și m-am grăbit să es în stradă...

ÎNCHINÃ-TE TÃCERII

"O, mamă, dulce mamă..."

În pragul căminului un băiețel tremura de frig. Sufla stăruitor în palme și bătea sprintenel din picoare. Urmărea atent cu privirea troleibusele ce bâzâiau la stația din vecinătate, deschizându-și și închizându-și zgomotoase ușile, numai că nu-l vedea pe cel așteptat.
De-a lungul străzii se aprinseră luminile. Ningea. Pe trotuarul, străjuit de plopi piramidali, treceau doi ștrengărei cu săniuțele. Unul, cel mai răsărit, îi spuse frățiorului să se întoarcă acasă, că-l așteaptă tăticul cu centura de-a gata. Al doilea luă vorbele drept glumă, se opri locului și râse obraznic, zădărându-l cu un gest al degetului ca pe un cotei ce încearcă să muște. Vis a vis de cămin, la unul din balcoanele casei cu multe etaje, eși tăticul lor și, cu glas amenințător, îi chemă să învețe lecțiile pentru mâine...
De jur împrejur -- alb și pustiu. Fulgii roiau prin văzduhul geros, împrejurul lămpii din prag, părând niște fluturași înnădiți la florile păpădiei de la sfârșitul primăverii. Băiețelul se întrebă: de ce fulgii, când cad, nu "răsună" ca stropii de ploaie? Slobozea din gură șuvițe de aburi, încercând să prindă în căldura lor vreun fulg, dar zăpada se topea numai pe vârful nasului. "Degrabă e Anul Nou, gândi băiețelul, atunci se îmblă cu "Plugușorul" pe la casele oamenilor. Oare la oraș se urează pe la clădirile acestea înalte?" Și începu să șoptească urătura. O știa, dar se încurca pe alocuri. Deaceea o reluă de la capăt...
De după colțul căminului apăru un câine roșcat, cu coada covrigită a batjocură, se apropie de băiețel și începu să se gudure, căutând hârjoană. Nu era deprins ca un câine -- mai ales unul străin! -- să-i fie prieten, rămânând singur, ca chăi că-l alungase...
* * *
Ea se reținu la serviciu. După ce se eliberă, trecu pe la Lică – un vădăoi falnic, dar cu fața atinsă unde și unde de vărsat. După cum le-a fost înțelegerea de cu zi, plecară la teatru. Acum se întorceau acasă însuflețiți, ca doi copii poznași. Se băteau cu bulgări de omăt, apoi se cuprindeau, șoptindu-și ceva unul altuia la ureche, după care izbucneau iar în hohote de râs. Lică îi propuse să mîie la dânsul, ea însă refuză...
În drum spre cămin trecu pe la prietena Valentina, soțul căreia le-a servit cu vin "Noroc" în cinstea apropiatei sărbători, iar acum venea la cămin pe trotuarul pustiu, dispusă, cu un cântec uitat în colțul gurii:
"Și-am zis verde-a bobului,
Nu-i crede bărbatului..."
În liniștea serii băiețelul o urmărea vinovat, iar când ajunse în dreptul lui, își scoase căciulița de pe cap. Femeia, fără să-l eie în seamă, apucă hotărâtă mânerul ușii și, crezând că alteori bărbaților totuși trebuie să le crezi, se grăbi să între în cămin.
-- Buna seara, mamă, scânci băiețelul.
Ochii îi sclipeau, iar pe buze i se desprindeau aburi ușurei, abia zăriți. Ea se opri nedumerită, iar după o clipă de luare-aminte, lăsă mânile în jos.
-- Îi bună și asta... Nu pricep nimic: de unde te-ai luat, hulubașule?
Băiețelul își îndesă căciulița pe capul chilug, smârci vinovat, vru să spună ceva, dar un nod îi stătu în gât.
-- Spune, măi băiete, cine te-a trimis?
-- Am venit cu taxiul... de la gară, izbuti să se dezlipească șoapta de pe buzele lui vinete de frig.
-- Aș vrea să știu: cine ți-a dat voie să vii? îl ținti ea cu niște priviri severe. Cum ne-a fost vorba odată?
Băiețelul își ștergea cu mâneca sprâncenele umede și asculta dojana ce-i dădea de înțeles că i-a făcut mămicăi o mare supărare. Ea nu avea chef să-și irosească nervii în seara asta. Îl sili, deci, s-o urmeze pe scară până în odaia de la etajul trei.
În camera unde locuia era îmbietor și cald, încât, până mămica reuși să-și spele fața de boieli, copilul adormi, sprijinindu-și căpșorul de muchia mesei.
A doua zi, înainte de a pleca la serviciu, îl mai întrebă o dată:
-- Ce-ai venit?
-- Vreau să trăiesc cu tine, mamă... răspunse el înfricoșat. Ia-mă la tine, că m-am săturat de unchiul Toader...
-- Ia te uită la el, nerușinatul, izbucni mămica, încât băiețelul tresări.
-- Mamă, în Chișinăul ista este școală, o ruga umilitor băiatul. Am să fiu cuminte. Dacă n-ai loc în odăița matale, am să dorm aici, pe podea, și arătă cu degetul spre antreul îngust, de peretele căruia se sprigineau două perechi de schiuri. Unchiul Toadere bea izvar, iar după asta mă alungă, mă trimite la tine, să cer parale... Mata nu știi unde-i tăticul meu?..
-- Taci din gură, că te cârpesc acuș! își ieși femeia din fire, aruncând rujul și oglinjoara pe masă. Dar, după o pauză de supărare, coborî la un ton domol: -- Obrăznicătură! Ai fugit de-acasă ca să vii să miorlăi...
-- Unchiul m-a trimis, repetă băiețelul, cercând să-și ascundă plânsul în palme. A spus să-mi plătești ceea ce mi se cuvine...
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Băiețelul își șterse ochii și continua s-o privească vinovat. Boțea nervos șervetul prins de speteaa scaunului.
-- Ce nerușinare! făcu ea batjocoritor, înfigându-și mânile în talia suplă. Cum de îndrăznești, mirimosule, să vorbești așa cu mămica? Ce educație, doamne!
Aștepta să spună ceva, dar băiețelul o urmărea pe furiș cum ea își scutura ceasul de mână lângă ureche.
-- Plec la serviciu. Întârzii, bodogăni ea supărată. Mâine dimineață o piști acasă, fără nici o discuție.
Ieși, trântind ușa. El, rămas lângă fereastră, nu se mai sătura s-o privească pe mămica lui -- sprintenă, frumoasă, dispărând în torentul de lume, ce curgea pe stradă.
În lumina zilei plopii, ninși toată noaptea, păreau niște suliți uriașe înfipte în cerul sticlos. Peste tot era numai alb, ograda dinaintea căminului înviase cu mulți copii, ieșiți la recreație. Băiețelul, la fereastră, se bucura împreună cu fetele, care se războiau înverșunat cu băieții lângă pereții școlii. Ele să-i dovedească pe băieți?! În școala lor nici pomeneală de una ca asta.
Ziua întreagă n-a ieșit din casă. Ușa era încuiată pe dinafară. Când foamea prinse a-l chinui de nu mei putea, cotrobăi în frigider. Dădu o felioară de cârnaț și de un măr. Altceva nu era, dar nici nu dorea. Cârnațul i-a plăcut și se gândi: dacă mămica îi va da bani, o să-și cumpere de aici, din Chișinău, o pâine "de la iepure", de care îi aducea adesea de la târg răposata lui bunică. După moartea ei unchiul aproape că n-avea grijă de dânsul...
După serviciu ea, bineînțeles, întră pe la Valentina, care era o femeie corpolentă, cu ochi senini, pătrunzători, deștepți, cu buze late și îi spuse noutatea.
-- Și de ce nu-l obligi pe Sandu să plătească pensia alimentară? O întreabă nedumerită prietena.
-- Dă-l naibii! Nici să-i aud numele. Tontul! Tată cu obrazul de cioric! Mi-a mâncat tinerețea... M-am săturat, Valentino, de viață încurcată. Crede-mă, vreau să trăiesc din capul meu, măcar o săptămână, cum îmi place...
-- "Cum îmi place..." Ușor de zis... Apoi, după o pauză: Și unde ți-i acum soțiorul?
-- La urșii cei albi. Se lecuiește bețivanul...
-- Dar Lică? o iscodi de odată prietena.
-- Vai, aseară m-a petrecut pân-acasă... răsuflă ea bucuroasă că prietena a schimbat tema discuției. E drăguț ca un bobocel ce încearcă să-și desfacă aripioarele. Mâine petrecem revelionul împreună, la "Moldova". O să mă-mbrac cu rochia de velur, cadoul lui...
-- Când primești apartament, te măriți?
O fixă pe Valentina cu ochi șmecheri:
-- Orașul, draga mea, geme de vădane... Află cu toate astea că vre-o patru bărbați mi-au propus căsătorie...
-- Și dacă?
-- Păi, ce fel de cavaleri sunt ei, fără acoperiș de asupra capului? și pe față i se așternu o umbră de tristețe. Ce să mai vorbim! Asta-i și buba, că n-o pot rupe cu Sandu... Femeile divorțate cu un singur copil, știi singură, nu au dreptul, după lege, să pretindă la apartament cu trei odăi. Noi, deocamdată, ne socotim familie din trei persoane, înțelegi, juridic... Of, de-ap da domnul să mă văd la căsuța mea, după cum spune Lică, mi-aș însenina și eu viața. Înainte eram mai voinică, iar acuma de toate mi-i frică. Mă înfricoșază vânturile mari, când bat afară, nopțile fără de lună. Mă tem de singurătate...
-- Dar băiețelul?
-- Poate până primesc casă va mai prinde la minte... Că deocamdată se ține scai de fusta mea...
-- Ce fericită ești că ai copil, zise prietena, îmbrățișându-și modița de sub cap. Iar noi... Pe la câți medici am îmblat, cât am cheltuit -- aiurea! Cu Danu trăiesc de acum al șaselea an și nici o mângâiere n-avem în casă... Ne gândim, poate să înfiem vre-un copil, altfel...
-- Îți avea, nu-ți fi bucuroși... Sunteți încă tineri...
* * *
Curând veni de la serviciu soțul Valentinei, un bărbat cu peri suri în cap, față suplă și priviri blânde. Din urma lui sosi și Lică.
-- Amanta! exlamă Lică cu un zâmbet înflorit pe față. Plecăm. În stradă ne așteaptă tinerețea, visurile, cutezanța!..
Au plecat, ea și Lică, refuzând să stee la masă, cu toată insistența lui Danu. În stradă Lică o îmbrățișă cu gingășie și se uitară amândoi veseli spre luminile căminului. Au vrut să între în odaie, ca de obicei, ea însă îl opri, spunându-i că i-a venit "odrăslița" de la țară. Se vor revedea mâine, la autogară, iar de acolo -- la "Moldova"! De acord? De acord...
Lică îi sărută rând pe rând degetele mânii și se despărțiră.
* * *
Băiețelul adormise. Pe ușă atârna, prinsă în pioneze, o coală de hârtie, pe care desenase cu mânuța lui Albă-ca-Zăpada, Moș Creciun și un ursuleț olimpic între ei, iar de desubt urarea "La mulți ani!"
Ea a intrat la repezeală, a pus la fert niște griș, apoi, trezindu-l și pe dânsul, s-au așezat să mesească.
-- Să-i spui uncheșului că i-i de ajuns casa bunicului, rămasă moștenire, și să nu-și bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala... Nu i-a fi nimic, dacă vei sta la dânsul. Cât despre plată... Poți să-i spui că statul nu încredințează banii altora pe mâønile bețivanilor...Pensia alimentară am grijă s-o păstrez eu, are să-ți prindă bine când ai să mai crești... Parcă nu tot eu va trebui să te-mbrac, să te învăț?
-- Mamă, dar când ai să vii acasă? descleștă gura copilul.
-- Ehe, băiete, nu mai așteptați, că sunt foarte ocupată, îi răspunse ea cu gândurile aiurea.
-- Dar în aprilie?
-- Și atunci am să fiu ocupată.
-- Mamă, îi zise el atunci cu glas rugător, în aprilie o să ne primească în rândurile pionerilor. Nina Pavlovna, învățătoarea, ne-a spus.
-- Dacă o să fii cuminte... căută ea să-l împace și să încheie într-un fel vorba.
-- Mulțumesc, mamă. O să fiu cuminte!
Și, spunând bucuros acestea se sculă iute de la masă, cu dorința s-o sărute pe obraz. Ea, însă, îl dădu într-o parte cu mâna:
-- Fii cuminte și disciplinat, cum te învață la școală! Lasă... Așază-te și manâncă până la capăt.
A doua zi își petrecu feciorul acasă.
-- Bani de drum ai? îl întrebă ea la gară.
-- De fel. Unchiul mi-a dat numai cât să vin la tine.
-- Zgârcenia naibii, strecură ea printre dinți și se duse să prindă rând la gișeul casei de bilete, unde se îmbulzea lume de peste lume, căci era ajunul Anului Nou.
În sala de așteptare se înălța până în pod bradul împodobit. Luminile jucăușe ale becușoarelor colorate, aprinse ici-colo printre jucării, îți furau privirea.
Lică o căută un timp prin forfota gării... O găsi, dar dispăruse băiețelul, și porniră să-i dee de urmă. Ea era indispusă, deși se străduia din răsputeri să-i zâmbească din când în când lui Lică. În sfârșit, îl găsiră. Și deoarece până la plecarea autobusului spre Ineasca mai era timp, se apropiară tustrei de brad. Lică îi dâdu băiețelului, "tânărul pasager", cum i-a zis el, o gumă de mestecat, învălită într-o foiță foșnitoare și mirositoare...
Sosi autobusul. Îl luară în pripă de mână și-i porunciră să urce. Lipit cu obrăjorul de sticla asudată a geamului, el se mocoșea s-o șteargă cu mânuța. De afară ea, mama lui, stând alături de Lică, îl tot probozea și instruia: să fie atent, să nu adormă când va trebui să coboare la oprire, în sat. Vorbea, dar tot timpul, trăgea cu ochiul la ceasul de pe mâna bărbatului și tropăia din picioare, să nu înghețe.
Băiatul stătea cu obrazul lipit de geam și îi privea cu atâta dragoste, cu atâta speranță, de parcă i-ar fi văzut după o grea și îndelungată despărțire...
Autobusul se urni din loc. Roțile lunecau pe asfaltul înghețat, presărat pe alocuri cu nisip. Ea, măicuța lui, continua să-i dee din urmă povețe: să fie cuminte, ascultător...
SARCOFAGUL


În mahalaua de jos a Ugrînivului de Sus, cele mai multe case erau noi, familiile tinere, copiii cam de-o seamă. Au trecut anii, fetele și băieții din mahalaua de jos, precum și din mahalalele Koliova și Sîmanivka, s-au făcut mari. Perechi de îndrăgostiți începură a se veseli în voia lor și se simțea că foarte curînd vor începe nunțile. Mahalaua trăia într-o plăcută așteptare.
Janet Iațuleac era cea mai plăpîndă și drăguță dintre toate fetele. Trăia doar cu bunica, părinții divorțaseră demult — mama plecase undeva și nu se răspundea. Tatăl avea altă familie, deși purta permanent grijă de ea și o tot chema să treacă cu traiul la el, la Chișinău. În Ugrîniv Janet nu se bucura de atenția băieților care căutau fete cu avere, din gospodari. Pe ea, însă, nu o incomoda situația ei socială — avea gînduri frumoase, visa să devenină o bună croitoreasă, să revină la tata, la Chișinău, unde va lucra în atelierul vestitului dizainer. Primăvara fusese la tata în vizită și se înțeleseseră că va veni la prima chemare ca să-și facă buletin de identitate. Așteptarea ei, pe la mijlocul verii se împresură cu un nor de curiozitate veselă. În mahalaua de jos se aștepta, către ziua satului să se joace prima nuntă. Svetlana Guleai, de-o seamă cu ea și prietenă de școală, se logodise cu Petro Dzibii, un marinar înalt, proaspăt demobizat, chipeș, cu un gît lung. De rînd cu Svetlana, toți semenii ei trăiau ce-a mai fericită vreme a vieții lor. Pentu copiii de ieri ai mahalalei povestea dragostei ei deveni de-odată cea mai frumoasă idilă.
Tinerii se pregăteau de nuntă. În ograda miresei, chiar sub cuibul de cocostîrci din cumpăna fîntînii casei familiei Duranovici, începu a se ridica un cort mare din prelată ce pălălăia în bătaia vîntului. La cîteva zile pe tavanul cortului ardeau lămpi mari: pe deregi fîlfîiau panglici colorate. Iar mirii se plimbau la braț pe ulițele satului.
Într-o seară la cîteva zile pînă la nuntă, în cămara, geamul căreea dădea în drum, amîndoi s-au îmbrăcat să-și probeze hainele de mire și mireasă și, fericiți, parcă hotarîseră să se antreneze, dansînd duios «Să nu uităm a iubi trandafirii» și «Valsul miresei». Perdelele geamului, fine și transparente oglindeau fiecare mișcare a celor doi. În drum, un grup de tineri, îi aplaudau în tăcere, parcă temîndu-se să nu-i sperie. Se întîmplă ca tocmai să treacă pe drum bunica Janei. Privi oțărîtă la tinerii ce aplaudau, apoi la feeria de dincolo de geam și aruncă cu voce tristă:
— Nu-i a bine... Nu se poate în ajunul nunții să joci în rochie de mireasă... E un semn rău...
Janet se împăca rău cu bunica Natalia. Bătrîna nu o lăsa nici în ruptul capului să plece la tata. O acuza mereu de trădare... Adică a crescut-o mare și acum, cînd nepoata trebuie să-i fie sprijin, o părăsește!... Avu, așadar prilej să se răstească la ea:
— Lasă tinerii să se bucure. Mereu ești pornită de-a strica veseliea cu superstițiile și scornirile tale...
La cuvintele nepoatei bătrîna se retrase agale spre casa ei, cu acoperișul înclinat pe o coastă. Oftă doar înfundat și iar strecură neliniștită printre buze:
— E semn rău... Nu-i a bine...
Satul era în preajma a două evenimente. Se împlineau 550 de ani de la prima lui mențiune documentară și celebrarea primei nunți a tinerilor din mahalaua de jos a Ugrînivului de Sus. Pe maidanul de lîngă casa lui Duranovici se improviza o scenă pentru festivități. În orgrada miresei cortul era gata. Pînă și cocostîrcii părea să se fi molipsit de fiorii prejubiliari — zburau zile-n șir pe deasupra urbei, pregătindu-și puii de îndelungata călătorie de toamnă. În ajun, precum este obișnuit la ucrainenii din Galiția, tinerii, împreună cu Dmitro, tatăl miresei, au început să invite nuntașii. Au trecut calea fierată la Kluziv, un sat din preajma Stamslawowului, cu multe rude și prieteni ale fericitelor familii. Întîlniri multașteptate, amintiri și gorilcă. Tatăl Svetlanei, cam nesocotit cînd venea vorba de băutură, turna în el ca într-o putină, tot lăudîndu-și fîica. În pofida tuturor vorbelor, că va rămîne multă vreme nemăritată, reuși să-l cucerească pe chipeșul marinar!
La întoarcere Dmitro, din cale afară de distrat, glumea, nu înceta să-i povățuiască pe tineri cum să trăiască la un început de cale... Apoi începu a se lăuda că este un om neînfricat în toate și chiar dacă a fost funcționar sub puterea sovietică el niciodată nu a ascuns faptul că tatăl lui a luptat înverșunat împotriva moscalilor în armata lui Stepan Bandera. Se mîndrea că mormîntul tatălui se află printre combatanții vestitului conducător de gherilă ucraineană, în ograda bisericii din sat.
— Dacă mai vin odată moscalii peste noi, să știți că mă fac conducătorul partizanilor. Și printre membrii lor să fîți și voi... Am să căsăpesc toți moscalii pe un cap. Ei n-au ce căuta în Batchivșcina noastră sfîntă!
Și Dmitro tot turna la taclale, pe cînd mașina se apropia vertiginos de bariera căii fierate, pe lîngă cele două camioane ce staționau în fața șlagbaumului. Nu observă nici pe cei doi șoferi de pe marginea drumului, ce-i fluturau agitat să se oprească, nici bariera vărgată clipind cu ochiul roșu — în sufletul chefliului parcă intrase diavolul. În loc să frîneze, apăsă și mai adînc acceleratorul, cînd, deodată, ca un balaur aducător de moarte, calea le fu barată de locomotiva și vagoanele în viteza lor fulgerătoare. Scîntei, sunete stridente de metal, un țipăt scurt de fată mare și în văzul oamenilor se petrecu strașnica nenorocire...
Cortul încăpător, frumos împodobit în ajun, deveni, în ziua nunții, încăpere de priveghi. În două sicrie negre zăceau trupurile neînsuflețite al Svetlanei, în rochie de mireasă, și al lui Petro, în haine de marinar. Ziua înmormîntării coincise cu jubileul de 550 ani de la fondarea Ugrînivului. Lumea din mahalaua de jos mai era în șoc: cum un tată, ziua în amiaza mare, să comită o neatenție atît de criminală și să omoare doi copii ca două flori, iar dînsul să se aleagă doar cu cîteva zgîrîieturi? Că doar automobilul se boți de nerecunoscut.
Janet fusese poftită de rudele răposaților ca să-și îndeplinească misiunea de... drușcă de onoare — prindea tinerilor buchete albe și panglici negre în piept. Avea o presimțire tulbure — părea că plutește într-o peșteră de neclaritate, cu nebulozități miraculoase, haotice. Sufletul ei căuta o lumină, o limpezire la întrebările vieții și morții, pe care le simți deodată alături și reale... O rudă de-a lui Petro îi șopti la ureche că trebuie să se apropie de sicriul mirelui și să-i prindă un buchet mare alb, în piept. Janet se temea să privească chipurile mutilate, cu urme de răni adînci, care-i facea de nerecunoscut. Doar fotografiile mirilor de la căpătîiul sicriilor, florile vii, multe, aduse de vizitatori, o aduseră cu gîndul că aici zac două iubiri veșnice și neîmplinite. Se apropie de sicriul lui Petro, cercă să prindă cu acul și ața buchetul în haina neagră și tare ca betonul... Simți slăbiciune în picioare, sîngele se învălmăși la tîmple și în văzul tuturora Janet căzu în leșin. Și-a revenit cînd Olesea Deiceachivski, vecina lor, și cu feciorul ei, Vasica, o stropeau cu apă, lîngă fîntănă, departe de procesiunea funerară care începu încet a se mișca spre biserica din preajma cimitirului.
Bunica Natalia cu ochii adînciți în orbitele costelite și triste ale ochilor petrecîndu-și peste toți privirile-i de vrăjitoare, îngînă:
— Și pe toate le rînduiește dorința bunului Dumnezeu — cînd vrea să te ieie în împărăția cerului, nu te lasă în viață nici pentru o clipită... Și își face larg semnul crucii, ca să vadă parcă toată mahalaua: Dumnezeu să-i odihnească în pace pe nenorociții copii!
O vreme tinerii din mahala, parcă se consolidase în jurul acelei crîncene dureri. Unii încercau zadarnic să se debaraseze cît mai repede de povara tristelor amintiri. Mama Svetlanei, chiar și în starea în care se afla — cu fiica cumplit decedată și un soț mafler, în situația de condamnat pentru ucidere din culpă — făcu comemorarea celei de-a 9-a zi, de a 20-cea... Vasica Deiceachivschi, flăcăoanul Olesei, era mai hotărît și mai energic decît toți. Organiza mereu plimbări pe la pădurea din deal, improviza niște sindrofii infantile...
La a 30-a zi după marea tragedie, mulți tineri hotărîseră să meargă la ziua de naștere a prietenei lor Oxana Puksa. Se pregăti și Janet. Îmbrâcă rochia roșie, scurtă, își pieptănă părul ondulat, făcîndu-se atrăgătoare, seducătoare. Cocostîrcii se pregăteau să plece în țările calde și deveniseră parcă mai agitați. Zburau înalt de-asupra Ugrînivului de Sus, cercetînd zările nemărginite încotro aveau curînd să-și ieie calea... Janet nădăjduia să se debaraseze de povara tristeții care îi mai învălura ființa. Înainte de a ieși din casă, se alătură bunicii Natalia, în fața icoanelor cu lumînările aprinse și șopti în gînd «Tatăl nostru...» Pentru sine se mai rugă să se pomenească cît mai curînd la Chișinău, unde o aștepta bunul ei tată și atunci se va simți cu adevărat liberă și protejată...
După rugăciunea de seară, bunica Ana o petrecu după obicei cu nenumăratele preîntîmpinari și ușoare povețe, pe care Janet le știa pe de rost și care-i erau oarecum supărătoare. Cînd se văzu în drum răsuflă ușurată... Porni leger, lovind cu tocurile pantofilor negri asfaltul șoselei. Mergea cam iute, de parcă se îngrijora ca nu cumva bunica s-o mai rețină cu cicălelile ei sîcîitoare — să fie cuminte și prudentă cu băieții, să fie așa și pe dincolo... Tocmai tresări cînd în cale îi apăru Maricica, secretara de la silirada, o domnișoară iubitoare de scorniri și bîrfe, ascuțită la limbă. Cînd trecuseră una pe lîngă alta, fără să-și arunce obișnuitul salut, inima-i zvîcni pe o clipă. Secretara siliradei tot mai considera că Janet, în an-primăvară îi trecuse calea și-i ademeni cavalerul, Andrei, un flăcău înalt, lat în spete, dar mereu aplecat ca un moșneag, smolit ca un țigan cu părul lung, neîngrijit, care și-l flutura deocheat pe la petreceri cîntînd la chitară. Drept că Andrei îi făcuse curte cîteva seri, dar Janet era prea retrasă. Și nici flăcăul nu avea gînduri serioase... Cînd trecu de Janet, Maricica îi aruncă totuși o privire stranie și o luă și mai grăbit spre portița de fîer, unde mai stătea bunica Natalia. Janet mai trase odată cu coada ochiului spre poarta bunicii și le văzu discutînd agitat. «Cred că mă țesală», se gîndi ea și grăbi să dispară după colțul hudiței, șleahul satului, unde se plimbau deja perechi frumos îmbrăcate. Însă în aceeși clipă auzi chemarea severă și dură a bătrînei:
— Janet, puica bunicii! întoarce-te, fetițo, înapoi!
— «Ce mai vrei de la mine» se mînie Janet, dar intui în glasul bunicii o notă alarmată, încît se opri și porni înapoi cu pași nesiguri. Avu și o pornire să se clarifice cît mai curînd cu Maricica — la sigur, o întoarce din cale să o obrăzească de față cu bunica. De ce este chemată din cale și să se certe cu bunica? Dar las’ că o pune la respect chiar dacă o va face dușman, nu-i nici un bai. Acum cînd pleacă la tata nu-i mai pasă și unul Dumnezeu știe cînd va reveni la Ugrîniv...
— Sărmănica mea nepoțică, se aruncă deodată bunica spre ea cu brațele întinse, bocind ca de mort. Janet se opri speriată, privi înspre, Maricica ce stătea de-o parte, cu fața palidă, în lacrimi ținănd în mîini o telegramă.
— Tatăl rău... E rău cu el... Ați primit veste c-o murit... Dumnezeu să-l ierte...
«Doamne, Doamne, vru deodată să strige, oare cîte se mai pot întîmpa cu sufletul meu în această viață? Doamne...»
— O fi vreo greșeală la mijloc, zise megieșul Pavlo, care adineaori o petrecea la trenul de Stanislaw, împreună cu bunica Natalia la gară. Ce v-ați prins toate în bocet, dintr-odată? În viață sînt uneori greșeli și în ale telecomunicației...
Cuvintele lui Pavlo o scoaseră din tulburarea presupunerilor naive, dar cu cît el încerca să le liniștească, o neagră presupunere din ce în ce mai clară îi cuprindea ființa. Straniu, dar cu fiece clipă devenea și mai hotărîtă că trebuie să plece numaidecît la Chișinău. Chiar acum, fără să mai piardă nici un minut. Abia așteptă ca bunica să-i mai adune încă o legăturică.
— Cum ajungi la Chișinău, continuă pe ton de bocet bunica, telefonează... Cum ajungi, telefonează, să știu dacă Lionea, tatăl tău cu adevărat...
Cînd urcă în tren, vagonul i se păru întunecos și rece. Mai ales de cum părăsi puținele lumini ale orașului. Peste cîmpiile Pocuției se lăsa o noapte neagră, întunecoasă, iar trenul înainta obosit și greu prin beznă. Abia acum Janet își dădu seama că s-a pornit la un drum de o noapte, îmbrăcată ușurel — doar în fusta-i roșie, scurtă de tot, și în pantofi negri. Simți curînd răceala nopții, dar de-acum nimic nu mai avea nici o importanță. Toate gîndurile erau la tatăl ei, unica ființă scumpă, care probabil nu mai era printre cei vii.
Pe la jumătate de cale în vagon intră o companie de la o nuntă — toți veseli, puși pe picior de petrecere. Cîteva domnișoare cheflii de-abinelea cîntau niște catrene vulgare, chiuiau nestingherite. Pe banca dinaintea ei se așeză un bătrîn cu fața păroasă, neîngrijită. El scoase din sacoșă un pachet cu merinde — ceva usturoi, slănină și votkă. După ce bătrînul ospătă (îi propruse și ei slănină și votkă, dar ea refuză), adormi îmbrăcat, începînd să sforăie deocheat și zgomotos, străduindu-se parcă să acopere veselia gaștei deșuchiate. În vagon luminile aproape toate erau stinse. Janet nu putea să închidă un ochi. Se ghemui pe banchetă, în ungherul de lîngă fereastră, chinuindu-se să nu privească în direcția chefliilor. Ar fi ieșit, dar se temea să nu o acosteze cei înfierbîntați — își dădea seama că poate fi mai rău. Gînduri din cele mai negre o năboiau în învălmășeala groaznică amestecată cu bezna de după miezul nopții. Se pomeni dintr-odată ca zăvorîtă într-un sarcofag macabru, în care nu pătrundea nici o rază de lumină și din care nu pătrundea nici o rază de lumină și din care părea că nu va mai izbuti să se elibereze. În toiul vacarmului o trezi din amorțire un băiețel, care se apropie pe neobservate — să fi avut vreo doi anișori, cu părul răsfirat în dezordine, părea că vine dintr-o altă lume, dintr-o poveste. O găsi cu ochișorii lui zglobii, rîse vesel și o arătă hazliu cu degetuțul. După o pauză șopti, temîndu-se parcă să nu o sperie: «Ma-ma!» Janet tresări — o rază de lumină și căldură divină învălui ungherul vagonului, din care-și făcu odinioară sarcofag. Îi întinse mîna și el veni în brațele ei. I se părea un vis pe care-l vede aievea. Adeseori visa să ajungă soția cuiva, să nască neapărat un băiețel. Chiar scrisese și o poezie despre viitorul ei copil... Acuma copilul parcă veni dintr-un viitor nedefinit, să-i aline necazurile, să-i alunge întunericul și frigul din suflet... Copilașul clipea din ochișorii vii, ce licăreau prin întuneric, îi mîngîia mîinile și continua să șoptească dulce, pe silabe: «Ma-ma!» Cînd se păru că visul ajunge în apogeul feeriei, de băiețel se apropie o femeie, bolmojind somnoroasă și supărată, îl trase brutal din fața ei și-l duse, subsuoară, la locul de unde plecase odinioară fară de voie...
În gara Chișinâu ajunse hăt după miezul nopții, cînd somnul încerca s-o fure. Afară hălăduia vîntul unei nopți de august, stropi rari hăuleau pe la geamurile mari, înalte și arcuite ale clădirii peronului, construită după război de prizonierii germani. Lume coborîse puțină. Era încă sezon estival și călătorii din Galiția mai țineau cale spre Marea Neagră, la Odesa. Cînd trenul se pomeni pe peron numai ea, cu plasele ce i le dădu bunica... Înțelesese îndată că vestea tristă, telegrama adusă de Maricica, erau adevărate și că nu e nici o greșeală în ale telecomunicațiilor, cum o asigura vecinul Pavlo. Totdeauna trenul de la Stanislaw venea la Chișinău în această oră tîrzie, dar de fiecare dată o întîlnea tata. Acum nimeni nu o întîmpină și Janet se înfricoșă. Pînă la casa unde locuia tata, în regiunea Malinei Mici, era cale lungă. Transportul obștesc va începe să circule către ziuă, peste vreo patru ore. Nu putea să aștepte în gară. Nu avea răbdare să știe adevărul despre tata — e viu sau mort.
Se apropie un bărbat nu prea înalt, îmbrăcat într-un pulover negru, pe gît, cu ochii somnoroși, puțin holbați parcă a mirare. Își îndreptă șleapca cu cozorocul lucitor, ca să o întrebe, precum au obișnuința s-o facă taximetriștii;
— Incotro doriți, domnișoară?
Vocea lui i se păru atît de neglijentă, chiar cu o notă de zeflemea, încît Janet avu pornirea să-i reproșeze că nu dorește să plece nicăieri. Dar achipui în sacoșă portmoneul cu cei cîțiva gologani pe care i-i dădu bunica de drum — aveau să-i ajungă, se gîndi, pînă la casa tatălui...
— Mai sus de mahalaua Melesteului.
— O nimica toată, făcu șoferul și se oferi să-i ducă sacoșele. Mașina e la colț, mergem. Cîteva clipite și te-arunc pîn-acolo... De ce n-ai plecat cu toții la Odesa, la mare?
— M-am odihnit de-ajuns, răspunse Janet, urcînd pe bancheta din față, alături de șofer. Bancheta era prea joasă pentru ea, picioarele-i se pomeniră aproape dezgolite din cauza rochiței scurte, dar fata obosită, chinuită de gînduri nici nu avu grijă măcar să se sfiască de ochii lacomi ai șoferului, care își trase din nou fugar chepca peste ochi. Janet era obsedată numai de gîndul cum îl va găsi pe tata — viu sau mort...
— Ești o fată foarte drăguță, auzi parcă de undeva vorba taximetristului, ce mînuia virtuos volanul. Cînd te-ai ocupat ultima oară cu sexul?
În iureșul de gînduri Janet parcă nu auzi, parcă nu înțelesese clar întrebarea. Își reveni cînd sesiză că mașina gonește pe un drum fară de clădiri, fară lumini, ca deodată să se oprească brusc. Era o margine de oraș și Janet înțelesese că se abătuseră din cale. Nici nu dovedi să întrebe, cînd bărbatul se năpusti ca o namilă peste ea, cu toată greutatea, și începu să-i rupă lengeria. Locul dintre banchetă și volan era îngust și bărbatului îi era cu totul incomod să realizeze ce-și pusese în gînd. Janet țipă scurt ca un porumbel rănit de o săgeată. Un gînd salvator îi străpunse creierul și fata începu să strige:
— Lăsați-mă! Eu plec la înmormîntarea lui tăticu! Lăsați-mă!
În loc de răspuns, bărbatul se apăsă și mai tare peste ea și prinse să facă niște mișcări, de parcă se pomeni într-o agonie de convulsii. Zbătîndu-se ca o pasăre într-o colivie îngustă, fata prinse cu mîna un mîner — în clipa următoare bancheta ei se lăsă pe jumătate pe spate. Își strecură jumătate de trup între banchete, dar mai departe nu avea unde se retrage. Acum îi era și mai incomod să se apere — cu șoldurile prinse între banchete, doar mîinile firave mai încercau să respingă namila ce năzuia să-i desfacă picioarele. Era prea strîmt și deloc comod ca să-i izbutească. Enervat la culme, bărbatul de la care mirosea a motorină și alcool îi rupse furios chiloții, apoi prinse să bolmojească horcăit:
— Soția e plecată în Grecia! Curvărește! Iar eu vreau femeie încontinuu... Vreau sex... Sînt deja în vîrstă, dar tot mai vreau sex. Vreau sex.
— Lăsați-mă, nu mă forțați!
— O să-ți fîe bine cu mine, domnișoară... — continua huiduma monologul său hîrcîit. Vreau muieri tinerele... Cele de seama mea s-au deformat, s-au urîțit ca limba rusă... Iar eu mă aprind doar între picioarele celor tinerele. Ca tine!... Ai puțintică răbdare... Doar sexul e o plăcere și pentru tine!
— Lăsați-mă...
Mișcările bărbatului deveneau tot mai aprige și mai insistente. Janet simți dureri ascuțite mai jos de coaste, ramele de metal ale banchetelor îi răneau șoldurile prinse între ele și greutatea namilei ca într-o triplă menghină. Într-o milionime de secundă o străfulgeră același gînd avut în tren în miez de noapte — că se află într-un sarcofag de unde nu are nici o ieșire, prinsă pe de-asupra în geiarele unei caracatițe. Mai încercă să strige, dar mîna mare, aspră și puturoasă a bărbatului îi acoperi gura. Neizbutind să se urce peste ea și să-i desfacă picioarele, taximetristul se freca acum cu tot corpul ca un bolnav de epilepsie, lovind-o cu neglijență peste corp. Adeseori icnea, necăjit, cu chica năclăită de sudoare, pînă începu să răcnească animalic:
— Cedează, tîrfo. Doar se vede de la o poștă că ești curvă. Îți propun un act de plăcere. Doar știi c-o să-ți dau bani... Domnișoare alde tine se bucură cînd pentru un act sexual primesc bani de la un taximetrist... Majoritatea din voi, cum numai se privesc în oglindă și înțeleg că sînt frumoase, îndată se gîndesc la buzunarul clienților!.. Apoi, tot gîfîind, el își luă răgaz și spuse furios: «Oare nu pricepi că acuma eu pot să te omor, să te arunc într-un hău, la gunoiștea orașului și n-o să știe nici dracul cine-a făcut-o...».
Șoferul nimerise și el ca într-o capcană. Cu o gheată sparse parbrizul, dar nicidecum nu putea să ajungă într-o poziție comodă de a-și atinge scopul. Dar nici nu-și slăbea victima din încleștările puternice... Nemaigăsind altă ieșire din acea situație de sarcofag sufletesc, dintr-odată Janet, cînd mîna mare îi slăbi gura, prinse a spune răspicat și clar:
«Tatăl nostru,
Carele ești în ceruri,
Sfințească-se numele Tău
Vîe împărăția Ta,
Facă-se-n voia Ta...»
Rugăciunea fetei îl șocă pe șofer într-atîta, că în următoarele clipe se dădu speriat într-o parte. Revenit la volanul limuzinei, îi dădu voie fetei să se aducă în ordine, așteptă ca ea să se liniștească, ca pînă la urmă să-i spună pe un ton categoric răsuflînd adînc:
— Să nu crezi c-o să scapi de mine... Te duci acasă, îl înmormîntezi pe tat-to, iar poimîine, după amiază vom face ceea ce n-am izbutit să facem astăzi... Și să nu deie naiba să te plîngi poliției... Toată poliția mi-i cunoscută. Bandiții, de asemenea, îmi sînt cunoscuți... Făcu o pauză, după care răsuflă iar adînc, își scuipă grețos clăbucii peste geamul deschis și iar repetă: «Curva mea e-n Grecia. Iar eu, fără de trup muieresc nu pot o zi!... Să nu fi iubit femeile aveam să fiu numaidecît narcoman... Nu mă tem de nici o acuzare... Păzea! Am bani și nu vei dobîndi nimica... Ai înțeles?»
— Da, șopti Janet printre lacrimi, așezîndu-și părul despletit și rochița sfîșiată. Acuma vreau acasă, să-l văd pe tata...
Cînd se miji de ziuă un taxi verde staționă în mahalaua Malinei Mici la o poartă mare de metal, întredeschisă.
Primul lucru pe care îl prinse Janet printre lacrimi în rama porții deschise fură luminile vii ale sfeșnicului din casa mare unde, pe laiță se zărea chiar din drum sicriul cu corpul neînsuflețit al tatălui. Auzea glasul stins al mătușii Nata, care-l bocea îndurerată pe frate-său...
Janet ieși anevoie din mașină, uitînd sacoșa cu merinde ce i-o dăduse bunica Natalia. Uită și să plătească șoferului. Păși spre ograda de unde acum îi întindeau brațele cea mai mare durere și nenorocire în viața ei ce abia începea. Auzi din urmă un glas ca dintr-un butoi metalic, al șoferului pretențios:
— Sacoșa... Vasăzică, cum ne-am înțeles... Ne revedem mîine, nu uita...



CEA MAI TRISTÃ BALADÃ DE IUBIRE


«Pînă la lacrimi mi-e dragă viața... »
(Dintr-un cîntec)

După divorțul consecutiv cu cea de-a doua soție, Sandu Ailenei avea deja o reputație dubioasă printre cunoscuți și rude. A încercat să înjghebe o familie, pîna obosise să tot înceapă a zidi castele din nisip. Fetele bune de mult se măritaseră. Cele pe care le întîlnea acuma îi faceau doar probleme. Se hotarî s-o încheie cu burlăcia, cînd pretinsa logodnică îl molipsi de-o boală venerică. Tratîndu-se, decise să nu se mai căsătoreasca nicicînd ca și bunicul Isidor, care după ce-i murise soția, trăi singur peste 50 de ani. Hotarî, deci, să-și ducă, resemnat, crucea burlăciei pîna la capăt.
Repară locuința cu două odăi din vecinătatea gării, își cumpără un «Renault» c-am vechișor, stabili niște raporturi de tutore față de feciorul de la prima soție. Dacă se întîmpla să mai cadă vreun ciubuc de la capii agenților economici, își acoperea datoriile, își rezerva ceva biștari pentru băiat. Feciorașul, de numai zece ani, era pistruiat și roșcat, ca și dînsul. Cunoscuții, văzîndu-i alături, vrînd-nevrînd se junghiau a rîde, constatînd totala lor asemănare.
Mai avea un frate, inginer, bun familist, aderent al «Martorilor lui Iehova», dar nu se prea ducea pe la el. Soția acestuia totdeauna se purta cu el rece, la distanță. Dacă venea în ospeție, mai că nu-i răspundea la binețe. Comportarea inexplicabilă a cumnatei, mai ales de cînd divorțase de soție, îl facea să aibă complexe. Stătea mai mult acasă sîmbetele, duminicile, consolîndu-se în lecturi.
Unica și cea mai mare grijă erau părinții care trăiau la țară, și aveau nevoie de sprijinul lui. Îi ajuta cu parale, le procura lemne pentru iarnă, cîte-o butelie de gaz, să aibă cu ce face demîncare. Din cauza asta venea mai des la Ineasca. Iarna mergea în pădurea de la Stănica cu sătenii la vînătoare. Aceștea îi cunoșteau dibăcia și agerimea ochiului, lăudîndu-i «Wencester»-ul cu două țevi. Sandu putea doborî la distanță mare căprioarele, bursucii și mistreții. La sfîrșitul zilei, lîngă dealul lutos, găurit de prigorii Hîrtopului, făceau frigărui, împarțind cu gonașii vînatul.
Fiind de doi ani burlac, se obișnuise să-și spele singur rufele, să facă demîncare, să țină casa în ordine, descoperind că a gospodări nu este atît de greu. Îi făcea chiar plăcere. Nicidecum nu înțelegea de ce soțiile se ceartă cu soții, învinuindu-i că le sînt servitoare, roabe în viața casnică. Era convins că nu-i decît un prilej de ciorovăială familiară.
La serviciu era corect, gentil cu doamnele, evita luările de mită, păstrîndu-si reputația de om onest, producînd adeseori mare învălmășeală prin instituțiile unde controla activitatea financiară. Depistase pe mulți certați cu legea fiscală, care fuseseră deferiți justiției și condamnați chiar, astfel ca pe lîngă puținii amici pe care-i mai avea, își făcuse și dușmani. În serile lungi primea telefoane anonime cu amenințări, fără să aibă vreo protecție din partea organelor puterii. O vreme trăi cu frica în așternut, apoi depășise teama și se amuza cînd îl telefona cîte-o voce de derbedeu, amenințîndu-l cu moartea. Privea cum peste gardul curții lor își ridica un adevărat palat unul dintre autoritarii lumii interlope, iar mai tîrziu, cînd fu gata, scruta pîna-l dureau orbitele geamurile în care aproape nicicînd nu se vedea lumină, din cauza perdelelor grele și negre.
Îndemnat de frate și părinți, sîmbăta și duminica mergea la biserică, serile citea uneori Biblia, convins că Dumnezeu are să-l ocrotească și-l va feri de rele. Vecinii îl admirau pentru acuratețea și atenția cu care-i trata, pentru cîte-un «servici» oferit batrînilor, repezindu-i cu limuzina la policlinică. Și doar curiozitatea lor nu înceta să crească, dorind, să afle dacă are vreo femeie. De fapt, mai tragea uneori cu piciorul pe la vădană, soția unui fost demnitar din oraș, dar o facea mai mult din necesitate bărbătească, decît să fi avut un sentiment puternic.
Într-o seară friguroasă de noiembrie, cu vînt și fulguire ușoară, se întorcea obosit din deplasare. La o benzinărie își alimentă limuzina și, cînd să iasă la șosea, o femeie îi facu semn sa se oprească. De obicei nu lua pasageri, dar de data asta fața îmbujorată de ger îi mulcomi inima. Femeia se aseză pe bancheta din spate și el putea s-o urmărească în retrovizor cum își freca mînile, suflînd în ele. Femeia de la care adia un parfum cu miros de primăvară își scoase gluga pardesiului de piele și peste spetează, spre surprinderea lui, se rostogoli ușor o gîță lungă și bogată. Femeile, la vîrsta de 30 de ani (pe care parea s-o aibă pasagera), nu prea au obiceiul să poarte gîțe...
Cînd privirile lor s-au întîlnit în oglindă, ea zîmbi enigmatic. Parcă mai văzuse acest zîmbet undeva. Da, cu certitudine îl vazuse. Era zîmbetul Monei Liza lui Leonardo da Vinci. Aroma de primăvară, cu ierburi proaspete, năvăli deodată peste ființa lui, trezindu-i fiori de plăcere. Ea tăcea și numai rar îl pișca în oglindă cu priviri încîntătoare.
— E frig și nevoie mare cu iarna asta, cercă să însăileze un capăt de vorbă șoferul. Se vede că n-aveți transport, dacă stați la marginea drumului la această oră...
— Soțul meu n-are patima mașinilor și nu-mi ramîne decît să recurg la servicii ocazionale.
— N-ajung bani, probabil.
— Așa e. Doi copii, construim casă... Amînăm procurarea mașinii pentru vremuri mai bune.
— Și dacă soțul totuna n-are pasiunea tehnicii? o mai ispiti bărbatul.
— Am să conduc eu, zise femeia sigură pe sine. Să avem mașină, șofer se va găsi!
— Stați în oraș?
— Nu, răspunse moale vocea femeii, topindu-se în comoditatea din salon. Locuim la Colonița, iar în oraș lucrez soră medicală. Și, ezitînd puțin, ea îi lămuri: Acum plec la serviciu, în schimbul de noapte.
— Și bărbatul nu se teme să vă lase de una singură, nopțile, la drum?
— Nu-i gelos. Principalul pentru el e să agonisesc bani. Iar de la Colonița pînă la Chișinau nu e decît o aruncătură de băț...
— E un soț bun, aprecie Sandu, amintindu-și de cele două soții geloase. E cuminte.
— Ca pîinea cea caldă. Unde-l pui acolo șade, surîse evaziv nevasta. Lucrează la depozitul din sat și are grijă de copii. Celelalte toate-s pe capul meu!
— Dac-ați avea transport, tot v-ar fi mai îndemînă.
— Am să dau peste-un amant cu limuzină, rîse ușurel de data asta femeia cu aceeași voce plăcută. M-ar duce și m-ar aduce de la serviciu.
— Fi-ți liniștită. Puteți considera că l-ați și întîlnit, îndrăzni să spună Sandu, căznindu-se să-i prindă privirea în lumina retrovizorului.
— Adică, dorești să-mi devii un birjar personal?— preciză femeia.
— Pentru asemenea regină cu o voce ca din rai nu-i păcat să-ți jertfești viața...
— Vai, vai! Ce cuvinte înaripate! Dar soția nu vă este geloasă? îl lua cu șiretlic femeia, dorind parcă să vadă dacă nu o ia în derîdere cu declarațiile lui juvenile.
— N-am soție...
— O istorie obișnuită! Iar surîse codana. În deplasări toți bărbații sînt flăcăi!
Limuzina stopă brusc la primul semafor. Intraseră deja în oraș și cît ținu roșul semaforului, privirile lor se întîlniră în dreptunghiul oglinzii. Femeia era cu-adevărat frumoasă. Prin surîsul buzelor rumene, se vedeau dinții sănătoși și mășcați. Sandu, cînd porni mișcarea la verde, adăugă, de data asta pe un ton mai serios:
— Aveți posibilitate să vă convingeți că vorbiți cu un bărbat într-adevăr divorțat. Mă numesc Sandu.
— Margareta, se recomandă nevăstuica. Deși, unii îmi zic Marga... Numele ista nu-mi place, e ridicol oarecum... A fost cîndva o cîntăreață: Gigi Marga!
Sandu o duse pînă la scările luminate de felinare ale spitalului. Cînd să iasă, femeia, sprijinită de mînerul porții de fier, cu zăbrele ornamentate, pe care o străjuiau doi plopi puternici, dori să concretizeze:
— Lucrul meu de fiecare zi e la policlinica stomatologică, iar aici fac de gardă o dată la trei nopți, prin cumul. La o gospodărie tînără e nevoie de bani mulți... Notați-vă dacă doriți...
Nu avea nici o bucățică de hîrtie și el scrise numărul de telefon pe o cutie de chibrituri, pe care tot atunci o ascunse în torpedoul mașinii. Savură o vreme mersul elegant al femeii care se îndepărta spre clădirea veche din cărămizi roșii cu multe etaje, oftă melancolic, apoi apăsă pe accelerator...
Din seara ceea trecuse o lună încheiată. Chipul femeii cu gîță frumoasă nu i se ștergea din memorie. Însă chestiunile de serviciu îl purtau prin obișnuitele deplasări și viața lui privată rămînea mereu pe un plan secundar. Cutia de chibrite se ferise parcă înadins de ochii lui și cînd își puse în gînd să o întîlnească pe Margareta, o căută pe la policlinica stomatologică, unde presupunea că lucrează, rătăci cîteva seri pe traseul ce unea benzinăria cu orașul, dar fără nici un succes. Voi s-o caute chiar la Colonița, dar își stăvili intenția, mulțumindu-se cu gîndul că femeile nu l-au prea iubit, mai degrabă el le-a acostat, de parcă fura toată viața dragostea lor. Se împăcă cu un gînd laș, dar lăsă să fie așa: mai bine păgubaș decît haimana. Adică ridică mînile și cedă în fața chipului frumos, cu gîța bogată, care o lună încheiată îl ținea în prizonieratul unei stranii și dulci neliniști.
Într-o vreme păru că o uitase definitiv.
* * *
Odată, întîmplător, făcînd ordine în mașină, dădu peste o cutie de chibrituri, pe care era mîzgîlit numărul de telefon. Bucuros ca un copil că regăsise firul unei amintiri uitate, peste puțină vreme auzi la celălalt capăt al receptorului vocea catifelată a acelei femei.
— Am cutreierat toate spitalele orașului, dar nu te-am gasit, porni el parcă să se îndreptățească.
— Policlinica noastră deservește persoane sus-puse și nu figurează în agendele oficiale, îi explică ea cînd se revăzură, zîmbitori, în mașină. Margareta purta o rochie vișinie, cu guler alb, iar gîța ei neagră cobora peste umărul drept acum și mai miraculos. Ochii scînteietori îl sorbeau sălbatic și plini de patimi. În obrajii ei îmbujorați de ger parcă se oglindea stofa rochiei, pălălaia roșie potolindu-se abia după ce își îmbrăcă paltonul cu guler de blană cafenie.
O repezi pîna la Colonița, de data asta cu totul aproape de casa încinsă cu șchele. Era un loc pitoresc, pe un medean de unde se zărea orașul și un larg de cîmpie înzăpezit, pe cerul căruia zburau croncănind corbii serii. Casa era cu două niveluri, neterminată, din cărămidă albă.
— Te-aș invita, zise Maragareta, dar... voi, bărbații, deși nu totdeauna dați arama pe față, ramîneți veșnic pretențioși, geloși...
— Ne revedem mîine?
— În stația terminus «Rebreanu». De-acolo iau de obicei troleibuzul.
— La ora opt e bine?
— Și un sfert, preciză Margareta.
Sandu începu să facă tot posibilul și dimineața o întîlnea, iar seara o conducea pe Margareta în stația «Rebreanu», de unde venea sau pleca spre Colonița cu o cursă. Îi facea o neasemuită plăcere să-i asculte păsurile, să-i admire obrajii smoliți, ochii mari, gîța feerică. Avea impresia că toți din jur îl invidiază. Cînd se ciocnea de privirile ei, roșea ca un flăcău la prima întîlnire. Uneori ea venea în halat alb pe sub palton, iar în salonul mașinii îl dezbrăca. În acele clipe ale gerului de-afară părea că în lumea lor intra aievea primăvara cu prospețimea ei verde și înflorită. Altă dată relațiile de-acest fel cu femeile pentru el se terminau fulgerător în așternut... Margaretei, abia peste vreo două luni izbutise într-o seară să-i sărute mîna. Atunci îi darui și un buchet de garoafe cu ocazia zilei îndrăgostiților.
— De ce nu te-așezi niciodată lînga mine, pe bancheta din față?
— Să nu cramponez parbrizul, glumi ea ștrengărește.
La cîteva zile, Sandu o întîlni cu parbrizul și geamurile tuciurii. Acum Margareta se așeză comod alături și el, cu mînile tremurătoare, îi mîngîie gîța mătăsoasă, ca să o miroase și să o sărute.
— Ce dulce e...
— Mînă, birjare! facu dînsa cu vocea ei copilărească, făcîndu-se că nu observă emoțiile.
De cînd o întîlni, Sandu uită de soția fostului demnitar de stat. Trăia zilele, nopțile într-o tainică, miraculoasă așteptare. Avea impresia că amîndoi au început a construi un castel de poveste, unde vor sta împreună imediat ce îl vor termina. Deocamdată pereții lui frumoși erau jilavi și Sandu se temea să-l clintească, ca să nu se năruie. «E ființa visurilor mele, își zicea el mereu. Cea pe care am căutat-o și o caut toată viața. Cea care ma căuta pe mine. Ce păcat e că aparține altuia. Dar care bărbat din lume nu și-ar dori să se afle acuma în locul meu?...» Observa pe zi ce trece că și Margareta se simțea comodă, dorea să-l întîlnească. Mereu îi clipea din ochii ei mari, îi zîmbea chiar dacă era obsedată de problemele zilnice și-i mulțumea cu sinceritate de fiecare dată, cînd se despărțeau, pentru ajutorul ce i-l acorda.
Acest joc de-a îndrăgostiții dură vreo jumătate de an, cînd, pe la finele lui martie, într-o după-amiază, Margareta îi telefonă acasă și-l rugă să vină la ea la serviciu.
— E ziua de naștere a prietenei mele. Vreau să bem sampanie, mărite birjar!
Asistentele se dovediră a fi vesele și destul de șotioase, mereu înșirînd anecdote. Toate iubitoare de șampanie. Doar Margareta părea mai rezervată, asculta mai mult ceea ce se vorbea și privea mîndră cînd la Sandu, cînd la colegele ei, bucuroasă de compania care o înconjura. Sandu se intimida, roșea, tocmai îi asudase fruntea și tîmplele, ochii lui scînteiau de fericire cînd prindea privirile Margaretei, care stătea lipita de umarul lui, îmbrăcată într-un halat curat si scrobit. Roșața se răspîndi peste obrajii lui pistruiați, peste urechi, nici să crezi că în viață avuse două soții, cunoscuse și alte femei.
— Frumușel roșcat are Marga noastră! Mire adevărat!
— O poartă cu avionul în mai toate diminețile și serile, o susținu altă colegă și toate se năpustiră mai abitir să-l intimideze.
— E visul fiecăreia dintre noi, toate am dori să avem un asemenea sponsor! Hi-hi. Ha-ha!... Burjare!
Dupa sindrofie Margareta îi propuse să-i facă, dacă dorește, cunoștință cu soră-sa Adelina, o femeie cam de vîrsta lui, care purta și ea gîța lungă, dar nu chiar atît de bogată și fermecătoare. Acasă la sora Margaretei îi aștepta de asemenea șampanie și o masă cu bucate. Abia aici descoperi surpriza — era de fapt ziua Adelinei. Îndată pricepu că sora e moralistă, cu educație puritană, căci îi privi suspect pe amîndoi, zicînd parcă în treacăt:
— Luați de seamă! Dacă te află Isaie, soro, nu te va putea salva nimeni!...
Seara s-au simțit fericiți, leger ca niciodată. Margareta era în bună dispoziție și, cînd urcă să meargă ca de obicei în direcția stației «Rebreanu», dînsa îl bătu deodată ușurel pe umăr, zicîndu-i cu voce dulce:
— Ești neospitalier, birjare!
— De ce? se miră Sandu.
— Comiți eroare după eroare cu nefirescul tău comportament.
— Cu ce-am păcătuit, onorata mea doamnă?
— Nu mi-ai propus nici o dată să-ți văd bîrlogul, așa cum o fac bărbații amorezați...
Sandu intui că acum e clipa astrală. Mînui dibaci volanul pe stradelele înguste și curînd mașina intră prin poarta arcuită într-o curte veche, cu cireși bătrîni, scorojiți. Apartamentul lui Sandu o făcu pe Margareta să se mire de curățenia și ordinea ce domnea în cele două odăi. Doar bucătăria trăda lipsa îndelungată a unei mîini de femeie. Ea, nestingherită, își răsuflecă mînicele pănă la coate, făcu totul lună, apoi, relaxată, în cele din urmă, zise veselă, cu obișnuita-i mină de ștrengăriță:
— De azi înainte mă oblig ca să fiu ministrul culturii bordeiului tau, Sandule! Iubițelul meu birjar!...

* * *
Cele mai chinuitoare erau zilele de wek-end, cînd Margareta trebuia să se afle în familie. În cele obișnuite se întîlneau mai mult în timpul prînzului. Sandu pregătea din timp ceva demîncare și cum serviciul ei era aproape, îi telefona și ea venea pe jos, străduindu-se să nu o zăpsească nimeni. Nu-i scăpă însă mătușii Vera, o vecină blîndă, dar bolnăvicioasă, care stătea mereu pe banca din preajma pridvorului casei lui Sandu, la aer proaspăt. Margareta începu să o salute, să o întrebe de sănătate, iar uneori să-i administreze și cîte o injecție.
— E tinerică pentru tine, băiete, îi zise într-o zi bătrîna. Nici un bărbat nu poate s-o treacă cu vederea... Vecinul cela din cetatea de peste gard mereu o fură cu ochii. Alteori o pîndește cu o ocheană de după perdele cînd voi intrați în curte...
Sandu se sfii, totodată simțindu-se flatat — mătușa nu-și permisese să zică ceva asemănător despre nici una din femeile cu care îl văzuse pînă atunci.
Curînd Sandu și Margareta începură să se întîlnească și seara. Se iubeau pătimaș, încît abia izbuteau să ajungă la timp la stația «Rebreanu», de unde Margareta prindea ultima rută de Colonița. Diminețile, așteptînd-o în stație, ca să-și potolească nerăbdarea, privea aceleași fețe ale bătrînelor, care stîrceau pe scăunașele lor vînzînd dis-de-dimineață semințe de floarea-soarelui. Odată, cînd vru să-și cumpere și el semințe, una din ele, cu șalincă de lînă pe spate, îi strecură un compliment:
— E drăguță păsărica, domnișorule, dar prea mulți bărbați îi dau tîrcoale... Și dînsa e neînfricată. Cînd nu vii dumneata, se urcă în care mașină nimerește... Bagă de seamă, să nu dea vreo pacoste peste ea...
Nu dădu mare atenție celor auzite. Împotriva unei dragoste mari și luminoase, de cînd e lumea și pămîntul, apar vorbe rele, se gîndi el. Margareta îl cucerea mereu cu cea mai curată sinceritate.
Așa trecu iarna, primăvara...
De cum veni vara, Margareta făcu în fel și chip să plece, împreună cu soră-sa Adelina, tustrei la mare. S-au odihnit împărătește, în Eforie Sud, la «Vila lui Eminescu». Adelinei îi mai trecu din asprime, împăcîndu-se cu gîndul că sora este ocrotită de un adevărat bărbat: galant, plin de atenție, cu mașină și bani... Au revenit în oraș bronzați, plini de impresii, continuînd să zidească castelul lor de poveste. Se vedeau acum aproape zilnic, căci Margareta recurgea tot mai des la ajutorul lui: ba o repezea pînă la magazinul unde se vindeau materiale de construcție, ba pînă la meșterul ce trebuia să-i tencuiască casa, ba cu alte chestiuni mai mărunte și el se străduia să-i îndeplinească cea mai neînsemntată dorință. Începu să aibă neplăceri la serviciu, dar șeful era un om înțelegător și-i satisfăcea destul de des rugămințile.
Într-o zi îi solicită să o ducă pe maică-sa, de la spital, în satul ei de pe malul Răutului. Călători aproape o oră cu batrîna îngîndurată, cu un șal vechi pe umeri. La despărțire avu să-i spună:
— Ești om bun, dar te-ai legat c-o femeie căsătorită. Dacă-i strici familia, vă tund pe-amîndoi pînă la piele! Nu te uita că sînt bătrînă! La o mînie găsesc în mine atîta răutate, că nu te salvează nici un procuror!...
Sandu rămase buimăcit. În ultimul timp și fără vorbele astea era răscolit de frămîntări, cînd se gîndea că Margareta, în afara clipelor fericite, își are viața ei, cu familie, copii.
— Hai, birjar, zi-i birjar! îl îndemna ea cu vorba cîntecului, daca el încerca să o întrebe ce ar face, pomenindu-se amîndoi față-n față cu soțul ei. Și noi avem dreptul la fericire, Sandule. Măcar un piculeț, chiar dacă o furăm. Așa e tinerețea, cu prihanele ei... Dacă n-ai mai fi tu, ajutorul tău, ochii nu mi s-ar mai usca de lacrimi...
Zbuciumul ei pentru gospodărie, pentru a finisa casa îl alerta și pe Sandu. O purta pe la ușile diferiților clienți ca să adune toate necesare pentru casă. Cînd trebuia să achite cumpărăturile, Margareta, parcă stingherindu-se, scotea din portmoneu banii, se achita, ca după o vreme să zică, într-un fel îndreptățindu-se:
— Banul se face cu trudă. Și cu frică, uneori... Unde-i interesul banului acolo poate persista și crima...
— Si cît o să mai muncești așa, ca o albină, dragă?
— Las’ că nu uit nici de suflet, le întorcea dînsa în șagă. Hai birjare, mînă faetonul spre palatul fericirii noastre! Doar acolo este fotoliul meu de ministru al culturii...
Acest îndemn îi aducea în casa lui Sandu și măcar pentru cîteva clipe se scufundau în hăul patimilor, uitînd de zbuciumul zilei încheiate...

* * *
În vara anului următor, din nou împreună cu sora ei Adelina, au mers pentru două săptămîni la izvoarele Slănicului. Sora mereu prefera să împletească pulovere cu lînă de Angora, stătea la sfat cu femeile venite să se odihnească. Lui Sandu și Margaretei le plăcea să rătăcească serile răcoroase prin colinele împădurite, numărînd pînă tîrziu noaptea stelele pe cer, le plăcea cabana, potecile pline de farmec și taine. Aici nimeni nu le încurca — nu se pomenea, spre deosebire de orașul lor, nici un derbedeu care ar înjura, nu întîlneau persoane în stare de ebrietate. Feriți de ochii lumii, în vecinătatea magnoliilor înflorite, îndrăzneau să se scalde, goi, în apa înspumegată a rîulețului ce venea din susul munților. La numai cîteva zile pielea lor se facu de ciocolată.
Lumea celor doi se izolase într-un spațiu ce nu depindea de nimeni, numai de Dumnezeu. Sora Adelina își făcu o cunoștință și nu-i împovăra prin nimic. Maragareta își despletea adesea părul ei învălurat, scăldîndu-se în apele Slănicului și captivînd toți vilegiaturiștii. Zîmbea și hohotea năstrușnic, alături de Sandu, dacă vreun turist străin se apropia cu camera de luat vederi ca s-o filmeze. Nu o interesa nici părerea Adelinei, nici ochii ce ar fi putut-o recunoaște... Se îmbrăca leger și mereu inventa ceva, dornică de a se zbînțui. În odaia din hotel se dezbrăcă odată goală-goluță și prinse a improviza elemente de striptease, pe care le demonstrau niște dansatoare, venite aici de prin regiunea Moscovei. În fața oglinzii făcea mișcări care-l întărtară și mai mult pe Sandu. Ea, veselă, apoi tristă, zicea parcă cu duioșie:
— Ce păcat că fericirea curînd va trece și iar o să mă întorc la vechile mele griji. Apoi, aruncîndu-se asupra lui în pat, ca o leoaică, începu să-l dezmierde: «Mînă, birjar, și du-mă-n noapte...».
Reîntors de la Slănic, Sandu avu multe griji la serviciu și nu se văzură o săptămînă. O întîlni ocazional, duminică, în unul din scuarele orașului. Margareta ținea de mînuță un baiețel mai mare și o fetiță mai mică. În urma lor pășea soțul, un bărbat subțire, înalt, atins în creștet de chelie. Observîndu-l, ea trecu pe-alături ca pe lîngă un străin, păstrînd o mină serioasă și indiferentă. Îndepărtîndu-se, Sandu multă vreme îi urmări, păstrînd jocul conspirației. Erau o pereche potrivită. Margareta părea că-și ține soțul la distanță. El cerca să-i spună ceva, iar dînsa parcă nici nu-l asculta, fiind întru totul preocupată de copii, care pășeau cuminți de mînă cu părinții. Întîmplător, îi prinse privirile care-i spionau de la distanță și îi aruncă, pe furiș, o ocheadă înfuriată, cu amenințări, dîndu-i de înțeles că trebuie să dispară de-acolo...
— Familia e un lucru sfînt, dragul meu, încerca dînsa să-l dojenească, cînd s-au revăzut a doua zi. Dragostea noastră nu-i decît un generator, un stimulent pentru ca ea, familia, să se facă mai trainică. Hai să ne înțelegem: eventual, dacă mă mai întîlnești cu familia, să te ferești cît mai departe de mine... Iar, pentru cînd sînt lipsă, și-mi duci dorul — poftim.
Și Margareta scoase din gentuță o fotografie de-a ei, înrămată. Din ziua ceea chipul Margaretei îl privea de pe noptiera din preajma divanului, la geamul larg al odăii, unde dînșii petreceau atît de des clipe din cele mai frumoase.
* * *
După acea întîlnire lui Sandu îi veni ideea să verifice dacă dragostea lor este sinceră și trainică. Hotarî să dispară. Își luă, fără s-o preîntîmpine, o deplasare într-un oraș portuar. Aproape o lună facu acolo o adevărată răzie printre agenții economici. Depistase o groază de evaziuni fiscale, dînd prilej organelor de anchetă să producă arestări masive printre boși de cel mai înalt rang. Despre isprăvile lui se vorbi în presă. Margareta află despre toate pe la sfîrșit de lună, stînd la masă într-o seară cu familia în fața televizorului. Se gîndi cu amărăciune că acolo unde există interesul banului urmările pot fi dintre cele mai imprevizibile. Un dor sălbatic începu să o frigă iar la inimă și nu avea răbdare să-l reîntîlnească, să-l dojenească, să fie din nou fericită. Revăzîndu-l peste o lună și jumătate, îl sărută de-a mărunțelul, iar după ce își mai potoliră patimile, îi zise cu mîhnire:
— Nu știu dacă-i bine ce-ai făcut. Statul nu e în mare cîștig, dar cei condamnați?... Te bucură faptul că stau la închisoare? Pricepi, oamenii vor căuta să se răzbune, iar tu nu ești ocrotit de nimeni... Știi că trăim acuma într-o societate coruptă, criminalizată... Iar dacă știi, atunci ce mă fac eu?
— Am depășit deja frica, zise liniștit și plin de curaj Sandu. Aseară, din partea clădirii mafiotului, vecinul meu, mi-au aruncat o piatră în geam. Nu m-am speriat, nici n-am chemat poliția. N-are nici un rost! Sectoristul e cumpărat demult cu tot cu mațe de către huiduma aceasta din lumea interlopă... Ce-a vrea Dumnezeu, aceea va face cu mine.
Despărțirea îi apropie și mai mult. Acum întîlnirile lor deveniră mai frecvente. Și numai cînd Margareta lua drumul spre casă, Sandu se simțea părăsit și uitat. Doar plimbările solitare cu feciorul în zilele de odihnă îi mai completau lipsa femeii dragi. «Ele, femeile, oricînd mi-au creat numai probleme, cugeta el descumpănit. Margareta își iubește familia, iar eu pentru dînsa nu sînt decît un refugiu permanent. Un amant ca mulți alții. După orice poezie vine starea de proză. O amantă, oricît de pătimașă, dacă nu te leagă ceva de ea, pînă la urmă nu e decît o simplă amantă... Margareta e altceva. Sau poate dînsa e mai cumpănită decît mine? Știe a-și stăvili la momentul potrivit emoțiile? Nu, trebuie să sfîrșesc cu această aventură... Romanul dintre un bărbat singur și o femeie căsătorită nu poate dura la nesfîrșit...»
Îl fulgeră un gînd să se întoarcă acasă, la părinți, să locuiască în casa bătrînească. Poate acolo va afla un suflet bun, va înjgheba o familie și va uita de chinurile care-i furară liniștea. Avea poate să ștearga orice urmă a trecutului său și să le ia pe toate de la început. Se gîndea că poate despărțirea și îndepărtarea de oamenii care te știu îndeaproape ar fi un prilej de uitare. Regăsi într-un block-notes vechi telefoanele uneia dintre femeile pe care le iubise. O săptămînă evită întîlnirile cu Margareta și plecă la acele mîngîieri demult uitate. Dar și această aventură nu-i aduse decît remușcări și repulsie. Dormea alături de altă femeie, dar gîndurile-i erau numai la ea. O oră de dragoste cu Margareta îi înlocuiau toate plăcerile avute cu celelalte femei din viața lui. Pînă la urmă se decise să accepte chinul alături de ea...
Cînd o revazu, vîntul, florile, soarele nu mai însemnau nimic pe lîngă chipul ei cu gîță bogată și setea de a o vedea azi, mîine, poimîine, o veșnicie nu-l mai părăsea. Cu fiece gînd de a se despărți de ea, valuri de dor o apropiau, o apropiau tot mai mult. O simțea, o simțea, o dorea, o dorea... Se îmbrăca frumos, își îngrijea exteriorul, iar lui totdeauna i-au plăcut femeile gospodine. Se simțea mîndru, cînd observa că nici un bărbat nu trecea pe lîngă ei indiferent. Dar fericirea asta îl frigea uneori ca un cuțit înfipt în inimă, care nu te lasă să mori, ci te plimbă așa, cu durerea prin lume, ca să te miri tu însuți de puterea vieții trupului tău. Odată, plimbîndu-se în amurgul serii pe o ulicioară mai intimă a urbei, conteni pentru o clipă lîngă ei o limuzină luxoasă, pe a cărei fereastră își scoase capul ras pînă la piele o nămilă cu lănțișor de aur la gît, cu ceas scump pe o mînă păroasă și-i strigă, țintuindu-l cu privirea:
— Nu vinzi duduița din colivie, jupîne?
Lui Sandu îi plăcu că bărbaților nu le scapă frumusețea Margaretei, chiar și după sticla întunecată a mașinii. Dar se simți frustat cînd colegul de la serviciu, văzînd-o numai pe un minut, cît îl aștepta în stradă, îi aruncă cînd ieșea pe ușă:
— Gîța asta am mai văzut-o... Călătorea într-o mașină guvernamentală... E frumoasă foc și-i atît de dulce!...
Fraza colegului îl ajunse din urmă cu ghimpele celui de-al doilea sens și, poate pentru prima oară, în inima-i scînteie focul geloziei. Hotărî să plece cu Margareta în pădurea de la Stănica, la vînătoare. Ea părea că așteptase de mult invitația, căci îl cuprinse patimaș, îl sărută ordonîndu-i copilarește:
— Mînă, birjare!...
În casuța din piatră albă, cu mansardă, petrecură o seară furtunoasă, la focul căminului, ascultînd freamătul neliniștit al stejarilor. Vîntul arunca în geamuri stropi mărunți de ploaie și frunze îngălbenite de tei. Singuri la gura sobei, gustau frigărui cu vin din poamă căpșună și dragostea părea să nu mai aibă margini. În toiul îmbrățișărilor fierbinți Sandu încerca să provoace discuția care o tot amîna de mai multe saptamîni.
— Crezi că idila noastră, dintre o femeie căsătorită și un bărbat singur, poate să contnuie la nesfîrșit?
— Birjarul meu iubit. Fii cuminte și nu fi neascultator. Peste o săptămînă plecăm amîndoi la Poiana Brașov, la Sinaia. Ești bucuros că balada noastră continuă c-o iubire adusă de către sfinții veacurilor trecute?
— Te-ai supărat cînd am încercat să te părăsesc? nu se ostoi bărbatul.
— Dacă o făceai înadins, te vînam oricum c-o lunetă, de pe acoperișul bordeiului tau. Nu uita că eu sînt Ministrul culturii!.. Și, după o pauză, îngîndurată, îi șopti cu voce plină de patimă și sinceritate: Tu ești speranța mea din urmă... Va veni o zi cînd îți voi spune multe adevăruri, pe care nici nu le bănuiești măcar.
— De ce nu mi le spui acuma?
— Păstrez și eu o taină, miraculoasă, pentru tine. Oare chiar atît de curios ești?
— Cît de mult aș vrea să-ți fie veșnic dor de mine, se predă bărbatul și-și scufundă fața în părul ei bogat și aromitor.
— Atunci, mînă, birjar...
Deși la serviciu începea o perioadă încordată, obținu de la șef învoire pentru două săptămîni. La Sinaia au cutreierat potecile munților, au schiat. Margareta dori să învețe a mînui volanul. Îi plăcea să stea în locul șoferului, să-l urmărească pe Sandu în retrovizor. De data aceasta erau numai în doi, cu lumea și mîngîierile lor...
Abia spre sfîrșitul aflării lor la munte, Sandu telefonă întîmplător fratelui, află că feciorul lui muri într-un accident rutier și fură nevoiți să se reîntoarcă acasă. «Iată cum e viața aiurită, gîndi Sandu, gonind spre casă. Tocmai cînd îți este mai mare dragul să trăiești, se amestecă durerea, răul...».
Drumul înapoi îl făcură mai mult în tăcere și mîhniți. Frînt de vestea neagră, îl podideau lacrimile. Margareta nu mai avea putere să-l liniștească. Se despărțiră apucînd fiecare drumul lui.
* * *
După Sinaia, viața de familie a Margaretei luă o întorsătură neașteptată. Soțul, pe care-l știa cu stăpînire de sine, indiferent la cele ce făcea ea la oraș, cum agonisea bani, o întîlni ursuz și bombă de capricios. Se încăpățina, nu vorbea cu ea și stătea la geam mereu îngîndurat, cu barba prinsă în palme, absent. La urechile lui ajunseră mai multe zvonuri despre aventurile ei, dar nu socoti de cuviința să-i ceară socoteală.
Și la serviciu o aștepta o surpriză. Șeful secției farmaceutice realizase multe medicamente din ajutoarele umanitare prin rețeaua de comerț și acum umbla val-vîrtej, cerîndu-i dimineața și seara dări de seamă, iscălituri pe documentele de contabilitate. Intervenise în toată afacerea parchetul general și dînsa nu-și vedea capul de griji. Medicul-șef era mereu chemat la cercetări, iar într-o zi, exaltat, îi zise cu răutate vădită:
— Ai fi putut să legi concubinaj cu orice prăpădit, numai nu cu un inspector fiscal! Amantul dumitale-i o bombă cu efect întîrziat! Oare ești atît de nechibzuită?!
La început Margareta se miră — de unde pînă unde știe șeful despre relațiile ei cu Sandu. Dar foarte repede își dete seama: de cînd a facut cursuri de contabilitate și a început să deservească, pe lîngă serviciul la policlinica stomatologică, firma farmaceutică, a prins firul unei clare și aprige lupte dintre fisc și afacerile tenebre. De cele mai multe ori, duelul se termina cu o sumă frumușică în buzunarul factorului fiscal, dar, evident, de zece-cinsprezece ori mai mică decît o eventuală amendă, dacă nu și ceva mai complicat. Sandu bănuia că în afacerea cu medicamentele era implicat și vecinul-mafiot, cu geamurile întunecate, dar nu avea de unde să știe că aici este amestecată și Margareta. Cît despre dînsa, femeia înțelesese că bărbatul cel mai drag din lume încălcase regula de joc dintre fisc și lumea rechinilor tenebri. Dar ce are a face ea aici? Și se îngrozi, cînd înțelesese că ea ar putea fi tocmai șurubașul răzbunării. «Doamne, ce să fac? Ce-o să fie mai departe?»
Era ca fiartă în oală. Prima la care alergă după consolare fu sora Adelina. Ascultînd-o, aceasta îi zise indiferentă, parcă în zeflemea:
— Ești la vîrsta cînd trebuie să răspunzi pentru ceea ce faci.
— Sandu n-are nici o atribuție la descoperirea afacerilor șefilor mei. Fiecare vrea bani mulți. Șeful a primit partea leului, eu abia de mi-am acoperit nevoile casnice.
— Știu ei cum și pe cine trebuie să se răzbune, n-ai grijă, zise Adelina. Încearcă să te prefaci că nu vezi nimic, trăiește cum ai trăit. Dar... îndepărtează-l pe Sandu din viața ta. O să fie mai bine și pentru tine, și pentru el...
Se gîndi să se retragă, dar nu mai avea încotro — șeful nu o mai asigura că se află în umbra unor oameni sus-puși și mari. Acum nu o tăia capul cum o să se descurce: toate documnetele au fost deja sechestrate. Începu să scape grijile familiei, copiilor. Soțul rămînea în aceeași înțepenire și nu îndrăznea să-i spună ce teamă o cuprinse.
— De cînd ai îndrăgit curorturile, ai uitat cu totul că avem casă, că avem copii, îi zise bărbatul într-o seară morocănos.
Ea nu mai putu ține piept stresurilor și, ca să se răcorească, izbucni în hohote de plîns. Degetele-i tremurînde ba despleteau, ba împleteau gîța. Manichiurile vișinii se afundau în șuvițele de păr, părînd niște mergelușe răscolite prin tăciuni. Cînd se mai potoli, printre suspine, începu sa se tînguie:
— Am și eu nevoie de un soare, de lumina în toate greutățile pe care le întîmpin... Nu pot ține piept singură la toate poverile...
— Nu e bine cînd încerci să-ți amăgești destinul. Nu uita că oamenii au ochi să vadă, urechi să audă și limbă să vorbească...
Voi să-i cadă în genunchi, să se spovedească de toate păcatele de care se simțea vinovată în fața lui, dar Isaie, parcă citindu-i intențiile, făcu un gest că n-are nevoie de nici o explicație și-i zise:
— Nu se întîmplă nimic. Să fie sănătoși copiii. Ei au să ne judece, cînd vor crește mari.
— Vreau să te rog ceva, bărbate, îngînă Margareta într-un miez de noapte.
— Să mă rogi?
— De se-ntîmplă ceva cu mine, să duci copiii să-i crească Adelina. Ei pentru tine au să fie o povară, dacă ai să vrei să-ți faci altă familie, cu altă femeie...
— Ce te apucă cu prostii din astea? Þi-am spus: nu s-a întîmplat nimic. Uităm de toate. Nu-i familie fără certuri...
Se decise să evite cu insistență întîlnirile cu Sandu, deși el o telefona peste fiecare ceas la serviciu. O aștepta la stația «Rebreanu», plin de frămîntări și necaz din cauza pierderii feciorului, nepricepînd ce se întîmplă cu el, de ce se ascunde Margareta.
Îl cuprinse un val sălbatic de gelozie. În zilele cînd n-o întîlnea, sîngele îi clocotea în vene. Veni de cîteva ori cu mașina pînă la poarta casei ei, dar nu cuteză să intre în gospodărie străină. Urmări de la distanță cum se jucau în ogradă cei doi copilași ai femeii lui iubite și regreta acum ca nu sînt ai lui.
* * *
Îl telefonă chiar ea, la sfîrșitul unei zile de muncă:
— Ai emoții, lighioană? încerca să pară degajată. Ma aștepți în bordeiul tău cu șampania la rece, cu frigăruii pe jăratic?
— Te caut de-o veșnicie...
— Eși în stradă, dar nu mă aștepta la locul obișnuit, ci în scuarul gării. Așa trebuie...
— Zbor la tine!
După două săptamîni încheiate Margareta era mai frumoasă și mai seducătoare și el, cu tot necazul trăit în acest răstimp, dacă i-ar fi propus să-și pună capăt zilelor pentru ea, ar fi facut-o fără a sta pe gînduri. Uitînd de doliu, făcu ca în salonul lor să se răspîndească melodia Mariei Tănase.
— Iubește-mă, șopti dînsa ștrengărește și prinse a cînta odată cu marea artistă:
«Numai inima nu-i piatră,
Ea nu uită și nu iartă...»
— Poate întîlnirile noastre îți aduc neplăceri? și inima lui începu să tremure ca nu cumva Margareta să-l ia în serios.
— Vorbești tăclale, birjare! Mînă căluțul spre castelul desfrîului nostru... Deși, cîndva, cînd o să mă satur de tine, te voi părăsi.
S-au iubit aprig, cu patimă, contopind într-un singur eter două inimi, un cer cu stele clare, care-i străjuiau la geamul larg, cu perdele vișinii, amintindu-și despre seara din casa pădurarului de la Stănica. Cînd veni ora despărțirii, Margareta îl sărută lung și dulce, apoi, deodată desprinse crucilița de aur și i-o prinse la gît.
— Nu mă refuza. Să o porți totdeauna și să știi: fără tine, viața mea nu mai are nici un sens, birjare! Nu te-am întrebat niciodata: te supără această poreclă?
— Mă amuză!
— Dar mai am o rugăminte.
— Îmi place vocea ta catifelată în seara rugăminților majore.
— Vreau ca de azi să nu mă petreci pînă la stația «Rebreanu», dar... să mă lași pe-aproape, printre casele celea înalte...
Opri mașina în vecinătatea unui bloc din preajma stației terminus. Margareta ieși, parcă furișîndu-se; el o urmări prin retrovizor cum se pierdu printre umbrele arborilor, cu pași eleganți, mărunți, în pardesiul ei roșcat. Închise ochii, zîmbi dulce chipului care stăriua în imaginația lui și care pleca fericită de la el. După clipele trăite cu femeia dragă, îi veni gust de petrecere și cum nu era ora chiar tîrzie, plecă îndată la fratele, soția căruia tocmai scotea plăcintele din cuptor. Au mesit «ciupind» cîte-o cinzeacă, apoi mai trecu pe la vărul Nicolae, care venise în ajun și se întoarse pe la miezul nopții în casa lui, unde mai domnea mirosul cald al Margaretei. Matușa Vera care mai era afară, zise plină de admirație:
— Ce minune de femeie! Vecinul din cetate o privește mereu prin geam cu ocheana... Dumnezeu să te învrednicească!
...A doua zi plecă la serviciu mai devreme. În garajul din preajma oficiului, spălă mașina de noroi, apoi participă la o ședință din cabinetul șefului și cînd reveni în biroul sau, îl surprinse la telefon vocea Adelinei:
— Unde-ați fost aseară, farmazonilor?
— Are mare importanță pentru tine? socoti că nu e dator să-i raporteze.
— Vorba e că Marga n-a tras acasă și bărbatul, copiii o caută peste tot. Dacă-i la tine, hotărăște-i să plece tot acuma acasă, că-i bucluc.
— Aseară ne-am despărțit în stația «Rebreanu». Mai mult nu știu nimic.
— Nu spune povești! Batrînele care vînd răsărită spun că n-au văzut mașina ta aseară.
Urmă o pauză lungă în receptor. Apoi, Adelina, pe un ton mai împăciuitor:
— Hai s-o căutam. Poate, doamne ferește, a nimerit la vreun spital.
Întreaga zi cutreierară spitalele, secțiile de poliție, dar zădarnic. Au căutat-o și a doua zi, și a treia...
— Spune, te rog, adevărul, îl cerceta tot mai insistent Adelina. Nu vreau să afle soțul ei despre relațiile voastre. Știu c-o iubești. Poate-ai ascuns-o în casa pădurarului și n-o lași la familie?
— Mergem s-o căutam peste tot, propuse Sandu, îngrijorat și el de-a binelea; barba i se acoperi cu broboane de sudoare.
Sora găsi în dormitorul lui doar un pulover de-al Margaretei uitat atunci seara... La despărțire însă, observînd crucilița de aur pe gîtul lui roșcat și păros, se înspăimîntă:
— De ce e la tine?
— Margareta mi-a dăruit-o.
— Am zis odată c-o să se termine rău aventura voastră! Apoi, dînd cu ochii de fotografia Margaretei, o trînti cu furie în podea să-i sară așchiile ramei. Cu ochii în lacrimi, fără a-și lua rămas bun, ieși pușca din casă ca să nu se mai întoarcă niciodată.
... Trei săptămîni rudele Margaretei au fost în căutari disperate. Apoi au anunțat procuratura. În declarație îl bănuiau pe Sandu în dispariția ei miraculoasă. Ultimul în seara ceea o văzuse el.

* * *
— Mărturisește, unde ți-i găgioala, îl luă frontal procurorul, un bărbat cu mustăți negre, mic de statură și foarte gras, mestecînd mereu o țigară cubaneză în dinți și punîndu-i din capul locului cătușele pe mîini. Avem informații că tu ai fost ultimul care-a văzut-o. Ajută-ne, să dezlegăm cumva enigma. O iubești doar...
— Dac-aș ști unde se află, oftă Sandu, m-aș duce neîntîrziat și-aș aduce-o... în rochie de mireasă.
— Așa-i, carevasăzică, oftă omul legii lung, fixîndu-l cu priviri pătrunzătoare prin ceața fumului plumburiu. Semnează, carevasăzică, aici.
Îi desfăcu cătușele și Sandu semnă pentru întîia oară un proces verbal întocmit asupra lui.
— Pleacă de te mai gîndește, îi zise procurorul, admirînd frumusețea femeii de pe fotografia ce o tinea în mînă. Și nu uita: dac-auzi ceva despre ea, anunță-ne imediat, fie ziuă, fie noapte...
Pus sub banuială, sora Margaretei, colegele ei de serviciu îl ocoleau acum. Trăia zile încordate — îl frigea dorul de ea, vroia să-i audă glasul, glumele, și totodată îl scutura în spate gîndul că în dispariția ei e pus sub negre bănuieli. După discuția cu procurorul, simțea pe mîini tot timpul cătușele reci de fier. Apăsat de gînduri, își accidentă «Renualt»-ul la o cotitura, dînd într-o bordură. Îl repară o zi întreagă și din lipsă de bani, nu mai vopsi locul îndreptat. Se puse iar pe căutat, dar zădarnic. Seara, cînd revenea acasa, privea îndelung cele două fotografii din ramă — a fiului și a Margaretei, străjuind telefonul în speranța că poate-poate va zbîrnîi și la receptor îl va chema o voce de catifea, plină de farmec:
— Alo, birjare!...
Mai fu chemat o dată la convorbire, procurorul, punîndu-i aceleași întrebari, dar neizbutind să afle ceva, îl petrecu pînă-n prag, parcă cerîndu-și scuze pentru deranj și trăgînd amețit din țigară:
— Rudele, carevasăzică, ne bombardează cu reclamații, cerînd arestarea dumitale. Dînșii presupun că dispariția Margaretei este legată numai de relațiile voastre. N-avem încotro, trebuie să verificăm...
Sandu hotarî să se ducă la o vrăjitoare din mahalaua Teleneștilor. Þiganca îi spuse ca Margareta se află în stapînirea a trei persoane: doi bărbați și o femeie, îmbrăcată în alb, care o chinuie într-o încăpere, undeva la poalele pădurii și nu se știe dacă va scăpa cu zile. Îi mai spuse că și pe el îl asteaptă o grea cumpănă... Două femei doresc să-l omoare. Dacă va trece cumpăna, are să trăiască mult, peste 90 de ani... Iar Margareta, unde se află, strigă, cere ajutor, dar scăpare n-are... O mai căută la casa pădurarului de la Stănica, pe la rude, cunoscuți, dar de fiecare dată venea acasă disperat. Se fereca în durerea sufletului său. Cei care-l cunoșteau, nu-l mai telefonau. Doar din cînd în cînd cîte-o voce anonimă îl amenința la receptor, punîndu-i în vedere că va fi asasinat, dacă nu se va găsi Margareta.

* * *
La o chindie de octombrie, doi tractoriști, terminînd aratul lanului din preajma Ineascăi, se opriră în dreptul fîntînii lui Glod, ca să toarne apă în radiator. Căldarea de la cumpănă lipsea. Sloboziră caldarea lor în adîncul pietrelor, dar vadra se lovi de ceva tare. Unul aruncă un bulgare, crezînd că a secat apa, dar se auzi un plioscăit clar. Luă atunci o oglinjoară din buzunar, vînă razele soarelui și le îndreptă spre adînc. Descoperi plutind în oglinda apei un obiect negru ca smoala. Aduseră o cangă și amîndoi prinseră să tragă greutatea la suprafață. Era ceva într-un sac, dar aproape de inelul colacului, cînd să pună mîna pe el, pînza lui se rupse și sacul căzu cu zgomot înapoi. Au mai îndreptat tot atunci fascicolul de lumină al oglinzii și s-au cutremurat: din pînza ruptă a sacului stîrcea un picior de om...
Sosind la fața locului, polițiștii, cu măști antigaz, au coborît în fîntînă, au legat sacul cruciș și l-au tras la suprafață în văzul mulțimii adunate. Sacul ascundea cadavrul unei femei în descompunere, fără haine, tunsă chilug; craniul purta în față și din spate, amprentele unor lovituri de rangă cu fileturi. Expertul legist, după autopsie, stabli că toate coastele cutiei toracice sînt strivite, fapt ce sugera versiunea unui accident rutier. Din imposibilitatea de a identifica cadavrul, după ce fură luate toate amprentele, probele, victima fu transportată pentru cîteva zile la morga din Orhei. În aceeași seară televiziunea republicană, Ministerul de Interne anunțară că în fîntîna din preajma Ineascăi a fost depistat cadavrul unei femei de 20-22 de ani, cu amprentele unei morți violente, cu semne de viol. Criminalii au imitat un accident rutier... Se demonstră și fotografia cadavrului în descompunere, care nu fusese identificat. Dupa cîteva zile, fu înhumat, sub un numar special la cimitirul din localitate. Organele abilitate deschiseră o anchetă penală...
Apoi surveni imprevizibilul... Se descoperi că în ultimele luni în organele de anchetare nu era cunoscut nici un caz de depistare a cadavrelor neidentificate. Fuseseră somate multe persoane cu posturi de răspundere din organele ordinii publice. Procurorul burtos, iritat de insistența rudelor, chemă pe Adelina și Isaie, le demonstră caseta video cu cadrele lugubre despre victima scoasa din fîntîna lui Glod. După demonstrări repetate, Adelina găsi ceva asemănare cu Margareta...
— Victima are numai 20-22 de ani? încercă să precizeze Isaie.
— Concluziile expertizei în asemenea cazuri sînt, carevasăzică, foarte aproximative, recunoscu procurorul cu vocea-i gravă, tragînd lacom din țigară.
În aceeași zi, la morga din Orhei avu loc procedura de identificare și, în prezența rudelor, Adelina își recunoscu sora după dintele de aur și manichiură, iar soțul ghici alunelele care se mai pastrau pe coapsa stîngă...
Cum victima fusese descoperită în fîntîna din marginea Ineascăi, satul de baștină al lui Sandu Ailenei, procuratura consideră bănuielile rudelor întemeiate. Pînă în seară inspectorul fiscal fu arestat.

* * *
— Acum o sa-ți amintești totul, canalie! tuna procurorul țintindu-l cu ochi răutăcioși și punîndu-i din nou cătușele pe mîini. Fabula asasinării ne este deja cunoscută... Carevasăzică, ai comis omorul în casa ta. Dupa ce ai dezbrăcat și tuns victima, pentru a n-o putea nimeni identifica, ai pus-o în portbagajul mașinii, ducînd-o într-o fîntînă părăsită din preajma satului dumitale... De ce ai facut-o, nemernicule?
Sandu nu izbuti să scoată un cuvînt. Un nod amar și înăbușitor îi sugruma glasul, răsuflarea. Privea bleg la fotografiile pe care procurorul i le înșira pe masă, cătușele îi smulgeau mîinile din umeri, pe fața-i neberbierită prinseră să-i curgă șiroaie de sudoare. Îl treceau cînd fierbințeli, când fiori de gheață.
— Nenorocita mea, Maragareta... șoptiră buzele lui speriate.
— Vecina dumitale, Vera Chirică, ne-a spus că în seara dispariției acestei femei, ai spălat portbagajul, iar mai tîrziu l-ai și vopsit... Ca să speli urmele de sînge, canalie!
În birou intrară doi polițiști, îl înșfăcară de subsuori și îl împinseră cu brutalitate în duba din curtea procuraturii. Mai dovedi să prindă privirile pline de răutate și blestem ale rudelor Margaretei, care boceau în preajma clădirii vechi, cu pereții triști și geamurile arcuite. Auzi chiar o voce plină de durere, strigînd ceva despre judecata lui Dumnezeu:
— Criminalule! Ai ucis mama a doi copii și ne-ai nenorocit și pe noi...
Cum numai fu îmbrîncit în celula penitenciarului, ușa de la intrare se deschise vraiște și asupra lui Sandu tabărîră două mătăhăli, lovind cu pumnii și picioarele în el, ca într-un sac cu paie. Înainte de a se retrage, îl mai snopiră cu reteveiurile. Cînd își veni în fire, fu scos la lumină, într-un cabinet puturos, unde-l aștepta procurorul cu mustăți negre și țigareta obișnuită în dinți. Facu sever către lucrătorii docili ai penitenciarului:
— Prea v-ați stăruit... Alcătuiți măcar cumsecade procesul-verbal... Unde-s explicațiile martorilor că bănuitul a opus rezistență în momentul reținerii? Apoi făcu către arestatul încovoiat și însîngerat: Ascultă, canalie! Probe directe, deocamdată, nu avem, carevasăzică, dar să știi că noi nu sîntem chemați să scoatem cartofi, ci să descoperim crime. Nu încape nici o îndoială ca asasinatul femeii este trebușoara ta. Faci benevol autodenunțarea sau o să te ajutăm noi să scrii cum s-au întîmplat toate?
— N-am nici o atribuție la acest omor, se gîngăvi Sandu. Nu mă chinuiți în zadar...
— E obraznic pederastul! clănțăni o voce printre zîngănitul ușilor grele de fier. Îl facem să vorbească în versuri, pînă mîine dimineață...
— Sărmănelul, încă nu cunoaște viața pușcăriilor noastre, despre care habar n-au nici miniștrii, pînă nu nimeresc aici, cugetă în voce un locotenent cu dinți de metal.
Fu îmbrîncit iar în celulă. Încercă să se dezmeticească, dacă sufletul i-a rămas în trup sau l-a părăsit. Căuta să-și reamintească ce s-a întîmplat cu el în acest scurt răstimp, dar gîndurile păreau să înoate haotic într-o mocirlă vîscoasă. Sîngele i se închegase pe buze, în nas, pe haine... În jur era beznă. Doar un mic fascicol de lumină pătrundea din coridor, prin crăpătura subțire a ușii de metal. Deodată auzi parcă niște voci bizare, simți că cineva îl gîdilă la picioare. Pricepu că sînt guzganii, care foiau în jurul lui. În acea realitate tulbure, i se păru că aude o voce foarte cunoscută și scumpă: «Mînă, birjare!. . » Două lacrimi mășcate se rostogoliră peste sîngele închegat. Nodul din gît creștea să-l sugrume, să-i oprească răsuflarea. Un scîncet înfundat se rupse din ființa lui chinuită.
Trecu vreme multă, pînă fu iarăși scos la lumină, unde-l aștepta acum locotenentul cu fața obosită, străjuind la masă cu o foaie curată și un pix.
— Vei scrie benevol, unde-ai îngropat hainele, gîța Margaretei... Tot, de-a fir a par...
— Aș dori și eu să știu, șopti Sandu, chircindu-se de durerea ce i-o produse bătaia de odinioară.
— El vrea plăceri! rîse o voce camuflată după zăbrelele unei celule. Priviți la poza lui de pederast.
— Închideți lioarba, putregaiule! reproșă acelei voci locotenentul și se adresă din nou lui Sandu: Te întreb ultimă oara: o să recunoști crima? Și fără să-i aștepte răspunsul, începu să-l amenințe: Sîntem în afara oricărui control. Facem aici ce dorim, numai să descoperim crimele
— Credeți-mă, eu n-am nici o vină...
— Duceți-l la plăceri! răcni deodată, descumpănit, ofițerul.
Fu dus din nou în celula neagră. Abia răsuflă, cînd simți că pe lîngă ușă trec niște duduițe cu pași mărunți și chicoteli desfrînate. O voce șoptită le ordonă:
— Intrați cîte una în camerele deschise. Aveți pentru relații doar o oră. Cînd vă chem, îndată să-mi ieșiți în coridor.
Curînd în jurul lui Sandu, parcă din pereții umezi, străbăteau gemete de plăcere, slobozite de prostituate... Fuseseră aduse clandestin din oraș, pe o ușă tăinuită, ce dădea în stradă, de temnicerii penitenciarului, ca să satisfcă plăcerile deținuților. O voce de bărbat slobozi peste un ceas un ordin și toate duduiele ieșiră din celule, strecurîndu-se în stradă, unde le așteptau mașinile negre ale proxeneților.
— Auzi, Mitrule, adună fiarele care s-au scăldat în plăceri și ticsește-le în celula ceea din subsol... Pentru patru curve au plătit bandiții, numai o sută de dolari.
— Lumea moare de foame aici, după ziduri, dar satanele astea nu-s mulțumite că au agonisit într-o oră o sută de dolari, se auzi o voce revoltată.
— Închideti lioarba, putregaiule!
Probabil îi era ruptă o coasta, nu putea să se întoarcă și stătea aplecat, îngenuncheat parcă. Coțcăitul guzganilor se auzea tot mai pronunțat și, înfricoșat, să nu cadă pradă rozătoarelor, lovi ușurel în ușă, chemînd santinelele. Se deschise ferestruica și o voce îl întrebă printre sughițuri:
— Ce-ți dorește rînza? E după miezul nopții...
— Guzganii, șopti Sandu.
— Credeam că la ora asta vrei să te spovedești, iar tu te dorești în palatul Versailles.
— El vrea plăceri! chicoti o voce obraznică din celula vecină.
— Poate că i-a sosit ceasul, rînji omul pazei, zîngănind cheile. Se auzi cum se deschide o ușă de metal, apoi pași tiptili. Cineva se apropia de ușa lui. Și iar vocea temnicerului, preîntîmpinînd: Numai fără victime, claponilor! Vreți amor? Banii încoa!
— O sută, anunță vocea hîrcăită și chicoti înfundat.
— Intră de-l fă cocoșel, mizerie! se mai auzi vocea gravă și cazonă.
Zăvorul de la ușă căzu și asupra lui Sandu tabărîră doi inși, care prinseră a-i rupe pantalonii, pricinuindu-i dureri sfîșietoare. Și, în timp ce santinela zăvora la loc ușa, să se facă întuneric beznă, iar guzganii speriați dispărură prin găurile lor, unul îl înșfăcă brutal de urechi, aplecîndu-i capul spre burtă, și ținîndu-l așa. Celălalt, lăsînd să-i cadă patnatalonii, îl cuprinse pe de la spate cu ambele mîni de talie, tocmai să-și înfigă unghiile... Apoi, cînd tipul, după mișcări zbuciumate, însoțite de răcnete de plăcere, își încheie mendrele, se schimbă cu celălalt... Sandu cazu ca o petică la podeaua rece de beton...
— Peste nouă luni are să nască, blegul! se auzi o voce, rîzînd cu poftă, ca îndată să ordone subalternilor: Ia, aveți grijă sa nu-l sfîșie guzganii. Dacă mai aveți dolari, pentru un seans — cocoșelul ista vă stă la dispoziție!
Iar se deschise vraiște ușa celulei, apăru o umbră de bărbat, care aruncă pe neașteptate peste Sandu o căldare cu apă clorurată, pentru dezinfecție... Pînă în zori își pierdu cunoștința și nu mai ținea minte ce se petrecu cu el. Își reveni doar atunci cînd în fața lui stătea burtosul procuror, tragînd din pipă și întrebîndu-l întăritat:
— Cum ai odihnit aici, noaptea?
— N-am nici o vină, abia rosti Sandu. Lacrimile-i șiroiau pe față fără voia lui. Pentru Dumnezeu, credeți-mă, căutați adevarații criminali...
— Aici toți devin credincioși, neprihăniți, facu procurorul enervat. Dar cine comite atîtea crime? Am devenit o societate criminală! Lumea se înspăimîntă, iar noi sîntem veșnic bănuiți că chinuim oamenii și-i punem la dubală... Apoi adăugă oțărît și obosit: Carevasăzică, am percheziționat casa dumitale, mașina, cu raze ultraviolete, dar n-am găsit nici o probă ce ar demonstra complicictatea la omor. Și n-am descoperit crima numai de aceea că ai lucrat foarte bine. Ai reușit să ștergi urmele ca un detectiv sadea. Trebușoara însă e a dumitale...
După această convorbire Sandu fu supus controlului medical. Doctorul penitenciarului îl unse pe alocuri cu iod, iar cînd se plînse că îl dor coastele, cel în halat alb, scoase din buzunar o pastilă de analgină, o rupse în două și i-o întinse:
— Jumatate pentru coaste, cealaltă — pentru gust de mîncare. În aceeași zi îl vizită avocatul, care-i ajută să facă o reclamație Procurorului general pentru torturile la care fu supus și-l asigură că-l va apăra cu mare interes, considerîndu-l nevinovat. La despărțire îi transmise vorbă de la frate și părinți, precum și o cordeluță din poale de patrafir preotesc.
— Să te rogi lui Dumnezeu, îi zise avocatul. Uneori nici noi nu putem face nimic cu bestiile de-aici. Statul se criminalizează, Sandule! Cuiva, sus, îi convine haosul...
Avocatul, îl mai ajută să scrie o contestare a mandatului de arest în instanța de judecată, dupa care îl lăsă iar pentru cîteva zile cu speranța că va fi eliberat de sub strajă. Pînă în seară fu strămutat în altă cameră, cu paturi în două etaje. I s-a făcut o injecție, care-i mai potoli durerile. Era numai cu un locatar sadea al pușcăriilor, cu tatuajuri pe spate și pe burtă, vorbind cu argouri. Insul nu-i permise să închidă un ochi două zile și două nopti, tot întrebîndu-l dacă nu are coșmaruri legate de asasinarea tîrfei celea de muieri. Apoi, în locul acestuia, veni altul, framîntat de aceeași curiozitate: unde a omorît-o, cum a tuns-o, cum a dezbrăcat-o și unde a îngropat hainele, gîța. De unde a luat sac cubanez, care-i o raritate acuma pe la noi...
Aproape că nu închise un ochi în restul zilelor. La insistența avocatului instanța examină legitimitatea mandatului de arest și, în prezența procurorului, îl declară nelegal. Spre nemulțumirea rudelor Margaretei, Sandu Ailenei fu pus în libertate.
— Cum de-ați îndrăznit să-l apărați pe un criminal?! se napustiră asupra avocatului rudele ce nu se mai dezlipeau de clădirea judecătoriei. Asasin al unei mame cu doi copii...
Mînia acestora îl treziră din starea de absență totală, în care se scufundase. Sandu se întoarse spre nemulțumiți și spuse răspicat:
— Eu am iubit-o, sînt gata să mor pentru ea. Dar n-am nici o atribuție la omor...
— Ticălosule! îl petreceau glasuri care mai de care revoltate.
— Bravo, îl bătu pe umăr la despărțire procurorul. Ai reușit, carevasăzică, să obții grațierea. Dar să știi, băiete, peste un an, peste doi, totuna descoperim crima dumitale și de-acum eu singur am să cer pedeapsa cea mai aspră... Sîngele de om nu se șterge niciodata de pe conștiința asasinului!

* * *
Reveni acasă descumpănit, indiferent la toate. Parcă nici nu-i trase atenția mătușii Vera care-l întîlni cu privirile înlăcrimate de compătimire. Nu o auzi nici cînd îl întrebă de nu are nevoie de ajutorul ei... Nu-l mai dureau coastele stîlcite, rănile de pe urma batăilor. Îl durea amarnic sufletul. Căzu peste el o scurgere tîmpă de timp pustiu, gol, fără nici o speranță, fără nici un sens. Doar din vreme-n vreme, ca un ecou surd, îi revenea în memorie, distrugîndu-l, tabloul batjocurii pe care o suportase de la cei doi homosexuali. Nu scăpă de această senzație nici peste cîteva zile, cînd procurorul îl înștiință pe el și pe rudele Margaretei, că dosarul contra lui Sandu Ailenei se clasează din lipsa dovezilor și a probelor.
...Ziua ceea îi fusese de greu blestem. Rudele asasinatei îl blamau înfuriate, promițindu-i că-l vor stîrpi de pe fața pamîntului, dacă justiția este coruptă și nu poate face dreptate. Scoase mașina din garaj, împrumută bani de la mătușa Vera și trecu în revistă toate cărările, pe care le cutreierase cîndva împreună cu cea mai iubită femeie din viața lui. Cumpără apoi o coroană din flori roșii, vii, și cu anevoie găsi mormîntul Margaretei. Prinse coroana de crucea puternica de stejar, privi o vreme cum fîlfîia în bataia vîntului panglica, pe care scrisese simplu: «Celei mai iubite femei, de la birjar» și stătu acolo, singuratic, în vîrful dealului, înconjurat de morminte proaspete, pînă pe cer prinseră a licări primele stele și luna, acoperită de nori răzleți și grei...
Cînd ajunse acasă, începu să bureze și peste geamul larg se scurgeau lacrimile cerului. Pe pervaz, indolente, dar senine și pline de voluptate, străjuiau cele doua fotografii, cu chipul gingaș al Margaretei și, plăpînd, al fiului.
Deschise toate ușile casei și vîntul umed începu să joace ușor perdelele... Apoi scoase de pe perete arma, o încărcă cu două cartușe, potrivi capatul țevilor în gură și apasă dintr-o dată pe ambele trăgaciuri...

Cele mai bengoase minuni în destinul omului se pot întîmpla atunci cînd el încearca să-și pună capăt zilelor. Clipa fatală din acea noapte se sfîrși surprinzător pentru Sandu Ailenei... Apăsînd de ambele trăgaciuri, țevile armei rămăseseră mute... Deodată el se pomenise în starea ostașului, într-un moment de răgaz al unui război greu, obositor și veșnic. În strada pustie lătrau cîinii. Vîntul vuia enervat la fereastră, perdelele tremurau în valuri, rasturnînd sticla și paharul, facîndu-le țăndări pe podea. Holba ochii înnebunit, avînd presimțirea că nu vede nimic în jurul lui. Îi clănțăneau maxilarele, mîinile i se slabiseră și scăpă arma jos. Două împușcături asurzitoare urmară una după alta, ca printre pereții casei să șuiere gloanțele rătăcite... Doar o clipă îl despărțise de trecerea lui în veșnicie. Mai trecură momente grele de haos în gînduri, pînă desluși huruitul unei mașini grele ce trecea pe drumul umed de peste geam... El încleștă pumnii, închise geamul, dadu un picior armei, ca să ajungă undeva sub divan. Toată ființa lui triumfă. O voce lăuntrică țipa ca să-i desfacă pieptul: «Sînt viu... Trăiesc! N-am murit și... Trebuie sa trăiesc!!!»
Pînă la amiază chemă niște meșteri și instală la intrare o ușa grea de fier, schimbă toate lacătele geamurilor, permută mobila dintr-o odaie în alta, puse portiere negre, ca să nu să se vada lumina de-afară. Cînd meșterii plecară, el se lungi pe divan, ținti privirile în tavan și se pomeni cu gîndul că este... nemuritor, că, odată ce moartea l-a ocolit, el va trăi o veșnicie. Un zîmbet malițios, cu nuanță lugubră i se contură în colțul gurii, buzele-i musteau în salivă, cu un ușor tremurici. Puse oglinda înaintea sa, scoase din frigider două sticle și prinse a bea încontinuu șampanie, ciocnind cu sine tot șoptind deslușit și rece: «Sa fii sănătos, birjare! Sănătate și viață îndelungată!» Neobservat pentru el, noaptea se topi cu tainele ei. Către zori oboseala îl doborî într-un somn adînc și greu. Dormi o zi și-o noapte... Prin cap huruiau șenilele tancurilor, lătrau cîinii, rîdeau femeile; doi copii, cu voce nenorocită, disperată o chemau în ajutor pe mama... Trezindu-se, buzele-i vinete parcă mai continuau sa șoptească victorioase: «Eu trăiesc! Trebuie sa trăiesc! Și n-am să dau voie nimănui să-și bată joc de mine...». Ochii lui migeau răutăcioși, declarînd că se va război înverșunat cu toți care încearcă a se gîndi că el este asasinul Margaretei. Deși, de la ea i s-au început și multe rele în viață... Da, da, de la ea... Iar dacă ea nu mai este, oare dînsul trebuie să-și ducă existența în chinuri, în necazuri permanente? Viața e unică, trecătoate. Unul trăiește, altul pleacă. Așa e de cînd lumea și pămîntul!.. Deodată el își roti privirile prin toată odaia învăluită de lumină, luă fotografia femeii iubite, o ținu o vreme în dreptul inimii, care zvîcnea ca turbată, apoi o... trînti cu furie de podea făcînd-o țăndări... Tot atunci, cu mișcări învălmășite adună țăndările cu mătura într-un pachet de celofan, pe care-l aruncă în fundul sobei. Mai aruncă din urmă niște hîrtii, le dădu foc și totul se prefăcu în cenușă... Trebuia să scape de chinuri cît mai repede... Prea tare îl ustura sufletul, care-i cerea o izbăvire de necazurile cuibărite permanent în el. Mai încercă prin mișcări stîngace de mînă să facă gimnastică. Flutura din cap aidoma unui cal nărăvaș și parcă-parcă arunca de pe umeri o povară grea ca de plumb. Apoi se băi, avînd lîngă cadă aprinsă o lumînare de parafină. Precum obișnuia uneori să se relaxeze, privea făclia îndelungat, cu privirile-i reci, fără să clipească... După ce își șterse corpul cu un ștergar aspru, îmbrăcă halatul lung, ce stătea pe el ca o mantie de preot, își călcă pantalonii, cămășile. În dricul amiezii, după multe-multe zile, se îmbrăcă îngrijit, ca un mire și ieși în oraș. La volanul automobilului, care tot timpul i se părea că aduce a miros de sînge, porni în direcția unde locuia soția fostului demnitar. N-o văzuse demult. Trebuia să-i fie dor. Înainte de întîlnire, însă, trecu pe la cancelaria judecătoriei.
— Am venit să iau copia deciziei de achitare, îi zise grefierei, o fetișcană drăguță, cu ochișori șireți de motănaș. Domnișoara, îmbrăcată elegant, într-un costum roșu, în canotieră, cu voal negru peste ochi, văzîndu-l, deodată răsuflă adînc, oarecum necăjită și-i făcu un gest cu mîna, arătîndu-i ușa capitonată cu dermantină cafenie.
— Domnul judecător a poruncit să treceți pe la el... Dorește să schimbe două vorbe, iar sentința vrea să v-o înmîneze personal...
— Doar nu e o distincție prezidențială, reproșă Sandu nemulțumit. Totuși se încumetă să intre.
Biroul, cu masă lungă, lucioasă, era înalt, cu tapete înflorate, creînd impresia unei cîmpii înfloritoare. Judele, un bărbat cu fața ovală și priviri calme, îngădui răbdător pînă Sandu veni neîndemînatic spre el. Așezîndu-și grijuliu gulerul mantiei, omul legii îi oferi printr-un gest să se așeze în fața lui. Mai isprăvind cu hîrtiile de pe birou ce avea să le iscălească, deodată îi zise:
— Vreau să mă uit încă în ochii dumitale... Uneori există cazuri cînd în documentele oficiale fixezi unele lucruri, iar intuiția îți spune cu totul altceva... Procurorul a înaintat recurs față de încheierea emisă. Încă se va mai vedea... Eu vreu să te întreb, fără protocol: ai vreo vină în moartea Margaretei ori intuiția mă dă de gol și pe mine? Spune, te rog, adevărul. Totul va rămîne între noi... Poate și dumitale îți va fi mai ușor pe suflet. E prea caraghios, din cale-afară acest caz...
— Plec la serviciu... gînguri nemulțumit Sandu, socotind că este iar amenințat. Nu pot fără de lucru... N-am să încerc a mă da la provocare, dar... aflați de la mine, și privirile lui iar se încruntară, ca pe obraji să-i apară broboane de sudoare mari ca lacrimile de femeie care plînge de-asupra mortului: cît o fi și-oi mai trăi, voi căuta făptașul. Eu, cu mîinile mele am să-l pedepsesc pe asasinul Margaretei...
— Voi fi curios să văd roadele chinurilor dumitale...
Soția fostlui demnitar îl așteptă, ca să-i sece puterile care le mai avea. El, însă nu simți nici o plăcere...

** *
La o săptămînă după eliberarea lui, Sandu se angajă contabil la o companie de livrare a petrolului. În colectiv erau mulți tineri, absolvente ale Academiei de Studii Economice. După serviciu prefera să rămînă la birou și să rezolve integrame din ziarele pe care le citea din scoarță în scoarță. Cu ocaziile zilelor de naștere ale vreunui colaborator, participa cu pasiune la sindrofiile vesele. Aflînd că este divorțat, liber adică, domnișoarele prinseră a-l ademeni cu privirile lor seducătoare, încurajîndu-l. Se străduia să fie mereu călcat la dungă, proaspăt bărbierit, parfumat, începu să poarte un colier cu lănțișor de aur și un ineluș, cu semnul zodiacal al capricornului. Fața lui devenea tot mai senină și mai liniștită. Dragostea de viață ferecă cu lacăte trainice ușa de unde puteau să iasă în orice clipă faptele lui din trecut. Doar cîte un gînd răzleț îi răscolea în memorie niște evenimente petrecute odinioară, pe care tot atunci parcă dînd cu piciorul în ele, furios, le alunga... Se gîndea că trebuie cît mai curînd să înmormînteze trecutul și să privească în viitor cu optimism. Avea peste patruzeci. Sufletul lui, însă, nu împlinise nici măcar 18 ani. Dorea să întîlnească o fată, ce ar semăna întocmai cu Margareta, femeia lui iubită, care vrînd-nevrînd arareori i se înfățișa înaintea privirilor lui, cu vorbe dulci, cristaline, plăcute, întotdeauna întrebîndu-l: «De ce a trebuit să se întîmple așa, birjare?...». Simțindu-i aievea prezența, el căuta precaut în jur, parcă dorind să se asigure că nu-l observă nimeni. Dar alte vorbe răzlețe sunau în urechile lui: «Bravo, birjare! Ai luptat cu justiția ca leul! Ești învingător!» și tot atunci auzea în tîmple nedumirirea ei: «Dar de ce ai distrus fotografia mea, birjare? Doar sînt atît de frumoasă, drăguță... Toată frumusețea mea e pentru tine, dragul meu birjar...».

** *
Străzile aglomerate, cu terase și cafenele, unde se înșirau mese albe cu umbrele colorate, havuzuri asaltate de copilași veseli, îi alinau zbuciumul. Dar, de cum venea seara, revenind acasă, Sandu parcă începea să se lupte cu sine însuși. Se așeza în fața oglinzii și încerca să se convingă, că dînsul nu are nici o vină, nu este vinovat de moartea Margaretei și trebuie să facă ceva concret pentru a se debarasa, a se izbăvi de frămîntările care nu-l lăsau să se calmeze. Uneori, intenționat, cu noii colegi, stătea pînă noaptea tîrziu la serviciu, jucînd belot. Nu-i plăcea jocul de cărți, avea repulsie față de orice joc de hazard, nu suferea fumul de țigară, vorbele nesfîrșite, dar acea atmosferă era mai calmantă decît starea de singurătate. Acasă, chiar și în compania unei domnișoare drăguțe nu-și găsea astîmpărul. Se sufoca peste numai cîteva ceasuri și o ruga să-l lase singur. Pereții casei i se păreau de la o vreme negri și el, a cîta oară, îi văruia. Se îmbrăca într-o salopetă, își punea un chipiu făcut din ziar pe cap și, ca o gospodină dădea cu var, apoi spăla pînă la luciu podelele, aerisind odaia. Și totuși, peste cîteva zile, iar simțea că îl urmăresc niște ochi gingași, plăpînzi, iar o voce cristalină îl admira: «Și-i bine, comod acuma, birjare?»... Sandu gîndi să schimbe apartamentul sau să plece la o stațiune balneară. Pentru o săptămînă, pentru o lună, să se izbăvească de privirile celea, să nu audă vocea, pe care o vedea și o asculta doar în clipele cînd venea acasă. Simțea cu fiece zi că are nevoie... să se lecuiască...

* * *
Odată, întîmplător, în stradă o întîlni pe sora Margaretei, care îl privi ca pe un monstru.
— Să știi, zise dînsa. Nimeni n-o să mă convingă că asta nu-i trebușoara ta... Dumnezeu e mare și vede. Þi-ai făcut-o cu mîna ta și locul tău e numai la pușcărie! De cîte ori te voi vedea, voi vedea moartea sorei... Ea îl privi disprețuitor, adăugînd cu răutate: Mărojel, să nu te mai duci să depui coroane... N-ai dreptul să te-apropii de mormîntul Margaretei. Las-o măcar pe lumea ceea să se izbăvească de tine...
El socoti să tacă. Plecă privirile și de-atunci, dacă o și zărea de departe, se străduia cît mai curînd s-o ocolească, să evite întîlnirea cu ea. Pentru consolare Sandu merse la avocatul, care-l apărase și i se spovedi ca în fața preotului despre toate chinurile psihologice prin care trecea la acel moment. Apărătorul îi ascultă cumpătat păsul, bătu monoton cu degetele-i groase în masa lucioasă și, spre marea surprindere, îl întrebă:
— Touși, cine a asasinat-o pe Margareta?
— Dac-aș ști... murmură Sandu și, pe dată simți că nu-l poate privi sincer în ochi, ca în toate zilele celea cumplite, cînd avocatul îl vizita la penitenciar.
— N-am nici un temei ca să nu-ți dau crezare, stimabile. Dar, dacă dorești să te purifici, nu ocoli nicicînd adevărul... Sînt un om credincios, merg sistematic la biserică. Am răbdare să ascult predicile locașului sfînt. Dumnezeu a poruncit așa: dacă este crimă, ea se purifică prin pocăință, prin suferință...
— Iar dacă omul nu se găsește vinovat? întrebă Sandu abea să fie auzit.
— Omul multe poate să le facă, multe poate să le spună, dar Dumnezeu la toate e martor. El vede și faptele bune și faptele rele... N-am întîlnit nici un client de-al meu, care a comis fraudă, să reușească a ocoli pedeapsa și astfel să fie fericit...
Avocatul îi dădu de înțeles că nu mai dorește să se ocupe de problemele lui... O povară îl apăsa ca o nălucă. Soarta-i rînjea mereu alături, sufocîndu-l, năruindu-i somnul, culorile... Cîteva zile a dispărut de-acasă. S-a dus la casa pădurarului din vecinătatea iazului. Încercă să pescuiască. Dar în freamătul stufăriilor iarăși auzea glasul Margaretei. Cît a stat între pereții pușcăriei ea, parcă nu avea loc acolo, nu-i făcea nici o vizită, nu-i vorbea și nu-i auzea vocea cristalină. Acum, reîntors la libertate, dînsa era mereu alături. «De ce mă necăjești, Margareto. De ce ?» Se cutremură cu toată ființa... gîndind că are misiunea de a face totul numai... ca să-i fie bine. Cel care-i în viață trebuie să trăiască după plac. Cîndva, moartea îl va lua și pe el în împărăția ei, dar deocamdată el trebuie să trăiască. Este și el o zidire Dumnezeiască! La urma urmei legea l-a găsit nevinovat...
Ca să se izbăvească de tremuriciul mîinilor, picioarelor, într-o dimineață a făcut un cros de lungă distanță, ocolind o deleancă, niște hățișuri, boschete, urcînd, suind niște coclauri defrișate, pînă reveni la căsuța pădurarului, mort de oboseală.
Adormi visînd sala de judecată, ochii acuzatori ai procurorului, judecătorului, dar care au declarat sus și tare că el, Sandu Ailenei, nu este vinovat și nu are nici o atribuție în moartea tragică a Margaretei. Cînd se trezi, pumnii lui erau încleștați. Avea o presimțire că ar dori să-i dezbată obrazul celuia care gîndește ceva rău despr el. În urma acelui somn, Sandu simți că necazul sufletesc din inima lui... se atrofiase. Gata! S-au terminat toate. A început ceva nou în viața lui. Adevărul pur este ascuns deja cu șapte rînduri de lacăte, nu mai putea ieși la iveală și acel adevăr... nu-l mai înfricoșa...

* * *
Sfîrșitul baladei de iubire a celor doi a fost cu totul altul... Revenind la clipele fatale Sandu Ailenei, de fiecare dată depăna în mare taină firul unor amintiri, care, cu fiece zi, îi întunecau destinul...
Margareta trebuia să plece într-o suburbie a orașului, să se înețeleagă cu un meșter în privința ușilor și ferestrelor la casă. Pe la prînz îi telefonă să-l roage:
— Ei, birjare, am nevoie să te văd, un piculeț doar...
Margareta se isprăvise cu brio cu toate dările de seamă, contabilitatea ei era în ordine și la ora fixă, de cum îl văzu pe Sandu în birou, gata de ducă, simți că, uneori, mai e nevoie de a te complace și în aventurile momentului. Îl măsură ca o ștrengăriță cu privirile, aruncîndu-și gîța mare de la spate, peste umere între piepții bine conturați...
— Să te iau în brațe?
— Birjare! aprobă ea, s-o audă colegele din birou ce admirau invidioase dragostea celor doi. Astăzi mergem la Ministerul Culturii... să facem darea de seamă a activității bordeiului nostru! Și să bem preferata cafea cu usturoi...
— Și cum facem cu deplasarea ta urgentă la meșteri?
— Nici o discuție mai mult, birjare! Mînă caii unde-am poruncit eu!
La el acasă, au băut șampanie, apoi cafea cu usturoi. Rețeta era inventată de Sandu. Margareta de fiecare dată se amuza, privindu-l cum amantul ei trebăluiește la bucătărie. Sandu fierbea apa, turna căteva lingurițe de cafea ness, apoi punea în ceașcă cîte doi căței de usturoi tăiați în felii. Acoperea băutura cu un șervet și o lăsa așa cîteva minute. După aceea, scotea cu lingurița usturoiul. Cafeaua astfel pregătită avea un gust și un miros specific.
— Ilustrul meu birjar!, exlamă dînsa fericită, cînd, după ce sorbi cafeaua, prinse a se alinta înaintea oglinzii, cu gîța ei lungă, asemănîndu-se cu Venera coborîta de pe pînzele lui Boticelli... Pornise muzica, imitînd dansul buricului ca o indiană. Îl chemă să o urmeze la dans, dar Sandu o refuză, stînd in fața ei stană de piatră, urmărind-o ca un leu în fața victimei...
— Ce te-a apucat de ești atît de veselă? o chiti el cu privirile.
— E dispoziția unei femei îndrăgostite, surîse dînsa. Vreau să-ți spun, birjare, că balada noastră de iubire astăzi... va lua sfîrșit.
— Există un motiv serios?
— M-am îndrăgostit de alt birjar... Nu fi supărat. Toată viața e o întîlnire, e o despărțire... Așa e soarta femeilor frumoase... Am impresia că mi s-au epuizat toate simțămintele față de tine... Mai departe nu pot...
— Sloboade-ți pîntecele, căci vorbești cu el...
— Doar mă știi, că nu-mi plac glumele... îl privi ea serios. Sînt femeie măritată și mult nu poate continua așa. Ne-am jucat oleacă cu dragostea și-i deajuns! După o pauză, Margareta propuse: Hai să rămînem pur și simplu prieteni! Oare nu s-ar putea și așa?
— Să ne despărțim chiar de azi?
— Din această clipă... Zicînd acestea Margareta se îmbrăcă, puse poșeta pe umăr și-i făcu semn că e vremea de plecare.
Sandu se pomeni cu amorul propriu lezat. Își dădu seama că femeia nu glumește. Nicicînd nu fusese învălmășit de valurile geloziei ca în acea clipă. Fierbea, colocotea toată ființa lui. Își imagină că această femeie dulce, gingașă, atît de atrăgătoare, curînd va deveni (sau poate a și devenit) amanta altuia. Iar el? El merită asemenea final?
— Margaretă, nu te juca cu focul! Chibzuiește bine.
— Hotărîrea mea e de nezdruncinat, amabile! Familia mea e demnă de a fi păstrată, ocrotită... Nu te deranja să mă conduci. Plec singură...
Cuvîntul «amabile» îl săgetă în inimă ca o lance otrăvită. Se simți insultat și cuprins de flăcările geloziei. Clipele fulgerau în fața lui. Margareta, ignorîndu-i toate emoțiile, apăsă pe cleampa ușii dînd să iasă... El se înfurie, obsedat de un gînd: «De ce această minune să nu-mi aparțină? Oare m-am născut pe fața pămîntului ca să n-am parte de frumusețe?»
Se puse în pragul ușii ca să-i stăvilească calea. Răsufla sufocat pe nări. Se lăsă o tăcere adîncă. După o vreme, cînd se părea că părul lui roțcat se ridică enervat ca acele ariciului, zise cu o nuanță de răutate:
— Nu trebuie să pleci de-aici, fără a te hotărî... Mergem la mine în sat, să te vadă mama!...
— Îți arde-a glumă, birjare! vocea ei era tăioasă, necruțătoare. Fața lui care exprima numai și numai agresivitate îi trezi un sentiment de dispreț... Pe dată, parcă din senin , el devenise pentru ea îndepărtat și străin. În sinea ei, se simțea satisfăcută că el își dă arama pe față. Demult voia s-o termine cu el... Să se despartă. Acuma se ivise un prilej ideal... Simțindu-se învingătoare, cu piciorul pus pe victimă, ea îl privea cu ochi indiferenți. După o scurtă ezitare îi spuse: Orașul e plin de muieri!... Nu știu cum, dar în ochii mei, dintr-odată, parcă ai devenit... altul... Scuză-mă, pentru vorbele sincere, dar simt că nu mai poate fi ceea ce a fost între noi.
— Îți bați joc de mine? își încruntă el privirile, simțind că un fior vrea să-l declanșeze pe o arenă a nebuniei. Eu nu merit să-ți fiu...? Simți că vorbele lui nu mai însemnau nimic pentru Margareta care, plină de voință și hotărîre, cerca să iasă afară.
Clipele treceau. El continua să stea în calea ei, urmărind-o cu privirile tăioase și reci. După o pauză confuză, puse mîna ștrengărește la gură și izbucni într-un rîs nestăpînit, strecurîndu-și vocea printre degete:
— Ferește-te din calea mea, că nu ai nici un drept să mă oprești! Faci mai rău...
Sandu deveni nestăpînit... O apucă strîns de mînă, fixînd-o cu privirea. Ochii îi scăpărau de furie, obrajii pistruiați i s-au acoperit (a cîta oară!) cu borboane de sudoare.
În acea clipă Margareta își aminti cum Sandu, odată, l-a bătut ca pe un cîine cu mînile și picioarele pe un șofer care-i crease o situație accidentală, ușor de evitat. El o făcea cu răutate și furie bestială. Acela răcnea neomenește, cîrceindu-se de durere. Margareta s-a speriat, dar Sandu, după ce isprăvi cu bătaia, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, urcă alături, apăsă pe accelerator și, fredonînd o melodie veselă, plecară de-acolo. A vrut atunci să-l dea la socoteală. El a întrerupt-o dur, spunîndu-i că dînsul este bărbat, iar bărbații au legile și principiile lor... Mai avusese și alt caz de coșmar. Într-o seară, cînd se întorceau de la poalele Carpaților, la o cotitură, fără a fi cineva martor, l-a strivit pe un cioban, care-și mîna turmele de mioare. În vreme ce ea se îngrozi de priveliștea ceea, Sandu, instantaneu, luă altă decizie: înșfăcă cadavrul de mîini și de picioare și-l aruncă din toate puterile, ca pe un vălătuc, în valea abruptă din marginea șoselei. Dispărînd de la locul infracțiunii, în privirile jalnice ale bîrsanelor, Sandu apăsă acceleratorul, pornind muzica lui preferată «Emanuiel». Mașina, cu roțile de sînge, era mînată nebunește... Marga a vrut și de data ceea să discute, dar el o privi sever, zicîndu-i:
— Tacă-ți gura! Ori dorești să stai la zdup?
Ea văzu în acea noapte caracterul lui schimbător ca vîntul de afară. Nu-și putea explica de ce îl iartă. Își mai aminti și reproșurile surorii mai mari care, de cum a făcut cunoștință cu el, a dat necăjită din cap: «Oare nu ești capabilă să te pricopsești cu un amant pe care-l meriți? Ia-ți de seamă, soro... Și de ce se ține scai de tine? Oare nu este în serviciu, nu are preocupările lui? Izgonește-l dracului. Nu-mi place deloc. Privirile lui... sînt de vampir...».
Margareta, obsedată de amintiri, tresări cînd el o mai întrebă odată:
— Mergem să te vadă mama? și dădu peste cap încă un păhar de șampanie. Vreau să mă-nsor cu tine...
— Poate să iau cu mine copii, bărbatul? îndrăzni dînsa să glumească.
El o smunci puternic de mînă, încît Margareta se pomeni parcă amenințată de un leopard. Se înspăimîntă, însă în suflet i se trezi orgoliul, devenind hotărîtă să se împotrivească.
— Nu-ți bate joc de sentimentele mele! răcni el. Margareta, în loc de răspuns, iarăși izbucni în hohote de rîs, și încercă să iasă afară. Sandu o întoarse cu putere spre el, țintuind-o cu privirea, repetînd obișnuitele cuvinte: Mergi să te vadă mama? Te vreau în căsătoirie...
— Iar eu nu te vreau! răspunse dînsa calm, fermă, încercînd să-și sloboadă mîinile.

* * *
Margareta, simți o lovitură năprasnică de pumn peste față, apoi încă una și încă una... Ochii ei deveniră mari-mari de uimire, pînă căzu jos pe podea. Turbulent, nestăvilit în faptele sale, Sandu luă din colțul odăii o rangă, și... o lovi cu sălbăticie peste țeastă... Numai după cîteva momente, zbătîndu-se în convulsii, corpul firav al celei mai frumoase și iubite femei pe care o avuse Sandu Ailenei în viață, se despărți de suflet... În stradă se auzea huruitul mașinilor. Peste pereți, în cealaltă locuință, vecinii stîrniseră între ei o sfadă. Nu se înțelegea nici în cer, nici în pămînt. Sandu Ailenei, cu mîinile tremurătoare, ochii holbați, înnebuniți făcea niște mișcări mașinale, fără să-i judece mințile...
I-a tuns gîța, a aprins focul în sobă și urmări atent pînă cînd părul bogat se topi sfîrîind, de-asupra cioburilor de sticlă unde arsese în ajun portretul Margaretei. Dezbrăcă cadavrul, tixind hainele pe gura sobei, după care puse corpul neînsuflețit al Margaretei într-un sac ieși cu el, furișîndu-se, în prag, după care îl aruncă în portbagajul mașinii. Reveni apoi în casă, ascultă încruntat liniștea ce se domolise de curînd, cîntărînd dacă nu l-a auzit cineva. După clipe de ezitare, spălă minuțios și grăbit podeaua. Convins că nu au rămas careva urme de sînge, privi ceasul, fotografia feciorului de pe pervaz... Era trecut de miezul nopții. Trebuia să se grăbească...
Ieșind afară, vîntul umed de aprilie îl lovi în față.
Porni motorul, încleștă volanul și, numai la cîteva minute pe șoseaua liberă și întunecoasă gonea mașina din răsputeri. Nu se gîndea la nimic, decît să ajungă în sat, la maică-sa, să i-o arăte pe Margareta, așa moartă cum era. Doar atît de mult îi vorbise, o lăudase! Peste o oră era deja în preajma casei. Privi din depărtare lumina lămpii de la geam. Satul era debranșat de la rețeaua electrică... Rătăcit în gîndurile lui, acceleră motorul și plecă mai departe, în ponoare. Cu vreo patru zile în urmă plouase, drumul era umed. Limuzina înaintă cu îndîrjire prin glodul vîscos, pînă ajunse în preajma fîntînii părăsite din mijlocul arăturii... Isprăvise totul după miezul nopții. N-a mai tras pe la mamă-sa. În zori trebuia să ajungă la serviciu, în oraș!

* * *
Vroia să creadă că acel coșmar a fost doar în vis. «Voi răspunde numai în fața lui Dumnezeu, la bătrînețe, își zicea în sine. Acuma am să trăiesc. Nicidecum nu doresc să răspund în fața legilor făcute de păgîni. Așa a vrut Dumnezeu să se întîmple... cu Margareta. Fiecare își găsește moartea de la Dumnezeu. Iubita mea a avut multe păcate, față de soț și copii. De azi înainte, toată povara păcatelor ei, trec să fie ispășite de umila mea persoană. De către mine! Și eu o să i le ispășesc cu destoinicie!» În drum spre casă, revăzu în memorie toate cele întîmplate... La mama în grădină, sub copacul de zarzăr, copacul copilăriei lui, îngropase acele haine ce nu puteau să ardă în sobă.... Vedea flăcările mici ale focului din sobă... Se auzea sfîrîitul gîței arzînd. În ochi avea întipărită imaginea corpului despuiat. Încruntă sprîncenele, amintindu-și cum, pînă a arunca sacul în fîntînă, a trecut peste el cu roțile mașinii, înscenînd un accident rutier. Vedea aievea gura colacului de la fîntîna neagră ca un abis, auzea plioscăitul surd al apei, cînd sacul legat la gură, în care era corpul neînsuflețit al Margaretei căzu la fund... Auzea scrîșnetul cleștelor, cu care tăie lanțugul, lăsîndu-l să cadă în fîntînă cu tot cu căldarea de tinichea...
Cînd ajunse în oraș, trecu pe la frate-său. Era murdar de sînge, cu scurta plină de noroi.
— Mămulică dragă, vii din funddul iadului atît de tărziu, în halul ista? îi zise acesta umit.
— Frate, zise el cu vocea-i obosită, înghițind noduri. Ia aminte, fi-i atent, te implor: dacă cineva o să te-ntrebe vreodată despre-această clipă, să zici că în noaptea cu pricina... am dormit la tine. Ai înțeles?
— Dacă așa va fi nevoie, zise fratele, fără să se împotrivească, știindu-i hărțagul. Îl petrecu speriat cu privirea, lăsîndu-l să plece la casa lui. El gîndi că Sandu a găsit o metodă de răzbunare contra celui vinovat de moartea fiului. Dacă cineva o să-l ispitească, neapărat o să-i asigure alibiul. Doar atîta frate are!
De cum ajunse acasă, Sandu iar spălă mașina, tăie covorașul din portbagaj, unde stătu cadavrul și, a cîta oară! dădu cu var pereții, împroșcați cu sînge. Se tot întreba, dacă nu i-a scăpat ceva din vedere.
Cum a stat la serviciu, numai el știa. Pe la amiază, cînd se gătea să plece cu mașina, a venit Aleutina, prietena de birou a Margaretei. Cunoscuta, privindu-l cu zîmbetu-i obișnuit, îl întrebă cu voce șăgalnică:
— Ei, și unde ați fost aseară, tu cu Marga, hulubașilor?
— Cu ea? Nicăieri... liniștindu-și emoțiile, consideră să explice: Aseară?... După ce am petrecut-o la stația terminus, am mers la fratele în ospeție unde-am și-noptat...
— Ca să vezi... Bărbatu-său peste tot o caută. Sora ei la fel. Aleutina, văzînd că mîinile lui Sandu tremurau ușor, concluzionă: Straniu... Eram convinsă că ea a rămas să doarmă la tine... Doar n-a putut să plece nicăieri din oraș...
— Nu-ți fă probleme. Dînsa niciodată nu a rămas să doarmă la mine. Știi doar... Ea a plecat acasă... Am vrut s-o petrec pînă la Colonița. A refuzat. Se temea să n-o vadă cineva...
— Ce-i cu ea? Ce fel de flirturi s-acestea? Da, n-am știut că Marga noastră e capabilă de asemenea aventuri... Oare să nu-i ajungă hîrjoana pe care o face cu tine? De ce nu procedează ca mine: am un amant, pe care-l numesc prostituata mea. Cînd am nevoie de ceva nou, proaspăt, plec la el și... El e prostituata mea de serviciu... Poftim, caz aparte! Voi, însă...
Pentru o clipă avu impresia că Aleutina bănuiește ceva. A fost adînc mișcat, cînd o auzi spunîndu-i:
— De ce nu mă iei deloc în seamă? Doar Marga este măritată, iar eu – liberă. Zilele trecute m-am certat cu dînsa. Mi-a spus clar că nu este contra ca să devenim amanți... Așa-i viața. Mereu în schimbare, în ascensiune, în perfecțiune...
— Pleacă de-aici, nu înțelesese el de ce o bruscă pe fata asta atrăgătoare și drăguță. Lasă-mă. Vreau să fiu singur...
Aleutina ieși înfricoșată, văzînd cum capul i se prăbuși obosit pe umăr. Și dispăru în drumul ei. Sandu Ailenei, pentru a se convinge că tot ce s-a petrecut noaptea a fost un vis de coșmar, mai culese cu mîna tremurîndă un număr de telefon. Acel număr găsit cîndva scris pe o cutie de chibrituri...
— Marga nu a venit astăzi, la serviciu, răspunse altă colegă, recunoscîndu-l. O caută toată lumea și nu pot da de ea. Dacă știți ceva telefonați. Vă rugăm frumos...
Toată ziua era în starea unui captiv. «De ce a trebuit să faci asta, birjare? auzea el vocea ei. Trebuia să fii mai gingaș, mai indulgent, mai răbdător cu mine... De ce mi-ai luat lumea romanticii, dragostei și frumuseții?... De ce-ai făcut-o, birjare? De ce?...»

* * *
Evenimentele tragice încercau zadarnic a se șterge din memoria lui. Sandu Ailenei dorea să se convingă că n-are nici o atribuție la asasinatul Margaretei. După multe întortocheli ale sorei, justiția a izbutit să-i confirme vina, condamnîndu-l la ani grei de închisoare. Și-a ispășit termenul cuminte, simțindu-se în locul de detenție cu mult mai bine decît la libertate. După eliberare s-a întors la vatră lipsit de sănătate și de tinerețe. Anii rămași l-au ținut mereu pe făgașul vieții cu mica consolare că și-a plătit păcatul în fața legii și, nicidecum, în fața lui Dumnezeu. Era mereu cu gîndul și visul la dulcea femeie pe care i-o dăruise tinerețea, dar pe care el a strivit-o cu cizmele murdare... Ocolea rudele și prietenii găsindu-și refugiu în mare taină, atunci cînd se furișa, printre gardul vechi, la cimitir. Ore în șir zăbovea lîngă o cruce înclinată pe o parte, bătrînă și ea... Închidea ochii a rușine, își încorda auzul să deslușească chemările ascunse sub lacătele pămîntului. De cum anii îi îngrelase picioarele, tot mai rar auzea vocea cristalină, jovială, plină de viață. I se părea că timpul, retrăirile, emoțiile i-au răscumpărat vina, dar nu păcatul... Era gata să primească cea mai grea osîndă, să fie răpus de săgeți otrăvitoare. Poate așa ar fi fost mai ușor să se despartă de chinurile ce l-au însoțit un destin întreg. Durerea lui oamenii nu o înțelegeau, mulți o și uitaseră. Era privit între crucile cimitirului ca un om lipsit de măsura timpului și de bunul simț. A vrut de cîteva ori să-și pună capăt zilelor, dar a fost scos la timp din ștreang... S-a împăcat cu gîndul că ultima lui datorie față de lume este de-a primi moartea în toate chinurile ei, așa cum îi va trimite-o Dumnezeu... Și în toată neînțelegerea vremii, bătrînul găsea să-și aline necazul, păcatul ce nu-l va părăsi niciodată, printr-o chemare de voce ce plutea spre auzul lui schilod și slab: «Ehe-e, viață! Cum se poate de trăit în brațele răului și minciunii? Cum nu crezi că noi nu trebuie să zăbovim nici pentru o clipă locului? Nu șovăi, omule... Þine căpăstrul strîns. Mînă, caii vieții, birjare! Mînă, nu sta pe loc!..»

FILIMON BODIU


«Cine își apără țara, chiar cînd îl așteaptă ura, moartea,
pedeapsa, acela trebuie socotit că-i într-adevăr om.»
Cicero
...Foametea continua să secere în toate părțile, ocolind, cît nu ar fi de straniu, doar oamenii noii puteri și satrapii ei. Lumea încerca să tragă hîrca pe sfoară cu ghindă de pădure, cu rumeguș de lemn, cu borș cu știr. Și nimeni nu avea nici o nevoie să ia apărarea oamenilor, fiecare nu se gîndea numai la el, cum să scape viu pînă în vară. Chiar și cei dintr-o familie prindeau a se fura chiorîș cu priviri de lupi hăituți — cine pe cine-l va supraviețui. Și numai pe Filimon Bodiu începu să nu-l prindă liniștea. Nu putea uita cum sovieticii, încă în vara lui ’41 arestaseră pe domnul Trifan Druță de la Inești, cel mai înstărit gospodar din părțile locului pentru că făcuse armata la Curtea Regală în timpul românilor; pe părintele Pantelemon și pe directorul școlii din Ciulucani, domnișorul Scurtu, cică pentru că făcuseră politică pentru partidul lui Cuza. Filimon nu se prea pricepea la politică, dar de multe ori fie că le potcovise caii, fie că le trase oblene la brișcă sau obezi la roțile faetonului și-i plăcea că-l aveau de meșter bun, lăudîndu-l de fiecare dată și răsplătindu-l curat. Pe unde le-o fi putrezind acuma oasele, căci s-a auzit că au fost duși pe locuri pustii, înghețate și sălbatice.
După ce sovieticii reintrară în Basarabia, în vara lui ’44, pe capul băștinașilor se năpustiră vremuri și mai negre — deportări, foamete organizată, iar deportări, colectivizare. Mii de basarabeni se pierduseră fără veste în acei ani de crime și urgie comunistă. Lumea deveni într-o singură noapte speriată, mereu cu frica în spate și se părea că nimeni niciodată nu se va răscula împotriva nedreptăților. Și chiar dacă cineva încerca s-o facă era depistat îndată de encavediști, arestat și, dispărut fără veste. La geamurile caselor țărănești, de cum dădea înserarea, nu mai ardea nici un felinar. Numai în miezul codrilor, din preajma Ciulucanilor-Mîndreștilor, fierarul Filimon Bodiu, un țăran tînăr, înalt, chipeș, cu fața smolită, mereu cu un petic de pălărie lăsată pe frunte, se părea că nu le observă pe toate, lovind aprig cu ciocanul în nicovală și agitînd foiul fierăriei. De la părinți îndrăgise munca asta grea și găsea în meseria de fierar tot sensul vieții lui. Numai cîte nu se perindaseră prin fața fierăriei sale — țărani și boieri, simpli trecători, oștiri și haiduci, care potcovind caii, care reparînd bucșele sau roțile căruțelor. Poate de-aceea în cele vremi zbuciumate nici autoritățile române, nici acele sovietice nu l-au mobilizat la război.
Pînă la război se căsători cu Olimpiada, o domnișoară năltuță, slăbuță, cu gîță lungă, bălaie și tocmai cînd foamea era în toi avea deja doi copii. O fetiță cu ochii negri, puțin încruntați ca și tat»său și un băiețel cu părunl bălai ca de înger. De cum asupra familiei lui începu să planeze pericolul morții, ca mai toți bărbații din Ciulucani-Mîndrești, plecă în Polonia cum îi spuneau atunci moldovenii Ucrainei de Răsărit, ca să aducă ceva demîncare. Lumea mergea încolo cu munca pe la băștinași, în schimbul unui sac-doi de cartofi. Filimon, mai fusese prin părțile celea, chiar la sfîrșitul războiului, după obezi pentru căruțe. Stătuse în satul Ugrîniv, din coastele Stanislawului, și întîmplător, fusese rugat să repare niște loitrare. A fost condus de către flăcăi înalți, tăcuți, într-o pădure unde se întîlni cu vestitul Stepan Bandera, un bărbat cu cicatrice mare pe obraz și ținută militară. Stepan Bandera se interesă cum trăiesc moldovenii cu rușii și ceilalți sovietici...
— Ia aminte, frăține, îi spuse Bandera. Pe lîngă cotropitorii noștri comuni, ca ciupercile după ploaie, apar cozile de topor. Acești slugoi sînt cu mult mai periculoși decît rușii... Dar să nu cedați. Pe ruși trebuie să-i bați pînă la moarte, altfel nu scapi de ei... Dînșii sînt farisei notorii! Au venit asupra noastră, aducîndu-ne foame, izgonindu-ne din case ca pe vite, dar peste tot declară că ne sînt... eliberatori!
Filimon îi mărturisi conducătorului gherilei ucrainene despre pîrjolurile la care fusese chiar martor în acele luni, cît războiul trecu pe plaiurile ciulucănene. Bandera trăgea aprig din țigară, învăluind camarazii înarmați cu rotocoale groase de fum. Și, după o apreciere a muncii lui Filimon la repararea căruțelor, rosti printre fumuri de țigară:
— Asta e... și Bandera parcă îi reaminti: Avem, ca și voi aceeași dușmani — muscalii... Sînt dușmani cruzi, vicleni, care au venit la noi pentru multă-multă vreme. Deocamdată-i imposibil să-i dăm gata, dar nici cu mîinile în buzunare nu putem sta. Cînd nu faci nimic, nimic nu se întîmplă! Mai trase adînc un fum, apoi continuă: În rezultatul acestei conflagrații mondiale, muscalii au obținut recunoștință, încredere și mari favoruri. Teroarea lor se va declanșa și mai mult, se vor stabili cu trăinicie în Europa... Da, sîntem conștienți că nu vom cîștiga nici bătălia, nici războiul cu ei. Esențial este să cucerim inimile semenilor noștri, urmașilor... Ne așteaptă ani de suferințe. Ce bine-ar fi s-avem susținerea moldovenilor!... Regretăm că vecinii de la nord, bielorușii nu acordă ocupanților moscali nici o împotrivire. Merită admirație cei din Þările Baltice, care se sacrifică în numele poporului lor.
Stepan Bandera îi produse o impresie de om deștept, hotărît în ceea ce face. Revenit la Ciulucani, sovieticii parcă aflaseră despre convorbirea lui cu martirul ucarinenilor și, într-o seară, doi encavediști îi făcură nitam-nisam percheziție în fierărie. Găsindu-i un satîr și un pumnal rătăcit acolo încă de pînă la război, fu arestat, învinuit pentru păstrare neautorizată de arme reci și dus într-un zămnic la Chișcăreni. Filimon însă nu mai așteptă să fie judecat. Evadă tot în acea noapte, își luă soția și copiii și plecă la un cumnat din Hirișeni. Din acea zi începu să evite întîlnirile cu autoritățile, deși, în învălmășeala timpului, sovieticii îi pierduseră urma pentru o habă de vreme...
Nopțile gemea prin somn și soția nu-l putea ogoi. În ultimul timp prefera să doarmă, și pe vreme caldă, și în nopțile friguroase, afară pe prispă, punîndu-și sub cap o pufoaică și învelindu-se cu un cojoc. Inima lui Filimon devenea tot mai neîmpăcată. Neîmpăcată era și soția lui, o codreancă zveltă, rumenă la față, care-și iubea familia și bărbatul, hotărîtă să-l urmeze pe drumurile întortocheate ale sorții, oricît de primejdioase ar fi.
* * *
Lui Filimon nu-i mai scăpau din memorie cuvintele răzvrătitului ucrainean Stepan Bandera. Arestările din ultima vreme îl făcuseră să le înțeleagă tot mai limpede rostul. Singur nu bănuia cum începu să rostuiască cele întîmplate cu cele ce aveau să vină...
Autoritățile române petrecuse în anii ’30 reforma agrară, dădură tuturor posibilitate de a se hrăni și a se căpătui fiecare, totuna. Cel harnic a prosperat, cel lenos și dugos s-a rostogolit în fundul mizeriei. Cînd rușii au ocupat iarăși Basarabia, autoritățile noi începură să mizeze pe golănimea care scăpase șansele reformei, vînduse hălcile de pămînt celor gospodăroși. Foarte curînd banii obținuți din nadelurile vîndute fură băuți, bruma de avere o risipiră și acuma declarau rușilor că au ajuns în halul acesta fiindcă... au fost supuși exploatării de către cei avuți.
Peste toată Basarabia comuniștii se instalau tot mai obraznic în capul mesei. De după Ural și de pe Volga veneau cu puhoaiele, aducînd cu ei obiceiuri și grai străin. Împreună cu «nacealnici» din Transnistria care vorbeau o limbă pocită, făceau din cozile de topor autohtone activiștii comuniști, comsomoliști, primari, șefi de diferite categorii. Aceștea începură să traducă în viață poruncile lui Lenin și tătucăi Stalin: prinseră a închide și a devasta bisericile, pe oameni a-i lipsi de avere, a-i mîna în colhoz, a-i obliga să scoată icoanele de pe pereți și să-și zmulgă cruciulițele de la gît Noii vandali umblau mereu prin sate măturînd podurile caselor țărănești și lipsindu-i de ultimul bob, ca să împlinească planul de postavcă. La Mîndrești și Ciulucani, sate aproape contopite în hatul lor, în zilele de sîmbătă și duminică, de la Telenești, soseau căruțe cu niște bărbați în uniforme militare care vorbeau tare și plecau împreună cu primarul la pădure. Acolo se veseleau la mese copioase, cîntînd ceastuște, apoi jucau gopacul de le pîrîiau călcîiele... Cei care au încercat să se împotrivească au fost mînați în Siberia. Filimon Bodiu deveni și mai neîmpăcat, și mai hotărît.
— Poate te astămperi, Filimoane, încerca să-l potolească Olimpiada, ferindu-și buclele de păr blond de pe frunte. Avem copii, ai o meserie ce ne aduce un comînd cît de cît... Ș-apoi mi se pare că numai tu unul te revolți. Restul sătenilor, ca și vitele la cireadă: unde le mînă păstorul acolo se duc...
— Nu pot, draga mea, nu pot! Cînd văd ce fac bandiții, rupe din mine... Îmi arde sufletul ca benzina! Tu, dacă ai frică, poți să te desparți de mine... Cumva mă descurc... Dar dacă te hotărăști să fii alături, apoi s-o știi de la neica: ne așteaptă vremi grele, suferințe... Vom fi persecutați, hăituiți, arestați, poate chiar uciși...
La vorbele bărbatului fața Olimpiadei înmărmurea. De-atîta îl și îndrăgise cu ani în urmă. Era cel mai vînjos și isteț din toți flăcăii satului. Deseori se încăiera cu băieții de sama lui apărînd adevărul și totdeauna avea izbîndă. «Prea frumoasă ești pentru timpurile noastre, îi zicea dînsul atunci. Frumusețea ta are nevoie mereu de paza unui bărbat ca mine»... Pentru ea, Filimon s-a bătut la jocul din mijlocul satului la cuțit cu alde flăcăii lui Mardari și a ieșit învingător. De-atunci se convinse, că soțul știe a o apăra și poate să se apere de toate... Olimpiada, frămîntîndu-și buclele părului bălai, oftă adînc, cutremurîndu-se, ca să zică:
— Psemne așa vrea Dumnezeu, Filimoane. Știi că n-am să mă despart de tine. Sîntem legați prin cununie. Doar iaca de copii mi-i frică...
— Lasă-i să se deprindă cu adevărul de pe-acuma. Am să-i învăț să nu le fie străine necazurile pe care le suferim noi toți, conchise Filimon, trăgîndu-și pălăria și mai aprig peste frunte, ca să întrebe oftînd: Cît dracul o să ne mai temem? Și coborî la un ton împăciuitor: Cît am să țin ciocanul în mâină și voi bate nicovala, n-o să pierim de foame. Oriunde nu ne-a duce Dumnezeu.
* * *
Pe malul Ciulucului, pînă la război lumea era veselă, harnică, gospodăroasă, iar cei cîțiva țigani talentați duceau faima localității departe de hotarele ei cu orchestra pe la nunți și cumătrii. Într-una din acele zile, Filimon, cu soția și copii, parcă înadins, aflîndu-se la o nuntă din Mîndrești, s-a fotografiat. Era unica lor fotografie împreună, înainte de marea confruntare cu autoritățile. De fapt, stihia lui Filimon era nu atît foiul și nicovala, cît pădurea. Știa toate tainele ei, învățase să vorbească cu frunzele și arborii, cunoștea la perfecție graiul păsărilor și modul de viață a tuturor jivinelor din ea. De-aceea cînd veni vremea, își făcu un bordei într-o poiană din inima pădurii și locuia acolo, cînd simțea că autoritățile încep să-l urmărească. Într-o zi, dădu întîmplător peste un depozit cu muniții lăsat în hățișuri de trupele sovietice.
Noaptea își aduse la bordei o mitralieră grea, i-o arătă soției și feciorului Ionică, de numai zece ani. Le-a mai spus să-și țină limba după dinți, și-și căuta de ale lui la fierărie, tot umflînd foiul, tot ciocănind ziua și noaptea la potcoave, caiele. În mirosul de bălegar, și roiurile de musculițe ce domneau peste fierărie, cu roaba neagră dinainte, numai funingine, ciocănea furios în nicovală de parcă anume pe ea trebuia să-și descarce furia. Devenise mai puțin vorbăreț, trăgea mereu cu urechea la orice foșnet al pădurii și știa ce se întîmplă în ultima vreme prin satele din împrejurimi ... Culmea indignării lui Filimon a fost ziua cînd Ionică se întoarse din sat cu cruciulița ruptă de la gît.
— Cine ți-a rupt-o, măi clopoțelule?
— Feghea Corman, directorul școlii, smîrci băiatul.
Mai marele pe școală fusese pînă la război negustor de pielicele. Oamenii satului, nu se știa de ce, dar îl porecleau «Tîrnăcop». De cum sosise rușii, s-a dat în partid și a fost numit director. Era o fire șmecheră, vulgară, mereu căuta să toarne pe cîte un sătean la raion și cînd venea duba, în miezul nopții după ordinara victimă, Feghea Corman era în culmea plăcerii. Acuma, îndeplinea cu osîrdie dispoziția comuniștilor, care luptau cu religia. El devastase biserica, punîndu-i primul în raion un lacăt cît lumea la ușă, el adunase, împreună cu alți activiști de partid, răstignirile de prin grădinile oamenilor și le duse într-o rîpă din pădurea Budăilor, iar în cuvîntările sale cerca să convingă sătenii, că ceea ce face este bine și de folos politicii sovietice...
O săgeată otrăvită îi străpunse inima. Fața lui se oțărî de durere și el gemu iar, ca pentru sine, încleștînd și mai vîrtos lemnul ciocanului. Începu să lovească cu furie în nicovală, scînteind-o... Nu se putea împăca nici în ruptul capului cu clica venită la putere în sat. El, care toată copilăria a știut de credință în Dumnezeu, de stimă față de oameni, acum să trăiască în atîta umilință? Să i se rupă copilului său cruciulița piept, silindu-l să se lase de Dumnezeu! Și încă cine? Cea mai mare pușlama din sat a devenit învățător: Tudor, care acuma își mai zice Feghea.
Ieși în sat și făcu în fel și chip ca să-l întîlnească pînă-n seară. Îl găbji pe o ulicioară din capătul satului. L-a privit chiorîș, dar nu i-a zis o vorbuliță. L-a mai petrecut doar cu privirile sale aspre, încît Tudor Corman-Tîrnăcop, călare pe un armăsar șarg, dădu iute pinteni calului, dispărînd degrabă spre dealul pădurii.
Armăsarul îl luase de la curtea lui Trifan Druță din Inești, cînd boierul fusese dus în Siberia. Acuma, Tudor, care până la război mai fusese și cîrlănar, hoinărea prin sat mîndru de trofeul lui, fălindu-se mai ales vădănilor rămase după război fără de bărbați. Pe lîngă director de școală, sovieticii îl mai făcuseră și primarul satului. Cu atîtea posturi pe umere acum bătea mereu pe la porțile oamenilor sau dădea buzna în bătătură, cu o mapă de chirză la subsuoară, din care scotea o foaie de hîrtie și un creion chimic pe care-l îmbăla, pînă i se colorau buzele în verde:
— Toată lumea să treacă în colhoz...
— Adică? făcu mirat Filimon, cînd Tudor ajunse să vorbească și cu el.
— Să dai cuznița și toate ce le ai ca să se folosească întreg satul de ele. Pe dejeaba.
«Ce-ar fi fost dacă-i beam sîngele încă atunci, în hudiță ?», se gîndi Filimon, dar se stăpîni la vreme»
— Ce-o să facă oamenii cu toate hîrgăile astea de fier? Doar știi că nimeni n-are să le ee în primire? Dar dacă trebuie, mă rog, luați-o..
— Bine, bine... bombăni Tudor însemnînd ceva în hîrtiile sale. Predarea fierăriei va trebui să o facem oficial. Așa-i politica tovarășilor de la Kremlin...
— Păi, dînșii, tovarășii dumitale să și-o ieie, se răsti Filimon ca să-l audă și însoțitorii primarului.
— Ai să te căiești de vorbele astea, mai îl dojeni, mai îl amenință primarul. Dar îl lăsă în pace, la fierăria din pădure.
Nu la multe zile, pe la mijlocul verii, într-o noapte, în sat veniră niște dube negre și doi-trei ofițeri cu soldați. În plină noapte începură a culege lumea. Filimon dovedi să-și ieie soția, copii și fugi în zămnicul din pădure. Soldații cotrobăiră peste tot, dar spre zori mașinile părăsiră Ciulucanii fără de Filimon. Dimineața satul era numai vaiete și bocete. Nici pe timp de război, nici pe foametea care abia părăsi aceste meleaguri nu fusese atăta jale. Toată lumea vorbea că cei deportați s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată pe meleagurile natale...
Filimon, boți pălăria de furie, apoi o îngropă sub o brazdă de pămînt și jură în colțul bordeiului: orice s-ar întîmpla cu el, orice și-ar pune în gînd noua putere, el va rămîne la baștină. Dacă mișeii îl vor omorî pe el, pe nevastă și pe copii, încaltea vor fi predați humei strămoșești.
* * *
Lumea ajunse ca să nu mai fie ocrotită decît numai de unul Dumnezeu. Dar și Dumnezeu părea să fi fost dus în Siberia. Tudor Corman, Tîrnăcop, devenea din zi în zi tot mai obraznic. Nu mai era fălos — devenise brutal și încrezut. În cuvîntările lui folosea mai multe fraze deprinse de la demnitarii din raion. Pe fecioru-său, Mișa, îl dăduse să învețe la școala rusă din Telenești. Cînd Filimon, cercă să-l întrebe de ce se dă întru totul după noua putere care este împotriva credinței lui Dumnezeu, primarul i-o turnă plin de aroganță:
— Dac-a fi nevoie, o voi vinde și pe mama, și pe tata, numai ca să-mi fie bine... Cine și ce are cu mine?!
Obrajii lui Filimon îi jucară plini de nervi... Îl mai privi pieziș pe Feghea și cercă să-i aprecieze ... bădărănismul care-l cucerise odată cu sosirea noii puteri. Acum el era stăpînirea, el dicta legea în sat. «Nu se mai poate trăi așa», repeta mereu Filimon, urmărit de privirile bănuitoare ale soției, care ba își aducea, ba își îndepărta colțul barizului de pe frunte. Bătea aprig o bucată de metal, care, pînă la urmă, se prefăcu în hanger.
... În puterea nopții se tupilă spre casa din preajma grajdului de cai, unde sforăia Tudor, și cu hangerul proaspăt meșterit îi dădu borheiele afară. Apoi se furișă și la casa lui Zosca Pleșca, secretarul primăriei, pe care-l mînă pănă la malul priporos, acoperit de cătiniș, al Ciulucului. Îl sili să îngenuncheze și să bea apă de un deget, dacă l-a dus capul și i s-a dat mîna să scrie în listă pe cei mai buni gospodari ai satului, ca să-i ducă în Siberia. Pe Agripina Crăciun, cea care umbla hojma prin sat, strîngînd pînea de la oameni, pentru postavcă, o aruncă într-o fîntînă părăsită, fiindcă i s-a ridicat mîna să închidă biserica... Iar la cîteva zile după aceea, țăranii care veneau la Telenești, la piață, văzură chiar în centrul tîrgului, la cîțiva pași de raicom, o găină moartă, spînzurată de ambele picioare, cu inscripția:
«M-am ouat, m-am tot ouat,
Dar pe Stalin nu l-am mai săturat...»
Cînd vestea despre răzvrătitul din Ciulucani ajunse să tulbure liniștea organelor encavediste, Filimon își luă într-o noapte familia și plecă în pădurile din Lituania, unindu-se cu răzvrătiții de-acolo. A stat la ei o iarnă. Apoi făcîndu-i-se dor de leagănul copilăriei, se întoarse în Moldova. La întoarcere trecu pe la frații de pădure ucraineni, care luptau și ei cu cotropitorii ruși. Înțelesese că acești patrioți au jurat să nu se întoarcă acasă pînă ultimul moscal nu va părăsi meleagul natal. Atunci îi veni gîndul să înfiripe un detașament de gherilă la Ciulucani. Adună în pădure învățătorii, cîțiva intelectuali ai satului, să pună țara la cale.
— Trebuie să stîrpim cozile de topor, îl susținu înfocat o învățătoare din Cîșlea.
Curînd invadatorii au început percheziționări masive. Îl căutau pe răzvrătit și depozitul lui de muniții. Filimon umbla nopțile prin sate să mobilizeze poporul. Dar în afară de panică și înspăimîntare, oamenii nu-i mai promiteau nimic. Pricepu că se pomeni deodată, într-o colonie a... morților de frică! Ba chiar cineva din rudele lui puse în gardă pe encavediști. Pentru orice eventualitate, după raidurile nocturne, se retrăgea la familie în cotlon, stînd acolo cu armele de-a gata.
În sat venea tot mai rar. Trecu pe la un vechi prieten, Parapil, muzicant, din țigani. Parapil fusese răpit pentru o vreme de encavediști, apoi a fost eliberat și trimis la Ciulucani, ca să-l urmărească. Filimon, fire, pricepută, a prins capcana ce i se întindea și i-a spus răspicat:
— Dacă te zăpsesc că le duci poșta, să știi că înainte de-a te spînzura, mai întîi am să te jupesc de la bostanul tău împuțit pînă la vine...
— Să fiu al dracului, al iadului, să-mi ardă mațele, Filimoane, dacă vreau să te trădez, își făcea țiganul semnul crucii în toate cele patru părți ale lumii. Lăieșul se angajă la fierărie în locul lui și, de cînd fusese eliberat de la închisoarea din Chișinău, vorbea puțin, nu sfătuia cu lumea. În schimb era cu urechea, pe orice foșnet din pădure, scrutînd desișurile. Avea misiunea să urmărească fiece pas a lui Filimon.
La Arhanghelul Mihail, Filimon venise totuși în sat, la hram. A tras cîteva duște cu cumătrul Profir Scurtu, apoi îl puse pe Ionică să stea în tindă de strajă cu automatul, iar el cu Olimpiada și fiica Iulia s-au culcat în casa mare, să se odihnească omenește după zile multe, grele de peregrinări.
Ațipiră repede, furați de somnul dulce de casă, dar nu pe multă vreme. Întîi auziră cîinele lătrînd. Filimon sări ca fript. Privi prin geam și văzu umbre tupilîndu-se printre pomi. Apoi auzi o lovitură grea cu patul armei în ușă și o voce strigînd: «Otcroi!»
Enervat, Filimon îi trase o cleapcă feciorului Ionică.
— De ce n-ai luat de seamă, nesocotitule, prinse a-l dogeni, pricepînd că au nimerit în capcană. Îi adună pe toți trei și, neavînd răgaz pentru panică, chiar atunci începu să-i povățuiască: «Eu am să țin piept, iar voi... Voi, Ionică și Iulia, săriți pe fereastra de la cuptor și plecați la cumătrul Ion Codreanu, la Cucioaia... Acolo o să ne așteptați... Iar, tu Olimpiadă, să mergi din urma mea...».
Cu lacrimi în ochi, soția începu a scînci.
— Închide gura! Fă ce ți-am spus! o smotri el avan. Și amîndoi ajutară copiii să sară peste ferestruica din tindă, ce dădea în dosul casei și, socotind că sînt salvați, s-au lipit amîndoi de perete. Îl păli un dor nebun de soția lui frumoasă, zveltă, cu ochi focoși, plini de tinerețe. O sărută pe buze și, parcă luîndu-și rămas bun de la ea, zise, precum se spune înainte de a te spovedi preotului: «Mă rog de mă iartă, Olimpiado». «Domnul să te ierte, Filimoane! Te rog de mă iartă și tu pe mine...». «Dumnezeu să te ierte...».
— Otcroite, vî arestovanî! răcnea un glas pițigăiat la ușorul ușii.
Filimon aruncă o grenadă. Ușa se făcu țăndări. Urmărit din spate de Olimpiada, deschise foc din mitralieră și începură să se retragă spre poarta care da în cărărușa ce ducea spre pădure. Dar de cum ieșiră în mijlocul ogrăzii, împrejmuită cu garduri de nuiele înnegrite de ploaie și vînturi, văzură la poartă o duba după care se tupilau encavediști înarmați. Filimon îndreptă mitraliera spre mașină și deschise focul. Cît ploaia de gloanțe ciuruia metalul sunător, scoțînd scîntei din dubă, el încercă să vadă dacă au dovedit să fugă copiii. Ionică șovăia, cu Iulia de mînuță... Strigă cu voce năprasnică:
— Fugi, măi, unde ți-am spus. Fu-u-u-gi!!!
Și cînd tocmai Ionică cercă să sară pîrlazul grădinii, răsunară cîteva rafale și din hainele copilului parcă săriră niște vrăbii însîngerate și speriate... Căzu răpus pe gardul de nuiele. Numai Iulia, aidoma unui fulgușor, în rochița ei de noapte dovedi să sară pîrlazul și se făcu nevăzută...
Cu Olimpiada la spate, Filimon continua să tragă îndîrjit spre toaia de encavediști printre care zări venit acolo pe ferarul Parapil. Încordat pînă peste puteri mai dovedi să scoată inelul și să mai arunce o grenada în direcția dubei. Detunătura o incendie. Ograda se umplu de fum, de lumină și de colb. Olimpiada, văzîndu-și feciorașul ciuruit de gloanțe, răcnea neomenește. Filimon parcă nici nu o auzea. Cu priviri încruntate de corb îi lăsă pe encavediștii înspăimîntați să se apropie și iar trimise asupra lor ploaie de gloanțe. Unul după altul cădeau răpuși pe sub zarzării desfrunziți.
Dinspre Telenești se auzi venind o mașină blindată. Urmă explozia unui obuz, în prispă, apoi rafale de automat din toate părțile și mitraliera lui Filimon amuți...
Din ogradă l-au scos pe o foaie de cort. Mîinile lui vînjoase erau cu pumnii încleștați, iar dinții mușcară fioros limba. Olimpiada, grav rănită, fu dusă, chiar în aceeași zi, în spitalul pușcăriei centrale de la Chișinău.
Cele două cadavre, ale lui Filimon Bodiu și feciorului Ionică, au fost duse noaptea în mare taină și îngropate în gunoiștea tîrgului din preajma cimitirului evreiesc. Encavediștii au adunat de-asupra celor două morminte o movilă de gunoaie și le-au dat foc. Apoi au mai adus, au mai adus gunoaie...
Nimeni niciodată nu a mai știut după aceea unde se află osemintele celor doi. Micuța Iuliana fu dusă și ea la o casă de copii din fundul Rusiei. Îi schimbară actele și, la fel, nimeni n-a știut niciodată unde se mai găsește. După ce-și reveni, Olimpiada a fost judecată cu 25 de ani de închisoare, pedeapsă care și-a ispășit-o în lagărele Gulagului siberian...
După noaptea de pomină, securitatea ani în șir zvonea în lungul și în latul Basarabiei gogoașe despre «banditul Filimon Bodiu de la Ciulucani». Timpul mătură snoavele. Peste ani, la gunoiștea din Telenești se inițiară lucrări de salubrizare. Un buldozer mîna valuri de pămînt peste văgăuna Þarincăi din Mihalașa, nivelînd pămîntul. Deodată, dedesubtul unui strat de gunoaie arse și putrezite, ieșiră la iveală două schelete — unul de copil și celălalt de om matur. Tractoristul se înspăimîntă neașteptat de două brațe osoase, înnegrite de vreme, răsărite de-odată deasupra valului de pămînt răscolit. Cel decedat cum se vede întîlnise moartea cu pumnii încleștați, blestemîndu-i pe călăii săi... Tractoristul se cutremură. Avea impresia că mîinile de schelet, ridicate spre cer, și-acuma cheamă la răzbunare...

* * *
Într-o zi de primăvară, la Ciulucani își făcu apariția o femeie uscățivă, înaltă, cu ochii ascunși în orbite. Purta broboadă neagră și scotea o vorbă rar de tot, semănînd mai degrabă că e o mută. Recunoscînd-o, oamenii, încă îmbibați cu zvonurile kaghebiste... prinseră a se șușoti agitați...
Olimpiada se opri în casa lor părăsită. Se hrănea cu ceea ce i se dădea din cerșit. Era urmărită la tot pasul de polițistul de sector, un bărbat trufaș, mereu cu zîmbetul zeflemitor în colțul gurii, părînd curios de fiecare mișcare ce avea să o facă nenorocita femeie. Olimpiada căută insistent mormîntul lui Filimon și al feciorului. Merse la Telenești, la autorități. Secretul însă era ascuns în arhivele kaghebiste, secret pe care dînsa nu putu să-l afle niciodată. În locul fostei gunoiști, acum era un lac de acumulare.
Cel mai nemulțumit de sosirea ei acasă era Mișa Corman, feciorul lui Feghea-Tîrnăcopul, primarul, un curvar despuiat, cu ochii mereu injectați de beție, merteu în cămașă albă, cravată la gît, cu mustățile asudate și față bujetă. Tot Ciulucanii știa că Mișa Corman era slugoi la kaghebiști. De cum o vedea pe Olimpiada trecînd pe drum, începea să-i tremure burduhanul. Avea indicații de la comitetul raional de partid să o forțeze să plece din Ciulucani. Prea aproape era satul de raion și cei de la raicom nu doreau să aibă un desident atît de periculos chiar în coastele lor. Strîns cu ușa partidului, Mișa Corman o chemă și-i spuse că este ordin de la autoritățile din Telenești... să se strămute cu traiul la Cîșlea...
— Să pleci unde te-or duce ochii! La soră-ta! Că de nu, vei pleca de unde-ai venit, se silea Mișa a fi hotărît.
O huleau unii oameni din sat, amenințînd-o, din îndemnul securiștilor, să plece din Ciulucani... La cîteva săptămîni de la sosire, Olimpiada plecă. Se oploși la baștina ei, un sat mic, ascuns într-o văgăună din codri, parcă ferit de ochii lumii... Se opri la sora ei, care trăia singură, la poalele pădurii, îmbătrînită de ani și sărăcie. Pînă la moarte, în fiecare dimineață și seară Olimpiada înțepenea în fața icoanelor. Își făcea întruna semnul crucii și șoptea abia auzită: »Să moară rușii! Să piară toți rușii!»
Murise Olimpiada în deplină uitare, fiind înmormîntată de autorități sub gardul cimitirului. Acolo unde se înmormîntau cei spînzurați sau înecați... Peste o vreme se întîmplă că și crucea ei dispăru din colțul acoperit de cătiniș al cimitirului. Doar vîntulețul, cînd adie dinspre pădure, învăluie ușor o moviliță de țărînă, îngînînd o doină de veșnică tristețe și strecurînd parcă arareori o frază răzlețită, plină de durere, ce străbate din adîncurile mormîntului: « Să moară rușii! Să piară toți rușii!».


Etlia Becker

Învățătorilor din satul meu natal
și celora din Telenești
«Căci Dumnezeu nu este nedrept,
ca să uite lucrul vostru și dragostea
pe care ați arătat-o pentru numele Lui, voi,
care ați slujit și slujiți sfinților.»
(Epistola către Evrei a Sfîntului
Apostol Pavel. Cap. 6, versetul 10)

După acea zi de duminică, cînd deasupra tîrgului avu loc lupta aeriană, iar sub dealul Molnicului căzură două avioane sovietice incendiate de un «Messerschmidt», drumul ce ducea spre Nistru se umplu cu trăsurile evreilor puși pe picior de evacuare. Caii încordați în grebănare opinteau la coviltirele pline cu bulendre, cu plozi și femei pornite pe bocete. Fețele triste și speriate ale oamenilor nimeriți la necaz priveau îndurerate îndărăt spre locul unde au trăit o viață și acum părăseau toate, numai să se salveze. Tîrgul îi petrecea cu pălălaia incendiilor lăsate de trupele sovietice care se retrăgeau și ele în mare învălmășeală. Cîte-o căruță aproape goală trecea în goană pe lîngă convoiul de coviltire, pe lîngă oamenii ce mergeau anevoie pe jos, parcă amenințată de urmărire. O parte din refugiați rămîneau în urmă, dar după ce se îmbrățișau a despărțire, o apucau parcă haotic în urma convoiului, fără a ști încotro se îndreaptă, grăbindu-se să părăsească locurile natale. Ierburile înalte dintre pietrele cimitirului vechi din marginea tîrgului tremurau a tristețe în unduirea ușoară a vîntului.
Bătrînul Nică avea mulți prieteni printre evrei și ieșise în marginea Ineascăi, satul care-i la o aruncătură de baț pe unde trecea drumul refugiaților, să-i petreacă. O senzație tulbure și neînțeleasă îi stăpînea cugetul, dar se împăcă cu gîndul că evreii au fost totdeauna informați și, dacă bat în retragere, există un temei serios. Din acea populație evreiască, care vara trecută, în iunie 1940, îi întîmpina cu extaz pe sovietici la podul Ciulucului, nu rămăsese nici urmă. Comandamentul sovietic părăsi și el în grabă tîrgul, fugind de trupele germane, care le călcau pe urmă. Sprijinit în toiag, bătrînul urmărea acest calvar, răscolind fel de fel de bănuieli.
— Rămîi cu bine, căpitane Ion! îl trezi din gînduri vocea tristă a lui Mendel Șleizer, morarul tîrgului.
— Da de ce plecați, jupîne Mendel? Rămîneți, fără voi moare viața dughenelor, încercă bătrînul să-l iscodească. Cum v-ați împăcat cu puterea care pleacă, așa o să vă împăcați și cu cea care vine...
— Dac-ar fi așa, căpitane Ion, îngînă trist și rece Mendel, aducînd cu brațul spre sine pe cei trei copii — două fete mari și un flăcăuandru roșcat. Căruța lui trasă de un singur misir negru, cu un par în loc de o roată, era plină doar de tristețe și bocetele Fainei, jupîneasa lui slabă, cu ochii adînciți în orbite și părul despletit ca de mort.
— Trebuia să urci în căruța lui Leiba Locș, era aproape goală, se miră bătrînul, cercînd să mai descarce atmosfera apăsătoare.
— Domnu’ Ion, oftă Mendel căutînd zarea cu privirile tulburi. Dă-ne voie s-avem și noi... potlogarii noștri!
Bătrînul Nică cerceta torentul de lume, poate-și mai descoperă prieteni, care într-o singură zi deveniseră parcă alții și, oricît încerca, nu găsea cuvinte de consolare.
— Nu cumva te-a prins grija de ei? tună pizmătarnic Colea Hăitașu, un bărbat balcîz, cu un singur ochi. Celălalt îl pierduse într-o încăierare, cînd fu prins la o muiere din Bănești. Jidanii totdeauna ne-au jăcmănit, ne-au sărăcit... Iaca le-a venit și lor ceasul răsplății...
Bătrînul îl privi lung – să-și pună sau nu mintea cu el. Pînă la urmă, îi făcu semn să se facă mai aproape:
— S-o știi de la mine, măi chiorule: o țară este cu atît mai bogată cu cît poate să-și apere evreii!... Evreul niciodată n-a vîrît nimănui mîna în buzunar!
Colea prinse privirile înțepătoare ale bătrînului. Avea barbă albă, țepoasă, făcuse două războaie și trecea ca gospodar la Ineasca.
Înspre noapte torentul de refugiați se mai rări. Dar a doua zi se află că la Malul Galben, Colea Hăitașu cu încă doi complici au jefuit cîteva căruțe, lăsînd oamenii nenorociți în pielea goală în mijlocul drumului. Iar cînd în Tîrgul Teleneștilor intrară trupele germano-române, șuvoiul de refugiați se curmă, lăsînd într-o frică teribilă evreii ce nu izbutiră să se evacueze...

* * *
Pe la mijlocul lui iulie se treceau cireșele. Vara veni tîrziu în acel an și cît priveai deasupra tărgului, roșeața lor se legăna în adierea vîntului, semănînd cu niște pistrui sîngerii pe crengile arborilor. De cum se schimbase puterea, peste căsuțele și dughenele sărăcăcioase ale tîrgului se prăbușiră puhoaie de ploi. Noua orînduire a pornit întîi cu pogromul asupra evreilor: copii, bătrîni, femei, bărbați fură adunați cu forța în ograda Mochilesei, locul unde se făcea tîrg de vite. În răgazul dintre ploi soarele dogoritor stîrnea nori de aburi pe care-i slobozea în văzduh pămîntul reavăn. Mirosul de balegă mai aduna încă tăuni, bîzoi, bondari. Captivii, grupați în mici familii pe veretcile răzmuiate de ploaie, își așteptau din zi în zi destinul. Fuseseră arestați într-o singură noapte și acuma stăteau sub cerul liber ziua și noaptea, șfichiuiți de ploaie, sleiți de arșiță, sub supravegherea santinelelor de după gardul de scînduri late, înnegrite de vreme și sprijinite pe-alocuri de corlate cioturoase.
Þăranii satelor din apropiere, obișnuiți să vină la tîrg după cumpărături, găsiră dughenele închise. Șoapte înfrigurate îi făceau pe unii să zăbovească lîngă ograda Mochilesei, privind spre acel enorm ocol cu înfrigurare. Mînat de aceleași șușoteli, bătrînul Nică trecu și el pe la fostul iarmaroc. Printre lumea oropsită recunoscu pe Moșcu Becker, cizmarul, la care, cît timp i-au fost copiii mici, a cusut încălțăminte numai la dînsul. Moșcu n-avea față pe el. Căuta speriat în jur, negăsind să spună cuiva o vorbă. Alături de el, pe veretcă, Sara netezea în neștire părul unei fetițe de vreo 13 ani și legăna un cărucior din care se ițea un copilaș încă sugaci. Văzîndu-l, Moșcu îi făcu bătrînului semn cu privirile să se apropie, cît să-i scape două vorbe:
— Căpitane Ion... Pe noi au să ne omoare... Sîntem ovrei... Te rog, pentru Dumnezeu! Copiii n-au nici o vină. Scapă-i de moarte, dacă poți...
Bătrînul, la auzul acestora, se cutremură. Privi la cireșul din fundul ogrăzii, unde, între două crăci groase, își făcu culcuș și punct de supraveghere o santinelă ce cînta mereu la muzicuță melodii bavareze. Cînd se sătura să sufle în acel fluier străin, culegea cîte-o cireașă sîngerie, aruncînd-o leneș în gură. Apoi scuipa sîmburii peste capetele năpăstuiților, stricîndu-se de rîs. Mai recunoscu pe Beniamin Kogan, rabinul, ce fusese arestat chiar în timpul rugăciunii, în sinagogă. Purta obișnuita-i tichiuță pe creștet, alb ca neaua și trist ca tăciunele, citea întruna Tora. Văzîndu-l și el pe bătrînul Nică de la Ineasca, îi aruncă aceeași rugă:
— Salvează copiii, căpitane Ion. Vorbește mata cu autoritățile... Dumnezeul tău o să te răsplătească în vecii vecilor...
Năucit, nici nu observă cînd se apropie de el un locotenent tuciuriu, cu priviri încruntate. Iar peste încă o clipă se trezi între baionete, arestat. Locotenentul părea să nu știe șepte.
— Pentru că încalci ordinea, se cuvine să te împușcăm pe loc. Știi de-asemenea lege?
— Războiul e război, dar omenia-i omenie, se îndîrji bătrînul să înduplece soldații. Eu mi-am trăit traiul, nu mai am ce pierde. Am făcut și eu cătănie la Fălciu...
— E stare de război, tătaie, zise ofițerul puțin mai domol, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte. Noi îndeplinim ordinul mareșalului...
Fu condus la șeful de post, un oltean cu o față rotundă și trufașă. Acesta îl măsură cu privirile-i pătrunzătoare, îi citi o lungă notație, apoi, mai stăvilindu-și orgoliul, îl amenință:
— Nu glumi cu țara, moșule. Caută-ți de nevoi, dacă nu dorești să pați ca cei din ocolul de bovine. Prizonierii de-acolo nu sînt decît niște vite, pe care le înghite abatorul războiului — bătrîni, copii, femei, fără importanță.
Dar nu scăpă numai cu atît. Bătrînul fu escortat pînă la Ineasca, unde i se mai făcu și o percheziție. Pe drum, însă, mai prinse la îndrăzneală și încercă să intre în vorbă cu locotenentul, mai marele pe cele două santinele.
— Oare n-aveți deloc suflet, măi băieți? Cu ce a păcătuit neamul nostru ca să ne batem joc de oameni nevinovați?
— E stare de război, tătaie, îi mai aminti o dată ofițerul. Așa-i politica, așa-i ordinul... Multe nu le aprob nici eu, dar ordinul nu se discută, ci se execută!
Și tăcu aproape tot drumul, absent la boscorodeala moșneagului.
— Da copiii ce vină au? Că-s suflete neprihănite încă, nu se lăsa bătut moș Nică.
După ce sfîrși cu percheziția, negăsind nimic compromițător, ofițerul îl trase deodată deoparte, ferindu-se de privirile megieșilor ce urmăreau înspăimîntați printre corlatele gardului procedura, și-i zise cu tristețe în voce:
— Acasă mi-au rămas muica beteagă, nevastă delicată în țoale frumoase și trei copilași... Sînt la datorie, tătaie! Ce pot face mai mult?... Mîine, pe la amiază, va avea loc executarea. Iar de la cel ocol pînă la marginea tîrgului, unde vor fi împușcați, e un drum și un podeț...
* * *
Noaptea fu iar ploaie și furtună. De dimineață însă ziua se arătă cu soare dogoritor. Pe drumul lunecos încă apăruseră o puzderie de culbeci. Bătrînul Nică nu închisese un ochi. De cum se opri ploaia, ieși încă pe întuneric, pe cărări numai de el știute. Acuma stătea tupilat după un cătiniș înalt, urmărind cum dinspre tîrg vine, înșirată, coloana de oameni schilodiți și sleiți de puteri. O parte din bătrîni, care nu mai puteau păși, erau aruncați într-un car cu loitrele însîngerate, tras de doi plăvani mari. Cei care abia puteau mișca picioarele, sprijiniți de alții mai în putere, își continuau drumul ghiontiți din urmă de santinele. Glodul vîscos descălța cîte-un picior, dar nimeni nu se mai întorcea să-și încalțe din nou gheata. Cămășile prizonierilor erau fără de nasturi, hainele numai zdrențe. Dusă spre locul execuției, mulțimea nu mai plîngea, nu se revolta. Fețele oamenilor exprimau absență și crispare. Soldații cu armele în cumpănă urmăreau prudenți fiece mișcare a deținuților. Două motociclete cu ataș întrecură anevoios coloana, stropind cu glod convoiul lugubru. La văzul ofițerului neamț și al mitralierelor montate pe ataș cineva dintre femei începu să bocească evreiește, răspîndind jalea peste toate dealurile ondulate cu văluri albe de negară zvîntată. Bătrînul Beniamin, cu poalele halatului negru și lung plin de noroi, citea întruna rugăciunile din Tora, arareori ridicînd mîinile către ceruri, cerînd îndurare și iertare.
Alături de rabin pășea familia lui Moșcu. Cizmarul își sprijinea soția cu ochii scăldați în lacrimi, descumpănit, neputincios. Calmă parcă, cu două gîțe îngrijit împletite, împingînd cu ușurință landoul, pășea Etlia, fiica lor. Pe fața copiliței părea să nu fie nici zdreanță de primejdie. Frățiorul Baruc era liniștit în cărucior, încercînd să muște dintr-o cireașă pe care cineva i-o rupsese din copacul lagărului. Încheia coloana locotenentul oltean, care purta acum armă cu baionetă lucitoare. Auzind bocetele stridente ale femeilor cuprinse de panică, ofițerul își făcu pe furiș semnul crucii...
Cînd coloana ajunsese lîngă podețul ce lega două maluri ale unei rîpe nu prea adînci, la numai o sută de pași de apa Ciulucului, șeful coloanei strigă santinelelor din frunte și din părți să se oprească. Cîțiva soldați aleseră vreo zece bărbați mai în putere și-iconduseră pînă în preajma podmolului abrupt al rîului. O mulțime de lipitori negre ca smoala se străduiau zadarnic să iasă pe muchia înverzită a malului. Celor scoși din coloană li se dădură hîrlețe, lopeți și ordin să sape o groapă pătrată. Rămasă în drum, coloana primi alt ordin: să se așeze pe pămîntul încă ud. Toți urmăreau cu înfrigurare cele zece hîrlețe și lopeți.
...Groapa fu gata pe la chindie. Ofițerul ordonă execuția. Prizonierii aduși de la mic la mare pe muchia gropii, înrămată cu un val de țărînă neagră ca tăciunele, începuseră să strige disperați, să ceară zadarnic cruțare. Soldații aliniați în două rînduri — cei din față în genunchi, cei din spate în picioare — au dus armele la ochi. «Foc!» răsună scurt comanda și oamenii, ciuruiți de gloanțe, cădeau de-a valma în hăul gropii, cu fluturări de mîini disperate.
«Mare-i prostia ta, omule! Doamne, cum îngădui așa ceva?, îi căina bătrînul Nică, tupilat, cu răsuflarea tăiată, sub podețul din preajmă, urmărind masacrul evreilor. Oare ce-i trebuie omului ca să trăiască împăcat că pămîntul e dat de la Dumnezeu pentru viața oamenilor? Și de ce omul trage în oameni, nimicindu-i, fără să aibă frică de Dumnezeu?...»
Mulți din cei condamnați fuseseră doar răniți. Căzuți în groapă, se apucau disperați cu mîinile tremurînde de muchia gropii, ca de o speranță la viață. Executorii se repezeau să-i lovească necruțător cu paturile armelor, iar cînd oamenii cădeau îndărăt, mai descărcau cîte un foc de armă... La o azvîrlitură de băț, în susul apei, ofițerul neamț își ștergea calm lentilele ochelarilor cu o batistă parfumată, albă ca neaua. Alături, cele două mitraliere de pe atașele motocicletelor erau de-a gata pentru orice eventualitate.
Pe la asfințit groapa fusese acoperită cu țărînă. Pînă se lăsă amurgul, dedesubtul pămîntului reavăn se auzeau gemetele oamenilor, iar gorganul de țărînă părea că răsuflă...
Nimeni din cei care au urmărit pe ascuns tabloul bestial al execuției din acea zi n-a observat ca printre cei executați să fi fost Etlia Becker și frățiorul Baruc. Dar cui să-i pese — cu două-trei suflete mai mult sau mai puțin la o coloană de oameni...

* * *
Bătrînul Nică așteptă în cătinișul de sub podeț pînă căzu întunericul. Avu grijă ca cei doi copii să nu vadă execuția, altminteri i-ar fi descoperit. Sub streașina nopții, tupilați printre ciritei și tufe de cătină, au trecut dealul Ponoarelor, pînă au ajuns pe vale, în Fundătură la Ineasca, pe sub pădure, în Lunca ierburilor dese și mustoase printre care erau mulți spini. Aici, într-o casă veche, trăia Arefta, o bătrînă fără bărbat și cu două capre la gospodărie de cînd o ține lumea minte. Copiii erau obosiți și hămesiți. Etlia privea mereu în aceeași direcție și părea absentă la toate. Simțea doar în mînuțele-i tremurînde cartea sfîntă a Torei, pe care o luase în ultima clipă din brațele unchiului Beniamin... Micuțul, văzîndu-se într-o casă de oameni, acum scotea scîncete înfundate, buzele îi erau crăpate de foame și de sete. De cum ajunsese în pragul casei, bătrînul strigă surorii să pregătească de lăutoare.
— I-ai scăpat de moarte, bade?! se miră Arefta cu ochi mai degrabă scînteietori a izbîndă decît alarmați. Ea încrucișă mîinile la piept și, după ce-și făcu larg semnul crucii, mulțumi icoanelor din colț: «Dumnezeu e mare și le vede pe toate!».
— N-a fost nimeni pe-aici? o mai iscodi bătrînul.
— Ziua s-a plimbat prin luncă Colea Hăitașu, cu roibul său. Îl încearcă la călărie. E primar acum, avizuha, ce mai!...
— Ai în vedere, soro! O privi bătrănul pîndiș. Răspunzi cu capul de sărmanii iștia... De te-ntreabă cineva, spune că-s niște nepoți de la Sculuceni. Și să nu-ți treacă prin cap să te lauzi!..
Bătrînul lăsă copiii pe seama Areftei și plecă la casa lui, în altă margine de sat, să afle din vorbele oamenilor ce se mai aude de masacrul evreilor, dar mai ales dacă nu i-a zăpsit cineva. Mulțumea în sinea lui ofițerului... «De-acum nimeni nu-i mai omoară, își zise el liniștit. Am avut o casă de copii, le-am purtat tuturora de grijă, acuma-s cu toții mari, la gospodăriile lor. Nu mi-a mai rămas mult să trăiesc, dar dă-mi, Doamne, zile să scap sufletele năpăstuite!...»

* * *
În vara ceea Etlia venise în prima vacanță la părinți. Era liceană la Liceul «Regina Maria» din Chișinău. Era o elevă ageră, silitoare și veselă. Visa să devină profesoară de limba română. Recita cele mai bune poezii și era îndrăgostită de flori, pădure și stele. Fața ei pistruiețică și ochișorii ca murele imprimau chipului o paloare vie și optimistă. I se părea că viața asta este numai frumoasă și cu oameni buni. Asculta de mama, asculta povețile tatălui, mergea la sinagogă ca toate neamurile, să asculte cu evlavie predicile unchiului Beniamin, cel mai respectabil rabin din localitate. Anume de la el deprinsese să citească Tora. Acum îi citea adeseori și mătușii Arefta rînduri din cartea sfîntă. Bătrîna fusese cîndva o femeie frumoasă, delicată la ale ei, dar anii o sluțiseră, n-avea mai nici un dinte în gură și toată viața n-avu decît grija caprelor. Copilița, după vreo săptămînă, își reveni din stres și-i povestea mereu cîte ceva din tainele frumoase învățate din carte sau la liceu. Pe fața bătrînei înfloreau în acele clipe scîntei de bucurie și o rază de fericire. Părea că se schimbase ceva în sufletul ei. Dintr-un cufăr de vreme veche ea scoase o ie cam mărișoară și o îmbrăcă pe fată. Băiețelului, care abia trecuse de un anișor, îi cusu niște scutece din pînză de prosoape, ce și le pregătise pentru moarte și toată viața avusese grijă să nu scape moliile în ele. Nu uita nici pentru o clipă că fratele Nică o prevenise atît de aspru că răspunde cu viața ei de copii.
O vreme îi ținu ascunși într-un șopron. Le făcuse o saltea de fîn, îi hrănea cu lapte, le fierbea cartofi, mămăligă. După tragedia trăită, copiii își reveniseră. Îi lua cu dînsa prin pădure să pască caprele, să le păzească să nu-i mezdrească pomii din grădină. Casa ei era despărțită de restul satului printr-o rîpă mare, acoperită cu stufării și brusturi. Mai în fiecare seară, trecea pe la ei moș Nică și le aducea și el cîte ceva de mîncare. În sat nu auzi nici un zvon. Doar Colea Hăitașu, întîlnindu-l de vreo două ori în lunca de sub geana pădurii, mereu călare pe calul său roib, îi aminti să fie puțin mai precaut cu el, căci e primarul satului și are drepturi mari!
— Mi-s dragi copiii iștia ca ochii din cap, zice bătrîna Arefta. Ian cată cît de frumușei și drăguți sînt! De ce, Doamne, i-ai adus pe lume să vadă atîta nenorocire!?...
Micuțul Baruc avea un păr auriu, o privire vie, iscoditoare. Mereu căuta joacă și aventuri. Prinse a merge; surioara Etlia îl ducea îndemnîndu-l de mînuță, pe cărăruie, îl săruta cu dragoste după fiecare mică ispravă. Fata era ascultătoare, răbdătoare la capriciile frățiorului, pricepută la trebi. Bătrîna o învăța să tivească, să coase la canava, să mulgă caprele... Etlia le făcea pe toate cu o deosebită ascultare.
Odată se întîlni în Luncă cu niște femei din sat și nu mai ostenea să-și laude nepoții de la Sculuceni. Războiul plecase undeva departe-departe și lumea cam punea la îndoială vorbele bătrînei Arefta că rudele de la Sculuceni au lăsat copiii în grija ei. Dar bătrîna era cam răutăcioasă la mînie și nimeni nu încerca să se pună în poară cu ea. Iar copiii într-atît îi schimbară viața Areftei, încît aceasta uită de poruncile aspre ale fratelui Nică.
* * *
După masacrul evreilor din Telenești, viața de-acolo parcă murise. Bătrînul Nică mergea totuși la tîrg, mai mult să afle știri de pe front și dacă nu cumva îl paște vreo primejdie. La cîteva luni află cu mare spaimă și sinceră durere că locotenentul care-l ajutase să salveze copiii a fost descoperit și executat. Cineva îl pîrîse și fu împușcat pentru trădare de Patrie și simpatie față de dușman.
Războiul intrase în al doilea an și, după înfrîngerile de lîngă Moscova și de la cotul Donului, nemții se făcură mai răi și chiar dacă întîlneai rar vreun ofițer neamț prin Telenești, acest lucru se simțea după dispoziția și comportamentul aliaților. Se încrîncenară și cozile de topor. Colea Hăitașu deveni mai agitat. Venea uneori pe la poarta bătrînului, îl sfredelea cu singurul ochi întreg, aruncîndu-i:
— Să nu crezi, boșorogule, că nu pricep unele lucruri... Sînt destul de hîtru și priceput... Ai noroc că-mi ești rudă...
Moș Nică nu zicea nimica, ci numai veni la soră-sa și o preveni să-și țină limba în ocol.
— Va trebui să-i ferim o vreme de ochii lumii.
— Oare n-ar fi mai potrivit, frate,... să-i botezăm? Să-i dăm la legea creștinească și-atunci vor cheri orice bănuieli.
— E o treabă, căzu de-acord bătrînul.
...În dimineața acelei duminici în preajma bisericii veniră bătrîna Arefta cu cei doi nepoți. Îl luă pe Baruc, îl dădu părintelui Gheorghe, care făcu rînduielile și-l trecu prin altar. Dar toată atenția căzu pe surioara lui. Etlia era ca o lacrimă de frumusețe. Zveltă, cu numai cîteva picături de pistrui pe fața ei de codană fragedă, cu priviri fine, cultivate la liceul din Chișinău, încîntă lumea în numai o jumătate de oră, cît dură botezul. Femeile priveau cu admirație și invidie comoara de care se bucurase, nitam-nisam, mătușa Arefta.
— Deie-ți în gînd că ea are așa neamuri! Și cît de delicată e nepoata, dragă! Ce nume frumos poartă!
— Da ce ie i-a cusut! Nici n-am bănuit că ai nepoată așa de chipeșă la Sculuceni.
— E pricepută și gospodină! răspundea bătrîna la laudele femeilor. Îi seamănă bunicii!
De la botez însă bătrîna veni acasă cu frica în spinare. La ieșirea din ograda bisericii dădură nas în nas cu Hăitașu, cocoțat în șa, urmărindu-i cu aceeași ochi, de astă dată de după lentilele unei perechi de ochelari bulbucați, ce-i făceau privirea și mai fioroasă.
— Ai mințit preotul, băboiule! se răsti la ea balcîzul. Zice lumea că-s nepoțeii matale, da-s prea roșcați. Seamănă a jidănași... La Sculuceni nu prea ai rude...
— Oare nu ți-i destul că ți-ai bătut joc de ei în noaptea ceea din an-vară? încercă bătrîna să-i ia apele, mai mult îmbărbătîndu-se pe sine. Dacă n-o să te-astîmperi singur, te-a astîmpăra Dumnezeu! Ce te tot zvîrcolești, parc-ai avea viermi în fund... Nu ți-i totuna cum își poartă oamenii necazurile pe-aceste vremuri de pîrjol?
— Oamenii vorbesc, urechile mele aud, se mai ostoi Colea. Jidanii în orice vreme au tulburat apele peste tot. De-atîta oamenii se răzbună pe ei.
«Care oameni? Niște rîsuri alde tine», vru să-l înfrunte Arefta, dar socoti la timp să nu-și pună mintea cu nebunul satului. Și dădu numai din mînă a pagubă.
— Oricum... În caz de ceva, pădurea ți-i aproape, mai zise cu subînțelesuri în cele din urmă primarul. Să nu zici că-s rău de tot. Dac-ar fi altul, demult înfunda pădurea cu voi, cu tot cu nepoți. Și dădu pinteni calului...
Tot drumul de la biserică pînă la casa de lîngă pădure își strîngea la piept copiii, parcă voind să-i ocrotească pentru fiecare clipă de o eventuală primejdie ce-i poate paște.
— Nu-ți fie frică mare, îi zise pe neașteptate într-o zi Etlia. La moarte e mai bine să nu te gîndești... Moartea vine atunci cînd omul nu mai există. Pe cît trăim trebuie să credem și în frumusețea vieții, într-un viitor mai bun... În vara ceea de pînă la război, la liceul nostru a fost în vizită Ionel Teodoreanu, cel care a scris «La Medeleni»... E de prin părțile noastre și scrie foarte interesant.
Apoi fata tăcu îndelung, parcă călătorind prin alte lumi decît cea din preajma pădurii...
Peste toamnă se așternu o iarnă cu omături mari și geruri aspre și toate parcă se mai liniștiră. Lunca se scufundă sub o plapumă albă. Bătrînul Nică le aduse făină, brînză de oi și mulți cartofi. Venea pe la ei tot mai rar, să nu facă urme, să nu dea de bănuit. Abia cînd se desprimăvără, bătrîna Arefta începu iar să iasă cu odraslele prin pădure, mergea cu ei pînă în mahala. Etlia știa multe, îi povestea bătrînei cîte și mai cîte aflate de ea la liceu. Și satul începu să deie mai des pe la Arefta. Veneau femei la Etlia ca să le citească ba o scrisoare sosită de pe front, ba să le ajute să scrie cîteva cuvinte celora aflați în depărtări... Cînd Lunca înflori, Etliei îi plăcea să se piardă cu frățiorul ei prin ierburile înalte din poiană, să-i împletească coronițe, așezîndu-i-le pe frunte. Dacă venea la ei bătrînul Nică, aducîndu-le jucării meșterite din lemn, era cea mai mare sărbătoare în inima micuțului Baruc. Bătrînul observa că Etlia se făcu domnișoară bine, treptat-treptat de pe chipu-i se ștergeau parcă amprentele durerii trăite odinioară. Și ofta adînc...
Mașina celui mai groaznic război răzleți și prigoni pe bieții evrei cum numai o putură face doar barbarii biblici. Ticsiți în lagăre și crematorii, la acel mijloc de secol le rămăsese doar speranța că va apărea un nou Moise care să-i călăuzească iar prin labirinturile destinului de popor sfînt, prin pustiul umanității spre un alt tărîm al făgăduinței. Pînă atunci însă, într-o dumbravă a unui sat românesc, la streașina unei căsuțe vechi, țărănești o copiliță, Etlia Becker, și frățiorul ei își depănau povestea vieții, scurtă de tot încă, neștiind ce le va aduce ziua de mîine și anul care avea să vină.
* * *
Noua putere încercă să arate că se stabilise definitiv și pentru totdeauna, deși veștile despre înfrîngerea aliaților la cotul Donului nu mai era o taină. Colea Hăitașu apărea tot mai des călare pe cal în dumbrava Luncii, încercînd să o descoase pe Arefta. Acum devenise și mai obraznic. Nu-i mai era rușine să apară în plină lume în hainele jecmănite din căruțele evreilor, în cizmele din piele de box, lăcuite ale lui Mendel Șleizer.
— Știi tu, băboiule, că locotenentul a fost executat de Curtea Marțială? I s-a făcut milă de jidani! Ancheta a descoperit că la groapă n-au ajuns toți evreii...Vorbea zeflemitor, cu mîinile în șolduri, sufocîndu-se parcă. Pricep eu că ascunzi doi pui de jidovi... Ca să n-ai neplăceri, du-i unde te-ajunge mintea și capul... Dacă nu dorești să te jupoaie de piele pînă la buci...
N-am să mă uit că mi-ai fost moașă...
Înaltă, cu fața mare și brațele mereu desfăcute, gata parcă să-l înșface de beregată în fiece clipă, mătușa înțelese că ultimele cuvinte sînt și povață, și prevenire... Încă în ajun fratele Nică presimți pericolul care-i păștea și-i spuse ca să fie mai prudentă.
— Să-mi iau tălpășița de-aici, zici? îl luă Arefta în stilul bătrînului Nică, după ce privirile-i piezișe zăriră după poartă căștile a doi jandarmi. Copiii nu-s la mine, i-am dus acasă... Du-te de-i caută...
...În poiana din desișul pădurii, lîngă un lac mai puțin cunoscut de ineșteni, bătrînul Nică săpase un bordei. Pe laița de lemn mătușa Arefta așternuse veretci groase, adusese perne și un iorgan. Pe copii îi aduse aici în ajun cu un car tras de un bou și o vacă.
Seara, după ce mătușa închidea animalele, pornea grăbită pe potecile șerpuitoare, printre copaci și venea să doarmă la nepoței. Uneori mergea să-i supravegheze și bătrînul Nică. Într-o dimineață în căsuța mătușii au dat năvală soldații, cotrobăind peste tot. Colea Hăitașu strunea pe fiecare ostaș, poate vor găsi ceva suspect. Dezamăgiți, soldații au bătut în retragere, trăgînd cîteva împușcături spre codru. Pădurea le răspunse doar cu ecoul cîtorva mlădițe doborîte.
— Păzea! Urlă primarul la despărțire. A venit vremea cînd nici eu nu-mi mai aparțin. Așa-i politica!..
* * *
În aceeași zi, pe la chindii, căsuța de sub geana pădurii fu înconjurată de un pluton de soldați în uniformă verde. Doi bătrîni — o băbuță înaltă, aproape fără nici un dinte în gură, și un moșneag cu barbă albă, țepoasă – după un scurt interogatoriu au fost scoși la marginea Luncii și împușcați. Carul războiului întoarse oiștea din nou spre apus și se apropia tot mai mult de lunca Ciulucului.
...A doua zi, înspre amurg, Etlia Becker cu fratele ei Baruc de mînă și ceva bulendre într-un cărucior hîrbuit ieșiră la marginea pădurii. După ce fetișcana se încredință că nimeni nu-i poate observa prin pînza întunericului, cei doi luară poteca pădurii în întîmpinarea stelelor și a lunii care aveau să apară.Tot mai departe în urmă rămînea o Luncă cu flori gălbii, tomnatice.
Odată cu plecarea lor din Luncă și a celor doi bătrîni, pămîntul pentru încă multă vreme devenise parcă mai rece, mai trist și mai sărac.
În aer plutea un iz de ploaie tomnatică și mirosea a praf de pușcă.

FRUNZE CÃZÃTOARE


Într-un sfîrșit de toamnă, Profirie Linca, tînăr avocat pleca în deplasare în lunca Prutului, la Leova. După absolvirea facultății publicase poezii și schițe cam stîngace, dar de fiecare dată cînd pleca la drum, prefera să ieie revistele și ziarele, recitind și analizînd pentru sine cele create. Atunci, stînd comod pe scaun, la fereastra autobuzului, corecta sîrguincios, manuscrisul unei nuvele, nici să observe cînd ajunsese la serpantina șoselei din codrii înveliți de promoroacă ale Hînceștilor. Era concentrat, încît abia auzi alături o voce cuminte și copilărească:
— Prefer să citesc poeziile dumneavoastră.
La auzul unei voci atît de plăcute și duioase, Profirie privi încîntat chipul unei domnișoare vesele, cu părul negru, ondulat și ochii zglobii, scînteietori care-l ținteau în lumina lor... Îndată simți ceva zguduitor. Vocea de-alături îl îndemnă la un dialog plăcut și interesant. Domnișoara îi spuse că este educatoare de copii la Cania, pe care îi învață, la sărbători, să-i citească poeziile... Convorbirea a continuat pînă la Leova, nici să prindă de veste cum trecu timpul. Profirie îi povesti de procesul complicat la care avea să participe. Era un caz despre un furt de cai de către țiganii din partea locului... El imita de minune vorbele lăieșilor, cu intonații și grimase. Domnișoara se amuza și era nespus de încîntată... Timpul trecu fulgerător de repede și ea regreta mult că degrabă se vor despărți... Cînd să coboare, îi dădu domnișoarei agenda cu numărul de telefon de la Chișinău.
— Dacă-mi permite-ți, zise domnișoara. Mai bine am să vă scriu. Prefer să port corespondența prin scrisori.
— Cui o să-i scrieți? dori dînsul să afle și-i zîmbi.
— Păi, dumneavoastră... Lui Porfirie Linca. Citesc cele publicate, cu regularitate, v-am spus...
— Iar eu cui să-i ticluiesc epistole?
— Angelei, zise domnișoara. La unica grădiniță de la Cania, numele acesta dintre educatoare îl port numai eu.
— Mergeți des la Chișinău? dori dînsul s-o mai întrebe, cînd autobuzul pleca din gară.
— În zilele libere, oricînd, zise fata fără a-l slăbi cu ochii. De la Leova pînă la Cania e o aruncătură de băț. Aici vin aproape în toată ziua, după serviciu...
— Zilele cît va decurge procesul de judecată voi sta la hotelul central din Leova. Dacă dorești să discutăm despre poezie, vino la Leova, îi propuse Porfirie nestingherit.
— Mă voi strădui, zise domnișoara fluturîndu-i din mînă a despărțire.
Era zi de luni. Porfirie, participînd la proces, era mereu cu gîndul la acel lăstărel de fată. Chipul diafan, smolițel, îl frapase și toate i se încurcau la mijloc. Avea soție, o fetiță-diamant, dar uitase să telefoneze acasă, la Chișinău. După procesul obositor venea în odaia de la hotel și stătea ore întregi cu privirile țintite în pod, uitînd să cineze. Nu se hotăra să plece la Cania, la acea grădiniță, de copii... Aștepta să se întîmple ceva plăcut, frumos. În acea presimțire ciudată de așteptare minunea se petrecu.
Joi, Porfirie, revenit de la proces, în pragul clădirii hotelului vechi, cu două etaje, fu surprins de ochii scînteietori. Domnișoara zveltă, în rochie opreg, în șosete roze și pantofiori negri, îl salută ca pe un dorit prieten.
— Mi-a fost dor..., ezită ea. Nu vă supărați...
— Nu mi-ați făcut nici un deranj. Dimpotrivă...
Porfirie a invitat-o în odaia lui și, cuprins de emoții, inconștient parcă, i-a povestit o istorie hazlie din copilărie, pe timpurile cînd edilii localnici îndemnau copiii satelor să iasă în cîmpia Ciulucului, cu gălețile ca să înece țistariii în găurile lor... Angela îl asculta frapată de felul cum dînsul vorbea, gesticula, se bucura și se emoționa aidoma unui copil năstrușnic.
Apoi au mers la restaurant, la cinema... De la Leova pînă la Cania e cale de vreo 30-40 de kilometri. La acea oră încolo nu circula nici un transport, dar Angela nu dădea semne că se grăbește undeva.
— Mîine am zi liberă, zise ea, de parcă-i citise gîndurile.
Cînd s-au întors la hotel, deja întunecase. Dinspre stufăriile Prutului sufla un vînt tăios de toamnă, în văzduh roiau frunze căzătoare.
— Ce mult doresc să locuiesc la Chișinău, zise Angela visătoare, cînd se așeză în fotoliu. La masă ardeau trei lumînări în candelabru, deslușind sticla de șampanie și cele două pocale. Atunci, mereu aș fi alături de dumneavoastră.
— Păi, eu sînt deja căsătorit, îi aminti, dar văzînd ochii întristați, indiferenți ai domnișoarei la această noutate, dînsul socoti s-o încurajeze: – Visul dumitale e realizabil... La vară — încercați să deveniți studentă, la Universitate, la facultatea de drept.
— E o ideie minunată, afirmă ea. Apoi, sorbind o gură de șampanie din pocal, arătă cu privirile către lumînările din candelabru: — Mă calmează luminile lor..., mă înaripează la fapte frumoase.
— Sînteți o fire romantică, ghici Porfirie.
— Și... îndrăgostită, preciză domnișoara nestingherită...
După mulți ani, Profirie nu putea explica clipele, care au urmat mai apoi... Domnișoara se împotrivea cu înverșunare, dar mișcările lui au fost atît de dibace și pline de măestrie, că, după cîteva minute, dezbrăcați, amîndoi se zbăteau în valurile plăcerilor. Angelica pierduse feciorelnicia, dar avea pe față amprenta unei satisfacții dorite, împlinite... Nici n-au observat cînd s-a făcut ziua. La geamul mare al odăii, cu perdele albe, frunzele plopilor roiau șăgalnice, învălurîndu-se în simfonia căderii lor. În candelabru se stinseră sfîrîind lumînările. Apoi, adormiră buștean unul în îmbrățișarea altuia, uitînd de toate ce le aveau de făcut peste zi...
S-au despărțit într-un amurg fumuriu la stația de autobuz. Mirosea a poamă căpșună, a mere, a porumb uscat. Angelica plecă la Cania, Profirie – la Chișinău.
* * *
Trecuse vremea peste toamnă, iarnă, primăvară... Își telefonau des și așteptau cu nerăbdare să se revadă. Deja era vară și căldurile teribile dominau peste colinele înverzite ale Chișinăului. Porfirie abandonă cariera de avocat și devenise ajutor de procuror. Cu mustăți crîncene și priviri severe, în haine cazone purta amprenta unui demnitar pregătit pentru confruntările televizate în fața celui mai înverșunat oponent. Avea birou separat, cu chipul voievodului pe perete. Nu publica poeziile sale în presa republicană. Avea la serviciu niște caiete și, cînd îl pătrundea inspirația, așternea gîndurile așa, pentru plăcerea proprie...
Angelica apăru în biroul lui pe neașteptate. Era nespus de fericită că se întîlnește cu el după atîta vreme de despărțire.
— Ce bine e că v-am regăsit, zise ea. Și fără de răgaz continuă, păstrîndu-și zîmbetul feeric pe buze: Sînt studentă la drept. Voi fi alături de dumneavoastră.
— Nu mă boieri cu tertipul «dumneavoastră», zise el împăcat. La o adică mai sîntem colegi de breaslă. Eu procuror, iar tu? și el zîmbi oarecum zgîrcit.
— Viitorul notar privat, conchise domnișoara, apoi lămuri: Cum numai termin facultatea, devin notar...
Studenta Angelica venea mereu în vizită la el, ca și cum ar fi fost drogată. Se cerea mereu a se afla în prezența lui, să-i asculte vocea, să-i mărturisească despre problemele ei globale și mărunte ce le avea de confruntat la facultate... Porfirie era încîntat de ea, dar nu prea avea timp să-i acorde atenție, decît în orele de răgaz. Avea automobil și, cînd se ivea posibilitatea, plecau în afara orașului, la o cabană din codrii Orheiului... Uneori făceau dragoste chiar pe masa biroului, precum dorea Angelica... El, cu grijile lui, privea la toate aventurile petrecute aproape indiferent. Nu purta vreo oarecare obligațiune față de prezent și viitor. Și nu o dată i-a declarat:
— Ar fi normal, la vîrsta care o ai să te căsătorești, să naști copii... Totdeauna sînt locuri vacante și pentru aventuri, îi aminti dînsul stînd culcat alături. Noi sîntem numai amanți, fără de vreo obligațiune reciprocă...
— Neapărat, dragul meu! Te înțeleg și îmi convine. Ești un stimulator al sufletului meu hărțuit de patimi...
Discuțiile de acest fel se petreceau, mai ales, în anul cînd Angelica absolvea facultatea... Peste o lună după studenție dînsa se căsători cu un coleg de grupă, dar continua cu aceeași regularitate, tainic, să se întîlnească cu Porfirie... Proaspăta căsătorită curînd se pomeni... gravidă.

* * *
Tinerii părinți, lîngă feciorașul lor, erau în culmea fericirii. Abia cînd s-a revăzut cu Porfirie, Angelica înțelesese totul... Analizînd perioada aventurilor ultimului an, cu revederi clandestine la apartamentul unde se întîlneau, ea înțelesese totul. Radu era feciorul lui Porfirie... Dar nu mai avea alta a face decît să se acomodeze cu situația creată... Copilul creștea dolofan, harnic la mîncare; care tot mai mult îi amintea o noapte, petrecută în compania unui bărbat căsătorit, pe care-l iubea cu mult dor și pasiune...
Întîlnindu-se ocazional peste cîteva luni după naștere, în plină stradă, Angelica îi spuse cu vădite emoții:
— Am un copil-minune... Seamănă leit cu tine.
— Uită de toate! o turnă Porfirie sever și hotărît. Eu am familie, tu ai familie – fiecare cu problemele sale. Hai, să închidem taina sub douăzeci de lacăte ruginite. Pricepi?
Declarația lui neașteptată o șocă, o descumpăni. Din acea clipă ea văzu parcă un alt om, neobservat pînă atunci... În sine, începu... să-l urască. Nu voia să-l vadă, să-l întîlnească, se ruga în sine ca el să plece din oraș. Frămîntările-i erau călăuzite de tăcere și tristețe. Soțul, un om deștept, întreprinzător mereu o curta, îi răbda capriciile. Potrivea că-i este greu zilele și o lăsa nopțile să doarmă, iar el îngrijea de copil... După naștere Angelica rămăsese aceeași: plină de farmec, ademenitoare, doar că, evident, începu a se lăți în șale, deveni durdulie. Ea mereu a avut frica să nu se îngrașe, respecta dieta, retrăind clipele cînd, eventual, s-ar putea întîlni cu Porfirie. Deși îl izgonea din suflet, bătîndu-l cu picioarele, totuși, dorea să se revadă cu el... Doamne, cît nu suportă o inimă de femeie îndrăgostită! Numai că ea constatase: Porfirie părea că s-a îndepărtat de ea. Pentru totdeauna. Dacă se întîlneau, era vădit că el o ocolește cu privirile, fără a-i da vreo atenție. Mustățile-i crîncene, privirile-i serioase, pline de importanță o necăjeau, o aduceau la nebunie, la stări de nervozitate, care se răsfrîngeau pe capul bietului soț. Ea stîrnea gîlcevi, scandaluri turbulente... «Doamne, cum o să cresc eu un copuil, căruia nu voi putea să-i spun cine este tatăl lui? Cum, Doamne, o să suport eu toată viața acest păcat, această povară și cine o să mă poată înțelege vreodată?» Uneori, pomenindu-se singură în odaie, de fața copilului, se bătea cu capul de pereți și plîngea cu lacrimi amare... Soțul ei, aplana fiecare conflict cu mult tact și răbdare. Ieșea mereu cu ea și copilul la plimbare, mai ales seara în amurg, pe aleea de tei; se juca cu ea ca copilărește. Rupea frunzele late și le spulbera în părul ei cîrlionțat și negru... Agelicăi îi plăcea nespus să fie ninsă cu frunze căzătoare. În copilărie, în sat, a trăit lîngă pădure și i se întipări în minte frumusețea frunzelor căzătoare în bătăile vîntului toamna... Frunzele pluteau pe valuri atingîndu-i fața și pleaopele obosite, mîngîindu-i și alinîndu-i retrăirile...
Coșmarurile sufletești ale ei continuară pînă în toamna cînd soțul, obținînd victorie la alegeri, deveni prefect de județ. S-au mutat pentru mulți ani cu traiul în alt oraș. Ea absolvise facultatea, lucra notar public. Se străduia să-l acopere pe Porfirie cu o plapumă a uitării, să-l ascundă în trecut, să trăiască mereu cu plăcerile prezentului. Dar prezența copilului, care semăna picătură de apă cu taică-său, i-l aducea arareori în amintire pe Profirie... În acele clipe, dînsa se străduia să-i spună în șoaptă cuvinte grele, dureroase, ce l-ar fi putut răni pînă în adîncul sufletului. Pînă în cele din urmă se căznea că este atît de nemiloasă cu un bărbat întîlnit în viața ei ocazional, care demult nu-i mai aține calea, nu-i încurcă în nimic... Dar, iată, fiul, care este crescut de alt bărbat... e al lui! Împreună cu soțul a cutreierat multă lume, a fost peste hotare, aveau de toate. Călătoriseră tustrei la Roma, Atena, Dubay și Miami... După cîțiva ani, cînd Răduțu se ridicase de-a binelea, Angelica potrivi că toate se vor limpezi, dacă o să mai nască o fetiță. A mers, special cu soțul, la Slănic, la Sovata, dar timpul trecea și, medicii au început s-o convingă că soțul ei... a fost, iar acuma nu mai este capabil să zămislească urmași... Ea se obișnui cu noutatea. Soțul ei, cu atît mai mult. El crescuse singur la părinți și potrivi că nu este nici o tragedie la mijloc.

* * *

Alături de soțul blond, și pistruiat, Angela, cu fiece an se simțea tot mai nu știu cum. Deși rudele și prietenii vorbeau întruna că Răduțu, care avea un păr negru, smolit și ochii mari, seamănă leit cu dînsa, dacă zîmbea, i se dezgolea strunga dinților mărunței leit Porfirie Linca! Angela vedea și în comportarea fiului acele apucături, cunoscute, pe care le avea fosta ei dragoste... Dar, pe lîngă toate emoțiile, copilul îi aducea numai bucurie: creștea sănătos, isteț plin de ingeniozitate; prefera ca și creatorul lui, fotbalul și-l chinuia mereu pe taică-său ca să meargă împreună la Chișinău, la meciurile «Zimbrului» pe stadionul republican...
Angela rămînea aceeași: frumoasă, mereu prezentînd interes pentru bărbații din jurul ei. O curtau și-i făceau complimente. Șeful serviciului cadastral județean, un celibatar înstărit, fără ajutorul căruia nu poate exista nici un notar, mereu îi aținea calea, dorind să-i fie cel puțin amant! Îi promitea că, de cum va deveni soția lui, vor pleca în străinătate... Acolo, el va înfia copilul, pe Radu, și o să-i fie credincios pînă la moarte. Au fost împreună în cadrul unei delegații la Roma, dar ea l-a ținut la distanță, fără a-i permite să întreacă măsura bunei conduite... Cu toate că dînsa avea față de el simpatie, dar îl refuza și într-o părere de rău medita: «Oare de ce noi, femeile, adeseori manifestăm exces de mîndrie și orgoliu, dacă totdeauna e același final: îmbătrînim, ne urîțim și murim...». Celibatarului i se crease impresia că dînsa are probleme cu soțul, dar părerile lui erau greșite... La revenirea din Italia, starea de lucruri îl înfurie pe celibatar și el emigră curînd în Canada. De-acolo continua s-o tachineze cu lungi scrisori de dragoste... «Doamne, doamne, se căznea dînsa mereu. Cum de-am îndrăznit, pentru care merite, să nasc copil de la un tont... Porfirie Linca, mare procuror!... De s-ar interesa cît de cît de el... Trup din trupul lui!»
Acuma ar fi vrut, avea posibilitate să nască poate doi copii... Anii, însă, treceau, iar speranțele deveneau deșarte. Au consultat medicii, au umblat la tratament, pînă cînd înțelesese că tot ce-a putut în viață să realizeze, dînsa a realizat. Și vîrsta, și tinerețea, care o părăsiseră erau de vină.
— Liniștește-te, zicea bărbatul cu voce împăcată. Sînt familii care n-au nici unul, iar nouă ni l-a dat Dumnezeu pe Radu. Și mai multă fericire nu-mi trebuie...
Ea îl asculta tăcută pe soț și... vroia întruna să se destăinuie, să-i spună adevărul. Nopțile se zvîrcolea în așternut, chinuită de-acest gînd, și de cum deschidea gura, privea ochii blînzi, plini de sinceritate ai soțului și schimba capătul de vorbă. Chibzuia cu înfrigurare că l-ar fi amărît cumplit pe acest om atît de bun. «Nu da frîu emoțiilor, femeie nebună ce ești! își zicea. E o taină pe care nimeni niciodată nu trebuie s-o știe. Nimeni niciodată!», repeta dînsa cu înfrigurare.

* * *
Cînd expiră mandatul soțului și Angelica reveni cu traiul în orașul procurorul căruia era Porfirie Linca, societatea se democratizase, trecuse la economia de piață. Unii coborîră cumplit în mizerie, alții se îmbogățiră de-a binelea, construiseră case mari, frumoase, se plimbau neobișnuit de leger în mașini luxoase... Din această cauză orașul studenției ei devenise altfel: neobișnuit de frumos și atrăgător, cu alte interese, cu alte personaje... Angela cu familia făcuseră un capital bun în provincie, aveau de toate. Ca un magnet atrăgeau după ei vechii și noii prieteni.
Deși ocupa un post cu pondere, Porfirie Linca, om cinstit din fire, ce nu putea comite fărădelegi, trăia din salariu și, astfel, parcă se împotmolise în mizerie. Avea opt copii, abia de izbutea să-i asigure cu hrană. Soția lui, învățătoare, umbla mereu în unul și același costum înflăcărat, neprimind salariul de luni de zile. Locuia cu familia la bloc, nu departe de centrul orașului, iar Angela cu familia înstărită, mai spre periferiea urbei, într-un adevărat conac, cu turle de poveste, acoperite cu olane roșii. Soțul era antrenat în afaceri. Conducea una din cele mai bogate firme comerciale de achiziționare a tutunului. În zilele de lucru Angela se plimba pe drumurile orașului cu o mașină neagră, cu geamurile și parbrizul întunecate. Purta ochelari cenușii și pentru toată locuitorimea era un notar stimat și onorat. Ca o snoabă veritabilă, se îmbrăca elegant, privirile ei erau pline de farmec și de taine. De la o vreme, începu a se ocupa cu actele de binefacere, împărțind ajutoarele umanitare care veneau în județ de la organismele internaționale, devenind o personalitate socială cunoscută. În adîncul sufletului dorea să ajungă la școala unde lucra soția lui Porfirie Linca. Aflase că e o femeie liniștită, care suferă și moare în dragostea sa pentru copii, nu se plînge niciodată de mizerie și este obișnuită să trăiască modest, sperînd că va ajunge timpuri mai bune. Nu invidia, nu era scandalagioasă și nu bîrfea... De vreo cîteva ori a întîlnit-o în oraș, cu copiii. Unul din ei, o fetiță, probabil cea mai mare, arăduia la chip cu... Radul ei. Angela cerca să creadă că soția lui Porfirie nu cunoaște nimic despre dragostea soțului, despre Radu... «Poate nici nu știe. Nu i-a spus nimeni, gîndea dînsa. E bine. Pentru aceasta îl stimez... Dac-o fi așa... Trebuie să mă revăd cu Porfirie, să-i spun că Radu e a lui... Doar atîta să-i spun, să știe. Altceva nu doresc nimic...».
De la o vreme, simțea tot mai mult că așteaptă prilejul potrivit de a se întîlni cu el. Unul la unul. Față în față...
Într-o zi de septembrie, cu ușoare căderi ale frunzelor de pe copacii străzii, ca în acea îndepărtată zi, cînd au făcut cunoștință, zărindu-l de departe cum pleca cu mersul lui puțin caraghios la serviciu, Angela opri mașina la un colț de stradă. Îl urmări setoasă de după geamurile întunecate, apoi coborî, barîndu-i calea și îndrăzni să intre cu el în vorbă. Era același. Doar mustățile arătau ceva mai stufoase, mai plioștite oarecum. Inima ei zvîcnea neastîmpărată, învălmășită de emoții. Se înfricoșă. Simți că îl mai iubește. «Pentru care merite, Doamne?» Inimioara ei săltă din piept ca un hulubaș în agoniile morții, ciocnindu-se de aceeași nedumirire: «De ce trebuie să-l iubesc anume pe el?» N-a îndrăznit să-i ceară mare socoteală. Nu era prilejul. I-a spus doar că dorește o întîlnire confidențială cu el. Are nevoie să clarifice o chestie importantă... Îl imploră... El o ascultă tăcut semănînd cu un surdo-mut, trecu pe alături cu pași plini de indiferență și plecă în drumul lui fără să se intereseze despre doleanțele femeii coborîte special pentru dînsul din JEEP-ul luxos... Angela simți ofensa, dar nu putu rămîne indiferentă. Se decise cu îndîrjire... și-i telefonă peste zi la serviciu.
El iarăși se prefăcu a nu o recunoaște. Vorbi cazon, uscat în receptor, dar acceptă o întrevedere. Vocea lui i se păru rezervată, fricoasă, de parcă se temea... să nu i se răpească... fericirea. În acel val de nedumerire și multe întrebări subterane, Angela consideră că el își iubește familia, soția și se ține de fericirea lui cu ambele mîini. Această stare o încînta, îl venera ca totdeauna, dar se pomeni iarăși ofensată, dezamăgită că el, Porfirie Linca, om cu apucături lirice de poet nerealizat nici nu aminti, nu se interesă de fiul lui, Radu... «Poate dînsul nici nu știe că are de la ea un fiu? îi fulgeră o întrebare și tot atunci constată cu timiditate: Ah, da,desigur, dînsul nu cunoaște marea mea taină... Dar... El trebuie s-o știe? Trebuie! Radu e feciorul lui! Ca și toți ceilalți copii pe care-i are acasă, lîngă el...» Îi propuse să se întîlnească în afara orașului, într-o cafenea din dumbrava de nici. El acceptă a se întîlni, fără de mare entuziasm, pentru cîteva minute, prevenind-o că e limitat în timp și foarte ocupat. «Dar, — zise el parcă în zeflemea, — dacă soția ex-prefectului insistă...»
Angela se pregăti pentru această întîlnire, de parcă avea să asiste la o recepție prezidențială. Se îmbrăcă în haine scumpe, roze, în pantofi negri, se îmbrobodi cu un batic alb, ca și atunci, la prima lor cunoștință. În cafenea era pustiu, domnea un miros de sindrofie avută loc aici noaptea trecută. Era cald, înăbușitor. Porfirie avea o față obosită, pe la ceafă îi curgeau șiroaie de sudoare pe care o ștergea supărat cu o basma albastră. Se îngrășase și nu prea îngrijea de el. Avea pantalonii vechi, bluza și cravata ponosită. O preveni că nu va servi nimic... nu dispune de finanțe...
— Nici o problemă, eu vă servesc, zise dînsa și comandă o șampanie, o cutie de ciocolate, un pachet de țigări scumpe. Porfirie, înainte de a servi o țigară, cercetă cu mare interes ambalajul...
Nicidecum nu se ivea capătul firului de discuție pentru care se întîlniseră cei doi... Totuși s-au decis și au ciocnit primul pocal. Angela deveni, ca de obicei, mai îndrăzneață, și într-un sfîrșit, zise încîntată:
— Ești un bărbat fericit, Porfirie... Ai serviciu bun, familie mare, frumoasă!..
— Întocmai! Ai dreptate. De-ar mai plăti salariile la timp...
— Þi-amintești despre aventurile tinereței. Ori ai devenit cu totul om al prezentului, fără de trecut?
— Îhî, zise el, scărpinîndu-se cu îndîrjire în nas.
— Erai odată avocat. Preferai deplasările în lunca Prutului — cercetai acolo un dosar interesant despre țigani și furtul de cai. Povesteai amuzant, interesant despre lăieșii ceea. Þi-amintești?...
— Au fost de toate. Acuma lăieșii se ocupă cu furtul mașinilor, traficul de droguri... În explicațiile lor, însă, folosesc aceleași fraze, aceleași grimase. Ei sînt un popor etern în conservatismul lor!..
Discuția deveni de odată, plictisitoare, neinteresantă. Procurorul căpătă iar o mină serioasă, potrivind că poate fi implicat într-un act de provocație legat de serviciul său. Fața i se crispă, cînd mai auzi vorbele ei cu tonalitate veselă:
— Dezlegi uneori și vreo istorie amoroasă?
Întrebarea îl surprinse.
— E treaba mea, — o stopă el promt, ștergîndu-i parcă cu brutalitate zîmbetul ce se desena pe obrajii ei rumeni.
— De ce ești atît de sever cu mine, Porfirie?
— Viața așa e... răspunse dînsul, socotind discuția încheiată, cercînd a se scula de la masă.
– Stai oleacă... îl opri ea, luîndu-i mîna asudată și păroasă. Vreau să-ți spun ceva important. Ești om al legii și trebuie să dispui de cît mai multă răbdare, cînd vine vorba de o informație utilă pentru tine...
— Ar fi fost mai bine să divulgi secretele la masa mea din birou. Neașteptînd să-i facă vreo replică, se sculă de la masă și ieși urmat de Angela.
S-a urcat alături de ea în mașină, solicitînd să coboare într-un loc ferit de lume de la un colț de stradă, de unde avea să meargă pe jos pînă la clădirea somptuoasă a procuraturii orașului... Apăsînd pe accelerator, ea îl aduse la locul unde dorise, apoi frînă brusc și așteptă pînă el coborî gîfîind... Fumînd, îl urmărea nervoasă cum el se îndreaptă grijuliu spre locul de lucru... Ducea mapa subsuoară ca un brigadier de colhoz, fără a privi în stînga sau în dreapta, fără a-și lua cumsecade rămas bun de la ea. «Iaca oameni! Nici n-am intuit că el poate fi așa, – gîndi necăjită. Ca să vezi... Toată lumea dorește a fi în relații bune cu mine, iar dînsul parcă e un deocheat... Nici n-a dorit să mă asculte, nici nu am izbutit să-i spun taina... Ori poate dînsul o știe. Sau poate nici nu face să-i spun?...»
— Am făcut-o conștient, o surprinse dînsul a doua zi, cînd o contactă la telefon. Nicicînd n-am acceptat murdăria și falsul. Iar tu, necătînd la bani, la situația pe care o ai, pînă acum trăiești cu un fals în viață. Nu banii îl determină pe om. Cum o să repari greșeala? El ezită, ca după multe clipe de frămîntări tăcute, să spună cu durere în voce: Tu, deja nu mai poți repara nimica. Greșeala o va putea repara el, dacă o să dorească... va fi înțelept, peste ani v-a reveni la mine. Mă va recunoaște, iar dacă nu... Treaba lui. Nu e chestia mea, nici a ta, ci a fiului!... Cel mai mult îmi place la oameni, înțelepciunea... Nu crede că vreau răzbunare. Nu port vina cea mare. Sufletește, sînt responsabil de păcatul făcut de-amîndoi. Păcatul e același, dar... căile noastre demult s-au răzlețit și sînt diferite...
Angelica, de cum era sigură pe prezentul și viitorul ei, simți că s-a vîrît conștientă în pălălaia unui foc, de unde nu va mai putea ieși nicicînd. Pricepu în sfîrșit că a stîrnit un foc care mocnea și aproape se stinse în viața ei. De ce a trebuit să-l aprindă din nou, cu revenirea la păcatele tinerețelor? Doar situația creată nu va limpezi nimic. Numai Răduțu va putea repara greșeala. Cum și cînd?
Marea consolare a Angelei s-a petrecut peste cîtăva vreme. S-au reîntîlnit ocazional, în stradă... Porfirie Linca scoase din sacoșă o minge desumflată și i-o dărui, zicînd hotărît:
— Mai am încă doi feciori, dar nici unul nu-i amator de fotbal ca și Răduțu... Să-i dai acest balon olimpic... Cînd va crește mare, neapărat va deveni fotbalist. Eu voi sta la tribună și o să-l admir. E un băiețel minunat...
Porfirie făcu o plecăciune respectuoasă și, nezicînd mai mult un cuvînt, se grăbi în drumul lui.
De atunci inima Angele, cînd mergea pe lîngă clădirea procuraturii, îi tresărea mereu, iar Răduțu, fiind obsedat de filmele detective, cerea întruna să fie dus ca să facă cunoștință cu un procuror în carne și oase. Fiul visa să devină un mare detectiv, să repare toate greșelile, vrute și nevrute, din această viață plină de enigme, pe care le comit oamenii.
AMICELE ( Marturisiri discrete ale unei domnisoare ) In lumea barbatilor roiesc vesnicele taine amoroase,iar cind tainele sunt prea multe, femeile vaduvite de atentia lor sufera si patimesc. Nu doresc a fi sclava minciunii. Seri la rind, stind la geamul meu adolescentin am visat la o dragoste romantica, sa am aevea un baiet puternic, ingenios , atent si iscusit in arta iubirii. Imi imaginam c-o sa-l intilnesc in plina strada,sau intr-un scuar de teatru. El se va apropia de mine cu un zimbet amabil, imi va intinde miina , ma va lua galant la brat si ma va pofti intr-o plimbare solitara pe aleile parcului autumnal... Trecea insa timpul si sperantele mele se adumbrau in picla asteptarilor. Baietii se fereau de mine de parca eram afumata cu par de lup. Cite unul parca-parca incerca sa ma curteze, apoi disparea, se dizolva rpintre lumea strazii sa nu mai revina. Abia intr-un tirziu de primavara ,pe neasteptate, am cunoscut in troleibuz un june roscat si inalt, cu bicepsi proieminenti si picioarele de atlet. Era un imberb cu bubusoare pe fata, dintii albi, mascati si buzele-i carnoase. Ma privea tintit, sever, incruntindu-si genele stufoase ce bateau in culoare albinoasa si desenind parca un zimbet in coltul gurii vorbea despre una si aceias... Descoperise, in timpul unei expeditii stiintifice ca in Africa ,reprezentantii tribului Cronga Yu... practica zoofilia cu babuinii... El povestea si singur ridea ca un zalud. Apoi... Flacaul veni intr-o seara, dupa ploaie, la randez vous... Ma chema sa facem o promenada prin boscetul de visini din vaiuga Pelinului. Nu-mi era delac interesant cu el in acea seara.Am mers la plimbare mai mult ca nu aveam ce face. Dupa lungi minute de tacere , ochii baiatului deodata parca se aprinse , bratele lui vinjoase m-au cuprins puternic la pieptul lui , in care inima-i se zbatea ca un soim rinit intr-o colivie.Luata prin surprindere , mai ca n-am dovedit sa inteleg cum m-am trezit la pamintul reavan, pe un covor de iarba si urzici.Abea cind o durere apriga mi-a strapuns cu mii de sulite corpul, mi-am dat seama ca-si satisface placerile , slobozind un urlet de satisfactie... Scapata din strinsoare , l-am tratat atunci ca pe o bestie , parasindu-l cu multa ura, blestem, ordonindu-i sa ma uite si sa nu mai indrazneasca sa-mi atina calea, daca vrea sa nu-l dau pe miina legii pentru ca m-a batjocorit. Ori ca s-a speriat de amenintarile mele , ori ca si-a atins scopul animalic, deflorindu-ma , dar mai mult nu l-am intilnit in calea mea niciodata. Ma straduiam si eu sa uit acel cosmar... Am jurat in sinea-mi sa nu ma mai intilnesc niciodata cu baietii , fata de care ,din acea zi, am inceput sa simt dispret si dezgust. Am marturisit necazul meu sufletesc Sabinei, colega de liceu, o fata inalta ,care mai de multi ani practica taecwandoul. Amica mi-a ascultat rabdatoare pasul , dupa care mi-a spus ca si ea s-a confruntat exact cu aceleasi dezamagiri la prima ei dragoste. Parea sa fie vesela , silindu-ma si pe mine sa nu ma amarasc , caci barbatii de azi, a zis ea, nu au nici o valoare in ochii ei. Nici unul nu poseda adevaratele maniere cavaleresti, nemaivorbind de arta iubirii... Stiu numai sa-si satisfaca placerile trupesti. Apoi mi-a explicat multe lucruri frumoase , descoperite in cartile inteleptilor lumii. Sabina era eminenta la invatatura , stia sa se descurce in problemele adolescentei...Mi-a propus sa-i fiu prietena credincioasa. Din seara ceea am jurat ca nu vom mai prieteni cu baietii. Sabina avea un caracter dur si acel juramint stiam ca trebuie sa-l pastrez cu pietate. Prietenia cu dinsa imi insufla mai multa siguranta, cu ea imi era interesant oriunde ma aflam. La liceu era conditii exelente pentru agrement. Chiar in vecinatatea caminelor fremata o padurice si, noi iaseam adeseori la natura , sa facem frigarui. Amica nu ma slabea nici pentru o clipa. Odata am chefuit linga rug , impreuna cu alte liceiene , pina dupa miezul noptii. Sabina se c-am pasionase de bere. Am fi stat acolo pina in zori, (era vara!), daca nu se abatu peste noi o ploaie nastrusnica. Amindoua sub o singura umbrela am alergat pina la coltul caminului , unde apa zgomotoasa bolborosea in jgheab. Ne-am oprit si, deodata , la lumina felinarului din prag , chipul jovial al Sabinei mi s-a deschis in toata frumusetea lui... Am simtit atunci o apropiere stranie de ea. Toata caldura pamintului coborise parca intre noi si...ne topea. Pentru prima oara am simtit alaturi de mine o adevarata gingasie, dorinta lacoma de a ma apropia de o fiinta iubita, care mi-a patruns cu fioruri prin toata fiinta. O forta magica ma atragea, ma apropia de ea - de chipul ei , de corpul ei zvelt, de buzele ei fragede, proaspete. Ne-am sarutat cu patima. Miinile noastre tremurinde , se strecurara pe rind sub rochiile de matase, ridicindu-ne poalele si cautind cu infrigurare sinii pirguiti, apoi lunecind sub chilotii fini, cu dantelute... Fiori si valuri de placere ma facura sa-mi pierd cumpatul. Picioarele mi s-au inmuiat , m-am lasat in genunchi, de parca eram doborita de un vraf de flori de lacrimioare. Nu ma mai speria nici ploaia , nici scaparatul fulgerului ceresc. Inconstientul ne domina pe amindoua. Sabina cu o dibacie uluitoare mi-a descheiat cu ambele miini sutienii albi ca neaua, m-a despuiat de chilotei.Parca molipsita de o boala fulgeratoare , am aplicat in urmatoarea clipa asupra amicei aceleasi miscari... In jur , din cauza orei tirzii, nici tipenie, dar ce ne pasa noua atunci!? Contemplam clipe superbe si dulci. Miscarile, palpitarile , mingiierile reciproce peste locurile intime de pe trupurile noastre ne aduceau noi valuri miraculoase de extaz. Sabina , ca si mine , slobozea gemete placute , acoperite de zgomutul usurel al ploii care mai batea cu stropii ei mascati in cupola neagra ca si noaptea a umbrelei. Traisem o jumatate de viata dar nu stiam ca pot exista asemenea placeri. Ceea ce nu o simtisem de la un barbat , acuma imi dadea cu multa daruire amica de liceu... Fusese o dragoste daruita reciproc, o descarcare de rele, de necazul cautarilor anterioare, de dezamagiri adunate pina la acea clipa astrala. Nici n-am observat cind ploaia conteni , iar printre zdrentele de nori , pe cerul inca negru ca smoala se ivira primele stele.Mirosea a ierburi si flori proaspete. Eram amindoua scufundate inca in adincurile fericirii , multumirii si placerii , nespus de bucuroase ca ne-am descoperit... Intr-un tirziu Sabina m-a condus , ( ma supuneam vointei ei ca o pisicuta oarba ) in odaia caminului , unde era uscat , placut, comod. Prin geamul intredeschis razbatea rumoarea calma a noptii. Sabina selecta o caseta cu muzica erotica. Abia auzita , in odaie plutea melodia duioasa a saxofonului. La lumina pala a luminarilor , tacute , ne-am dezbracat. Simteam necesitatea de ne continua daruirile corpurilor mladioase si infocate de tinerete. Limbile noastre se cautau ca niste serpi neveninosi , patrunzind cu evlavie si caldura in sefletele rascolite de senzatii nobile, senzatii inexplicabile , se revarsau in asternutul comun ca o lava de simtiri divine. Gemetele Sabinei , gemetele mele , adormeau peretii , florile din glastre , insirate pe pervazul geamului. Uitasem complet de lumea nterioara si exterioara a moralitatii. Placerile se adunau in faclia luminarilor sfiriietoare... Intelegeam pentru prima oara ce poate insemna adevaratele slabiciuni ale corpului de fata, dornic de a savura placerile pe care le poate descoperi natura si Dumnezeu. Roiuri de intrebari ( si nicidecum de regrete ) cucereau clipele si pestisorii colorati din acvariul odaii. Numai amica mea parea sa nu se intrebe si sa nu regrete nimic si insista cu mai multa perseverenta sa culegem de pe corpurile vlaguite de virtute cit mai mult rod din pomul placerilor. Simtisem pina la urma o feerica descatusare, regretele sau remuscarile de orice fel lipsind cu desavirsire... Nu gaseam un raspuns clar. A mai trecut o zi, si eu biruind sfiala am incercat a ispiti colegele mele , daca n-au observat ceva suspect in una din serile trecute linga coltul caminului. M-am convins ca ele nu cunosc si nici nu aveau de unde sti feeria adevaratelor taine ale fericirii trupesti. Pentru ele placerile veneau dintr-un subsol sumbru , ferecat cu mii de lacate , cheile carora s-au pierdut pentru totdeauna in haul... moralitatii umane. Am simtit ca incep sa ma trateze cu repulsie si dispret. Cineva chiar a scuipat a greata , acuzindu-ma ca sunt o depravata , numai ca am indraznit sa abordez aceasta tema.M-am acuzat ca sunt victima exploziei vagabondajului sexual ce s-a declansat in mizeria timpului de azi... Cit despre mine nu simteam nici un fel de remuscare. Traiam sub impresiile momentelor fericite , petrecute alaturi, impreuna cu Sabina. Asteptam nerabdatoare seara. Amica pleca de obicei la antrenamentele sale si venea tirziu, cind se facea noapte. Erau cele mai lungi ore care se scurgeau pe ceasurile pinzei lui Daly... Odata seara, cu o jumatate de ora mai de vreme decit de obicei auzii pasi de atlet ( asa avea mersul Sabina) pe coridorul lung. Inima a inceput sa mi se tulbure de emotii. Am alergat sa deschid nerabdatoare usa , cind in prag , ca un munte , cu zimbetul sau malitios , aparu tinarul care-mi fura cindva feciorelnicia. Tinea in miini un buchet mare de trandafiri purpurii , o cutie de bomboane , o sampanie, doua pocale de cristal zinganitor... Marturisi ca a venit sa se impace cu mine , ca-si cere scuze pentru cele intimplate si doreste sa redevenim prieteni sinceri si credinciosi. Ii ascultai palavrele si cu cit declaratiile lui deveneau mai inflacarate, cu atit fiecare vorba a lui ma irita la culme. Desi frumos ca un fante, chipes - un adevarat vis pentru o domnisoara de varsta mea - acum nu mai insemna pentru mine decit un trunchi de mesteacan putred, rece si acoperit pe alocuri de mucegai... Am devenit furioasa , l-am bruscat cu vorbe grosolane ,i-am aruncat buchetul cu flori cit colo, silindu-l sa plece de unde a venit. Dinsul potrivi ca e cazul sa rabde capriciile mele , sa-mi dovedeasca cu tot dinadinsul ca e cavaler sadea. A inceput sa adune argumente in sustinerea unei prietenii albastre , sa ma calmeze adica. Intre timp isi facu aparitia Sabina..Vazindu-ma atit de exaltata , inca pina clarifica lucrurile , se emotiona si mai tare decit mine. Fara multe explicatii , scapa citeva miscari iscusite in directia pretinsului cavaler si-l lovi fulgerator cu picioarele ei luigi in burta; apoi forfeca miinile ei pe linga beregata cogemitelui flacau. Meseria pe care Sabina o capatase la indelungile antrenamente era vadita si de temut. Ea se batea mai ceva ca un barbat care-si apara ceva scump si sfint. "Cavalerul" scapa din miini bomboanele, sticla de sampanie se facu tandari, explodind, iar florile sburara in urma lui, cind , asa atlet cum era , o lua la sanatoasa , coborind cite 3-4 scari odata... Răfuindu-se cu vizitatorul nepoftit, Sabina mă cercetă minuțios să-i mărturisesc cu lux de amănunte cum sau întîmplat toate și cum de a îndrăznit acest tip să dialogheze cu mine… Am realizat că amica a devenit foc de geloasă. Mă dojeni , aducîndu-mă pînă la lacrimi. Cînd mă liniștii, mi-a cerut, calmă, să-i mai jur odată fidelitate și credință, asigurînd-o că nu o voi schimba cu altă amică niciodată. Într-un tîrziu, ca să-i dovedesc adeziunea , am acceptat ritualul jurămîntului. Mi-am spart cu o lamă vîna de la mînă, picurînd pe o băsmăluță sîngele meu peste al ei… Sabina mi-a spus atunci, că acest ritual constituie legăzura noastră conjugală pentru toată viața, pînă la moarte…
După acea logodnă o lună de zile i-am făcut pe părinți să se neliniștească grozav. Părăsirăm amîndouă liceul și am plecat într-o călătorie la munte. A fost o adevărată lună de miere, pe care n-am s-o uit toată viața! Sînt și azi sub acele impresii de paradis. Cer albastru, răcoarea austeră a pinilor cu cetini verzi, cîntecul și trilurile diferitor păsări! Apoi nopțile de la Slănic, cu plimbările noastre ademeneitoare pînă la Cabana din deal. Atunci am simțit în persoana Sabinei un adevărat înger ocrotitor, care îndeplinea alături de mine rolul unui bărbat viril și puternic, dar și tandru, satisfăcîndu-mi cu îngăduință capriciile de domnișoară. Mulți băieți încercau să ne acosteze, să ne curteze sau făcîndu-ne propuneri care mai de care, pline de măguliri. Rîdeam de naivitatea lor, străngîndu-ne amîndouă de mîini, în semn de solidaritate și credință de nezdruncinat. Eram fericite că am izbutit să creăm mai mult decît o adevărată familie…

BÃDÃRANII

Proaspăt absolvent al facultății de litere, Octavian Rabovilă avu norocul să rămână la catedra de limbi moderne. Urma se predeie limba maternă în grupele ruse. Era tânăr însurățel, soția tocmai îi născuse un băiețel, dar fiindcă nu aveau gazdă, trăiau răzlețiți. Elvira la țară, creștea copilul, iar Octavian locuia într-un cămin studențesc. Li s-a promis peste un an o garsonieră și această speranță îl ținea la un serviciu mai puțin plătit.
Studiul limbii materne i-a plăcut dintotdeauna lui și acum o amărăciune grea îi năpădi sufletul, când cunoscu mai îndeaproape atitudinea batjocoritoare a studenților alolingvi de la Universitate față de obiectul pe care-l preda. Unii lectori ruși îi reproșau că n-are nici un temei să-l entuziasmeze predarea unei limbi, care în Moldova are o sferă redusă de uz, era lipsită de orice prestigiu. Unde mai pui că toate instituțiile s-au reprofilat de mult cu predarea în limba rusă.
Studiase de mic istoria neamului. De la taică-său, profesor de istorie, care apucase puțintică școală românească. O studiase mai mult clandestin, și la facultate. Vedea la tot pasul politica de rusificare, începând cu '40, când rușii veniră în Basarabia cu tancuri și blindate să ne "elibereze" de sub jugul burghezo-moșieresc român. În numai două-trei decenii limba fu scoasă din uzul oficial, strâmtorată prin bucătării și pe lanurile de tutun sau sfeclă. Existau, ce-i drept, câteva publicații de limbă moldovenească, o Uniune de scriitorilor, unde se vorbea în limba maternă, dar și aici la festivități mai puțin oficiale. Se subțiau obiceiurile, tradițiile culturale, locul lor ocupându-l o subcultură cu un pronunțat iz propagandistic. Unicii ei apostoli rămâneau deocamdată bunicii și dascălii de la țară, pe care Octavian avu prilejul să-i admire în copilărie. Se străduia din răsputeri ca să nu-și dea toate pe față, știind că la orice facultate sunt agenți secreți, informatori remunerați într-un fel sau altul de serviciile KGB, care făceau destule probleme studenților și profesorilor tineri mai ales.
În postura de lector avu chiar din primele zile și alte descurajări. Disprețul studenților, lasitatea noilor colegi, suspiciunea adminstrației nu-l încurajau deloc. Și totuși, Octavian se încuraja: dacă va îndeplini programul de studii, are să obțină un anumit rezultat. La cursuri aproape că vorbea pereților -- fiecare student părea să fie preocupat de ale lui. El, însă, avea o satisfacție oarbă de a le vorbi în duioasa limbă românească, străină auzului celor din aulele universitare. De la o vreme studenții ruși începură să facă gâlceavă, învinuindu-l că la orele de limba moldovenească le vorbește "prea românește". Deși tot ei
chicoteau, auzind de la el vreun cuvânt asemănător celor rusești și-l luau în zeflemea. Octavian nu înceta să asude, explicându-le legile gramaticii, pe care vrând-nevrând studenții rusofoni trebuiau, în virtutea programei universitare, să le însușească.
Cei care ținură cursul până la el, manifestaseră o atitudine neserioasă la examinare, el, examenul fiind calificat ca o simplă formalitate. Odată cu venirea lui Octavian Rabovilă, lucrurile luară o întorsătură neașteptată. La primul colocviu cei mai mulți se pomeniră restanțieri. Fu o explozie. Se neliniștea întreg decanatul, chemat să mențină o reușită bună. Ca explozia să nu se răspândească până la rectorat, comitetul de partid, tânărul lector cunoscu reacția secretarului de partid al facultății Okorokov.
Acest Okorokov avea o față roșie ca sfecla, se plimba mereu prin aule, cu mâinile tremurânde, mai ales în prima jumătate a zilei, controlând într-o tăcere ursuză prezența profesorilor și frecvența studenților. Îi mergea vestea de un mare afemeiat, care seducea
studente tinere. Locuia de unul singur într-un apartament cu trei odăi. Divorțase demult, soția părăsindu-l chiar la un an-doi după ce veniră în Moldova. În trecut ajunsese general de securitate undeva într-un oraș din Siberia și din cauza paharului fusese pensionat și
trimis să lupte pe frontul ideologic în "Moldova însorită", unde mocnește naționalismul român... Aici Okorokov se făcu un mare amator al vinului "Xeres" și uneori, între studenți așa și era poreclit. Se vorbea că are și doi feciori, dar care dovediră de tineri să fie condamnați în câteva rânduri și acum își ispășeau din nou aventurile la Cricova. Receptiv la toate ce putea zdruncina temeiurile sovietice, a doua zi Octavian fu poftit la partcom.
-- Precum ești comunist, nu pot să te trag la altă răspundere, îl luă atent generalul în retragere. Dar te-aș sfătui s-o lași mai moale cu limba dumitale. Românească... Și făcu o pauză ca să detecteze reacția tânărului lector. Octavian suportă cu indiferență dărăbănitul de mitralieră al degetelor în biroul masiv.
Nimeni n-o să învețe a vorbi precum dorești dumneata, reluă ex-generalul pe un ton mai moale. Ești băiat tânăr, familist, trebuie să ai grijă de carieră. Ca să-ți aduci soția de la țară, ai nevoie de o garsonieră, poate și de un apartament... Ascultă, n-ar fi mai bine să-mi faci periodic o dare de seamă, cine cu ce se ocupă în cămin, cine citește cărți românești,
publicistica politică a lui Eminescu, romanele lui Marin Preda... Ai face un serviciu în interesul statului. Te bucuri de stima studenților și ai afla ușor tot de ce avem nevoie. Þi-e clar care este politica partidului?
Octavian îl ascultă atent, izbutind cu greu să păstreze o mină indiferentă. Când ieși din cabinet, Okorokov își frecă mâinile bucuros că a izbutit să-l convingă pe un "țâncan" de orientare naționalistă. Fusese împotrivă ca absolventul Rabovilă să fie lăsat la catedră, dar l-au convins profesorii că e un specialist de mare viitor și cu o platformă ideologică sănătoasă, pe poziții marxist-leniniste... Acum însă își dădu seama că a fost dus în eroare. "Toți sunt niște naționaliști, fii de culaci”, scuipă el printre dinți. Dar nu-i nimic, limba lor în Basarabia a încălecat pe un cal mort. S-o știe".
Avea Octavian și susținători. Unul dintre ei, Ilie Armasu, un lector mai în vârstă, ascultându-i păsul, plescăi din buzele sale mari și-și dădu absent cu părerea:
-- Crezi că reușești să-i convingi că le este necesar româna? Dacă rusofonii nu vor s-o știe, n-au s-o învețe niciodată... Așa li-i națiunea.
La toate sfaturile colegilor, Octavian rămânea neutru. Nici unul din studenți nu trecu a doua barieră, pomenindu-se restanțieri potențiali. Asemenea cazuri universitatea nu cunoscu până atunci. Partcomul, în frunte cu Alexei Doagă, un om serios, negru ca un țigan, se zgudui:
-- Nu-ți pare că e mai deștept oul decât găina, tinere?
Mai rămăsese cam vreo lună până la vacanță. Studenții întraseră în sesiune și Octavian se trezi că față de persoana lui manifestă un viu interes Catia Coțcataia. Era o studentă nou venită la facultate, plină de tinerețe, după care turbau nu numai studenții, dar și mulți profesori. Întreagă-i faptura se scălda într-o rară frumusețe, iar vocea-i tremurătoare turna o sevă dulce în ființă, electrizându-te. La prima vedere părea o fire modestă și timidă, deși se îmbrăca oarecum extravagant, ceea ce o făcea să treacă în categoria codanelor de tip sex-bombă. După nereușita la examenul de limbă "moldovenească", Catia începu să se rețină după cursuri pe lângă tânărul lector, tot cerându-i explicații. Părea chiar amuzant uneori să vezi cum se opintea studenta să insușească materia. Nu era din sămânța celor talentați, dar munca de zi cu zi îl făcea pe Octavian să creadă că fata începe să înregistreze anumite succese. Uneori făcea schimb de câte un zâmbet de politețe. Lectorul tot mai des se cutremura la surâsul ei enigmatic și cuminte. Începu să-i placă cum se îmbracă, cum răsfoiește paginile în sala de lectură, cum dă busna în aula pustie, cerând să o limpezească într-o problemă neclară. Până și sfoțările ei de a vorbi cât de cât românește începu să-i pară nostime.
Inima bărbatului nu era o stană. Cucerit de sinceritatea fetei, hotărî, cu titlu de excepție, să o examineze înainte de termenul stabilit, în afara comisiei. Adică, el personal. A treia oară. O chema la catedră și-i spuse intențiile, sfătuind-o să se prezinte peste două zile
pentru a-și lichida restanța. Catia izbucni într-o furtună de bucurie; mulțumi, făcând câteva pocloane grațioase, apoi trecu la o notă de destăinuire, plină de farmec:
-- De când am divorțat, locuiesc singură în două odăi. Am mereu nevoie de bani, și bursa de a-și recăpăta-o, lichidând restanța, mi-ar prinde foarte bine.
Spuse acest lucru în română, aproape fără nici o greșeală.
-- Când e posibil, eu totdeauna ajut oamenii, bâigui lectorul. Soția era departe, iar zilele de odihnă, și le petrecea singur, în oraș, ceea ce începu să-i procure tot mai des o tristețe nebună. Studenta îi prinse fistâceala.
-- Dar... n-ar fi mai potrivit, zise ea deodată, cu tremurul seducător în voce, să susțin examenul... la mine acasă...
Octavian se cutremură, roșața îi năvăli pe față. Încercă zadarnic să scape de adierea valurilor de gingășie pe care le emana trupul mlădios și tandru al fetei, flămândă de mângâiere bărbătească.
-- Numai, vă rog, să nu credeți nimic rău, nu-l slăbea Catia. Doresc foarte mult să veniți la mine în vizită.
-- Voi încerca, răspunse copleșit lectorul. Catia scoase îndată un bilețel din gentuță și i-l întinse:
-- Iată numărul meu de telefon. Am să vă aștept sâmbătă seara... Și ea părăsi aula cu pași mărunței, eleganți, lăsându-l absolut descumpănit.
Cele două zile Octavian le petrecu la sala de lectură. Era de fapt prezent în sală doar fizic, căci gândurile îi zburau de astă dată mereu nu atât la soție, la copil, cât la... Catia. Află de la un prieten că studenta Chițcataia divorțase acum un an. Fusese căsătorită cu un demnitar de la guvern, pământean de-al ei de pe malurile Donului. Dar ceva nu putură împărți și demnitarul plecă la altă femeie, lăsând-o singură în două odăi. Mai află că e o fire închisă, nu s-a compromis până acum prin nimica. "Și e foarte bine, își zice în sinea sa. O fire discretă i-ar crea probleme".
Sâmbătă. Peste oraș se lăsau valurile amurgului. Seara, Octavian, cu răsuflarea întretăiată, telefonă. Catea era bine dispusă. Până în receptor ajungea o muzică clară și feerică. Îl aștepta cu nerăbdare. Din ultimii bani, el cumpără un buchet de gladiole, îmbrăcă cel mai
bun costum, se parfumă, își adânci pălăria neagră de fetru peste genele ochilor frumoși și ieși grăbit. Amfitrioana îl întâmpină într-un hălățel de catifea subțire, strâns pe talie.
-- Să începem examinarea, zise parcă în glumă, parcă în serios Catea, schițând ușor zâmbetul ei diafan.
-- Da, da, desigur...
Catea scoase din gentuță matricula, i-o întinse. În timp ce lectorul Octavian semna că studenta Coțcataia a lichidat restanța, Catia, gălăgioasă, deschise sticla de șampanie și umplu pocalele.
-- Pentru nemuritoarea limbă română! ridică prima pocalul.

Octavian nu mai putu să paseze. Muzica plutea lină prin odaie, adulmecând patimi și înghițind principii. Tăcerea nu dură mult. Catia îngustă ochișorii, îi prinse mâna lui Octavian și-l trase ușurel după ea în ritmul melodiei domoale.
-- Vă iubesc la nebunie, șopti într-un târziu. Purtat de ritmul dansului și îmbătat de parfumul trupului tânăr, Octavian nici nu observă când ajunseră în altă odaie. Lumina slabă a unei lumânări groase atămâia pereții împodobiți cu câteva picturi erotice. În clipele următoare Octavian se pomenit în patul desfăcut, despuiat de haine, scufundându-se în albiturile puhave. Trupul gol al fetei zvâcnea de patimi și foc între brațele lui însetate.
Deodată Catea îi prinse mâinile și șopti cu voce încă nevlăguită:
-- Hai sub duș. Ai să vezi ce plăcut e... Eu intru prima în baie, te chem acușica...
Și lunecă ca o zvârlugă din strânsoarea brațelor. Lumina slabă îi învăluia liniile corpului într-un mister și mai seducător. Își aruncă peste umeri halatul, prinse din mers ciupicii de cameră, scăpă din rama ușii o privire galeșă și dispăru în baie.
Trecură doar câteva clipe de când ușa băii înghiți trupul amfitrioanei. Octavian surprinse deodată de un zgomot nedeslușit, care nu zăbavă trecu în pași de oameni grăbiți. N-a dat bine să se dezmeticească, că în odaie se aprinseră luminile orbitoare ale abajurului și în ușă s-au postat doi vlăjgani, ținând în frâu un dog. De după umerii acestei delegații de iți chipul plin de o satisfacție bestială al lui Okorokov în persoană. Câinele se smuncea spre
bărbatul cese căzne să-și acundă febril goliciunea și vlăjganul abia de izbutea să-și stăpânească. Apoi, Okorokov trecu înaintea tuturora, făcu un gest și cel cu câinele dispăru la bucătărie, de unde se auzi îndată chicotind Catea. Octavian pricepu totul...
-- Adică, examinăm studenții... pardon, studentele la domiciliu? În ce limbă comunicați în așternutul Catiei Coțcataia? Dacă nu-i secret, firește...
-- Ce idiotism, rosti Octavian cu gals stins. Dacă sunteți bărbat, permiteți-mi baremi să mă îmbrac...
-- Acușică, răspunse Okorokov și începu să formeze un număr de telefon: Alo, tovarășe rector... Vă aduc la cunoștință că lectorul Octavian Rabovilă primește restanța la româna studentei Catea Coțcataia. În așternutul ei, gol-goluț...
Octavian sări din așternut și se repezi spre haine, dar vlăjganul îl izbi înapoi.
-- Uite ce e, român împuțit... Să știi pentru toată viața: organele lucrează și sunt la datorie. Nu vom permite nicicând româinizarea Basarabiei. Ia-ți hlamidele și pleacă la țară, unde-ți este locul, bădăranule...
"Bădăranule... bădăranule... bădăranule", îi răsuna ca un ecou vocea lui Okorokov cât se îmbrăcă și cât își cărăbăni ciolanele până în odăița din cămin. Se simți în doar câteva secunde devorat de demnitate, de principii, de tot ce acumulase în anii de studii și chiar până la facultate. De sfaturile și învățătura pe care i-o cultivă tatăl, de multe altele adunate în minte și în suflet și pe care le pierdu, le risipi într-un sfert de ceas. De soție și de fecior, pe care îi trădase atât de cumplit... Cu cine? Cu o studentă. O târfă străină care l-a îngenuncheat ca pe un bădăran...
Era descumpănit, strivit, murdărit pentru totdeauna. Cineva îi furase totul. Îl prădase până și de Patrie. Cine? Nu avea cui se plânge și unde găsi alinare, îndreptățire. În jurul lui erau numai vrăjmași -- dușmanii limbii, dușmanii acestui pământ. Dușmanii care stau în capătul mesei și jubilează... Să fi avut un revolver, și-ar fi pus capăt zilelor.
Abia hăt după miezul nopții prin negura gândurilor încâlcite răzbătu chipul soției și a unui copil ce aveau nevoie de căldură părintească. Poate el, băiatul lui va fi precaut. Și mai dârz în lupta asta crâncenă, ce pare să nu mai aibă capăt. În negura nopții copacii se
legănau de vânt, ca și cu o mie, cu două mii de ani în urmă. Și numai el avea grețoasa presimțire că fu slobozit în lumea asta, acum câteva ore, prin intestinul gros...
Abia peste vreo doi ani, când vremile începură să se schimbă, își găsi o slujbă la oraș. Își aduse și familia și încerca cu greu s-o scoată în capăt cu simbria nu prea mare, cu gazda, cu alte multe nevoi pe care le are omul la început. Fie și de-al doilea început. Într-un timp îi veni să se intereseze de studenta Catea Coțcataia. Spre marea lui uimire află că asemenea studentă nici n-a fi figurat în listele universității... Nu-l mai află nici pe Okorokov la facultate. Se trecu și el în lumea ...celor drepți. Cu toate păcatele și cu toate metodele mârsave de urmărire a tinerilor profesori. Îi rămase doar ecoul printre oameni. Din când în când bătea la porțile auzului și timpanele îi infigeau atunci în creier un cuvânt greu, împovărător: "Bădăranule".
“Bădăranilor... bădăranilor... bădăranilor”, îl urmărea uneori ecoul zile întregi. De la o vreme prinse a se întreba: "Cine sunt bădăranii?"
* * *

DRAGOSTE DE FLUTURI GALBENI

Olgăi Iațuleac

Atunci dimineață în celulă eram numai două. Eu și Varvara, o femeie mărunțică și smolită, care avea prostul obicei de a se scobi mereu în nas și, culcată, să citeacă întruna.
Pe la amiază au adus-o pe grăsană, îmbrăcata într-o haină largă, înflorată, cu miros de parfum scump în urma ei. Nimerise pentru prima dată aici și o bănuiam de săvârșirea unui omor.
Noutățile le am aflat de la supraveghetorul Petro, un hahol mătăhălos și binevoitor la prima vedere. În ziua ceea de serviciu era Petro și nu asiatul Șamil, cu ochi înguști, care nu știa să vorbească încet, dar scotea niște sunete ca un artist de operă, care-și gâtuie vocea în octava a treia. Petro, înainte de a o aduce pe a treia, ne-a servit prin ghișeu cu câte-o țigară și ne-a povestit câte ceva despre ea: e fiica unei românce și a unui japonez. Mai mult nu știam nimic despre dânsa, care odată intrată în celulă, se urcă imediat în tăcere pe lavița de sus. Cu fața la perete, ea mâzgâlea ceva peste inscripțiile haotice rămase încă de pe timpurile lui Grinea Kotovski.
După legea deținuților noul sosit este dator să ne spună pentru care păcate a nimerit în rândurile noastre. Eu și Varvara eram în așteptare. Nu știu de ce, dar atunci preferam liniștea. Nici grăsana nu-și da ghes la vorbă. Varvara, la lumina lămpii roșii din colț, ocrotită cu o grilă bătută de păianjeni, își încorda vederea asupra unei cărți. Nu mă puteam concentra într-atâta, încât să citesc cărți și stăteam culcată pe burtă, urmărind gaura neagră din colț, de unde curând trebuiau să iasă șobolanii la promenadă.
În suflet o invidiam pe Varvara. Era o femee erudită. A citit toate cărțile închisorii, chiar și operele complete ale lui Lenin, Marx și Engels, pe care temnicerii ni le aduceau zilnic cu de a sila. Intelectul ei se evidenția mai ales când începea polemica cu administrația, apărându-și poziția, manevrând cu citate întregi din teoria marxist-leninistă. De la dânsa aflasem lucruri curioase din lumea cărților. Spre rușinea mea, în viața n-am citit nici o carte de la început până la sfârșit. Și mă bucuram că viața mi-a oferit prilejul de-a mă întâlni cu Varvara. La libertate ea lucrase învățătoare, dar fiind stăpânită de lăcomia banilor, porni pe calea
escrocheriei. Se dădea mare făcătoare de minuni, străduindu-se să le convingă pe fetele stătute că poate să le mărite prin vrăji. Făcea de măritat, adică. Și acuma stătea la pușcărie a treia oară...
Aveam și eu cândva o pasiune. Să cresc flori de cameră. Þin minte, bunica mă sfătuia, că atunci când sădești florile în ghiveci, trebuie se le uzi cu apă amestecată cu sânge de gaină. Se prind îndată...
Aici m-aș ocupa cu imortelele, știu că ar veni le ele fluturași de afară. Fluturași mari, galbeni. Așa cum îi iubeam în copilăria îndepărtată -- unica mea bogăție ce o maiam de la viață. În rest toata biografia mea se reduce la pereți de beton și lumina slabă a lămpii
din colț, vorbe deocheate ale supraveghetorilor. Poate și la croncănitul ciorilor din vecinătatea închisorii, ce sălășluiesc în plopii seculari. Demult nu văzusem nici copaci, nici ciori, le auzeam numai croncănitul. Zi și noapte, fără a ști care anotimp e afară -- primăvara, vara sau toamna? Iarna pentru noi e frig, însă supraveghetorii sunt îmbrăcați în haine groase. Am șase ani de când stau în celulă și asemenea lururi le-am priceput de minune...
La amiază, degrabă după ce o aduse pe grăsană, se deschise ghișeul murdar al ușii. Petro, cu un zâmbet enigmatic, mușcându-și ușurel musteața, clipind din ochi, ne aduse prânzul. Străchini înnegrite de aluminiu cu supă de sorean, câte o cană de ceai și câte o bucată de
pâine neagră. Grăsana se coborî de pe lavița de sus ca să nu fie bănuită că declară greva foamei, se făcu a gusta supa, după care vărsă strachina în gaura veceului din colț. Mușcă o gură de pâine și iar se urcă la locul ei. Nu credeam că dânsa poate să se hotărască la greva foamei. Dacă ar fi trezit această bănuială, administrația ar pune pe picior de alarmă medicina care ridică "pacientul" pe picioare. Medicii te pompează cu injecții și pastile, încât ești în stare să mănânci și paie. E o procedură scârboasă și bănuiam că nouvenita se
ferea din răsputeri să evite bănuiala. Dar poate nu-i era foame? Când stai zile întregi nemișcat în celulă, foamea nu se simte. Supravegeam acest lucru și nu puteam găsi adevăratul răspuns, deoarece grăsana continua să tacă cu dârzenie.
Petro strânse din celelalte celule tacâmurile. Pe coridor se auziră pașii grăbiți ai mai multor supraveghetori. Undeva în fundul coridorului, niște tineri se răzvrătiseră și strigau cât îi țineau bojocii, să-i audă lumea de dincolo de ziduri: "Cerem libertate! Cerem libertate!" E ceva obișnuit în viața zilnică a închisorii. Toți se vor liberi. În asemenea cazuri sunt puse în funcție reteviele, iar fețele supraveghetorilor se transformă în chipuri de fiară. Am observat săptămâna trecută, când, chiar în celula de vis-a-vis, făcuseră isterie doi inși. Urmăream această procedură prin gaura ușii. Petro lovea în ei ca în câini, iar din gingășia lui – nici pomină! Mai apoi, când aplană situația, el ne povesti că răzvrătiții cu pricina au nimerit aici pentru viol. Au violat o femeie gravidă, care se întorcea de la spital printr-o pădurice. Femeia batjocorită în stare de stres a născut chiar în fața lor doi gemeni. Griminalii, ca să șteargă urmele, au stropit femeia și pruncii cu benzină și le-au dat foc. Acuma își aștepta pedeapsa capitală și... se răzvrătesc...
Conflictul a fost localizat repede. Cu santinetele asiatice nu e de glumă. Peste pușcărie se lasă o liniște relativă. După prânz toată lumea era dispusă să doarmă. Varvara dormea cu cartea pe piept, grăsana continua să mâzgălească peretele, iar eu, culcată pe burtă,
fărâmițam bucățele de pâine.Din gaura din colț ieșiră șobolanii la plimbare. Erau vreo patru. Unul mai dolofan decât altul. Îi cunoșteam pe fiecare în parte. Fiecare avea numele lui: Vanea, Petea, Mișa. Favoritul meu era Leonea, Brejnev. Dacă mă văd vreodată la libertate, îndrăgesc un bărbat, îi nasc un băiețel și-i pun numele Leonid... Șobolanii erau flămânzi de-a binelea. Leonid se ridică pe două labuțe, rânji spre mine cu ochișorii ca doi tăciuni și prinse bucățica de pâine între dinții săi inscisivi. Ceilalți prinseră a se încăiera între ei, răpind hrana unul de la altul. Forfoteala lor mă amuza și le strigai cu jumătate de voce: "Ho, mânjilor, ho!"
După ce s-au săturat de-a binelea, prietenii mei deveniseră liniștiți, continuînd să miroase picioarele mesei, scaunelor de fier, pisuarul. Apoi, leneși, parcă luându-și rămas bun pentru o vreme de la mine, au dispărut în gura din colț. "Au sălașul lor ca și noi. Oare au și ei pușcărie? m-am gândit. Uneori omul este nevoit să-și trăiască viața dracul știe cum și unde." Săptămâna trecută mi s-a jupit toată pielea de pe corp. N-am știut nicicând că, aidoma șarpelui, din lipsa de vitamine, omul poate să se jupească dintr-odată de toată pielea corpului. Cu mine s-a întâmplat aceasta a două oară. La noi se zice că este pușcăriaș cu adevărat acela, care și-a lăsat măcar o dată pielea între zidurile închisorii! Și s-a înfrațit cu șobolanii.
Grăsana se coborî de pe laviță și multă vreme stătu la masa de fier, cu barba sprijinită în mâinile scurte și puternice, țintindu-și privirile spre lampa roșie din colț. N-am putut suporta tăcerea ei și m-am strofolit nitam-nisam la ea, amintindu-i că e datoare să-și spună păsul. Ea tresări, dar privirile continuau să-i fie concentrate în același punct. Pe obrajii mari prinse a se prelinge șiroaie de lacrimi. Lacrimile ei, însă, nu puteau trezi milă nici în inima mea, nici a Varvarei. Sunt lacrimi de dragoste, fericire, necaz, însă ele sunt prețuite doar dincolo de zidul înalt. Aici, în celulă, ele nu sunt decât... lacrimi.
-- Ești japoneză? am întrebat-o.
-- Mamă-mea a fost ridicată și dusă la Extremul Orient, în '40 și acolo s-a încurcat cu un samurai, prinse în sfârșit grai grăsana. Îl chema Akihiro. Mama îmi spunea că seamăn cu el. Mai mult nu știu nimica despre dânsul.
-- Dar pentru care păcate ai nimerit la noi? o interogă cu voce severă Varvara, care continua să citească.
-- Mi-am ucis mahalepul. Așa i se zice bărbatului în satul nostru. L-am suferit vreo douăzeci de ani. Neamurile lui nu m-au acceptat. Au spus că sunt japoneză și le amestec sângele neamului. Poate deatâta înjosire nu mi-a rodit pântecele nici un copil. La început medicii spuneau că nu sunt aptă de-a fi mamă, apoi când medicina m-a calicit de-a binelea și unul în halat mi-a declarat că pot deja să dorm cu toată gara, că tot sterilă rămân, s-a descoperit că soțul e... clapon! Iat-așa, suratelor!.. oftă grăsana, și-și ținti privirile spre mine:
-- Și au început terorizările și bănuierile mahalepului. Mă batea și mă vâra sub masă, ordonându-mi să latru ca și câinele... Știți voi, suratelor, ce e aceea prostituție? ne întrebă ea deodată.
-- L-ai înșelat, dori se afle Varvara, lăsind într-o parte cartea.
-- Tocmai că nu.
Sinceritatea grăsanei trezi interesul Varvarei:
-- Vicleano! Ce înseamnă pentru tine prostituție?
-- Atunci când te chinui să conviețuiești zi de zi într-o casă cu un om pe care demult nu-l mai iubești. Aceasta e o adevărată prostituție.
-- De aceea l-ai asasinat?
-- Da.
-- Și cum de te-au prins, fa? am rămas nedumerită. I-ai făcut harachiri sau?..
-- Când în casă este rău, toate se termină cu un deznodământ. Boala soțului a fost că a pierdut simțul măsurii. A trădat fidelitatea deschis. Cu cea mai bună prietenă a mea. Gelozia este oarbă și răzbunătoare pentru cei ce are patima ei. Într-o noapte i-am pus cahla. Mă îngrozesc, amintindu-mi noaptea ceea plină de calvar.
-- Și-apoi cum de te-au prins, fă? deveneam eu și mai nerăbdătoare. Cum de ți-au mirosit urmele?
-- La început nimeni din sat nu bănuia că soțul e dispărut. După ce-l otrăvisem, l-am hăbucit ca pe-un gălătuc și l-am dat pe foc, în cuptor. A ars ca tizâcul, până în zorii zilei. Mă înfricoșeam că se răspândea un miros de carne arsă prin mahală, însă sătenii, probabil, n-au luat în seamă.
-- Apoi te-au vândut?
-- Primarul, după o jumătate de an, văzând că soțul nu se arată în lume, a declarat la poliție... Eu mă deprinsesem de-acumcu toate și lucran în voie la câmp. Și numai în preajma iernii la ușa casei mele și-a făcut apariția un anchetator tinerel, plin de draci. M-a
ischitit pe colo, pe dincoace. Am scris lămuriri când l-am văzut ultima oară pe soț. Apoi, împreună, l-am căutat prin pădurea din preajmă, prin iaz, pe câmp, dar fără succes.
-- Totuși, te-a vândut vreo canalie.
-- Cum avea s-o trădeze, dacă a făcut asasinatul fără să vadă careva? se stropși Varvara către mine.
-- A fost greșeala mea. L-am ars la sfârșitul primăverii și nu mi-a dat prin minte un lucru. Anchetatorul, când pierduse orice speranță, hotărî să mă lase în pace crezând că soțul meu e pierdut fără de veste, dar s-a reținut în pragul ușii. M-a privit cu luare aminte și mi-a cerut... cociorva... A scos cenușa din cuptor și a găsit mandibula soțului, care nu arsese...
Deodată grăsana își miji ochii ei înguști și izbucni în hohote stridente de plâns. Am tresărit ușurel și, întorcându-mă ca și Varvara, cu spatele la ea, i-am șoptit plină de indignare:
-- Proasto! La pușcărie nu nimerești pentru cele făcute, ci pentru faptul că te-au prins...
Grăsana continua să răcnească printre lacrimi că și-a pierdut viața pentru totdeauna. M-a scos din fire până la urmă și i-am ordonat să închidă gura, că mă doare capul. S-a oțărât la ea și Varvara, dar grăsana nicidecum nu se putea potoli. Proasta de ea! Eu am nimerit aici a patra oară, și nu bocesc. Am nimerit că n-am avut ocazia ca să nu fiu prinsă. De câte ori am devalizat apartamente prin spargere, de atâtea ori am fost prinsă în flagrant delict. M-a născut mama fără de noroc.
Pe când grăsana, japoneza asta, s-a prostit cu totul și n-a fost prevăzătoare. Doamne! Lumea vorbește că japonezii sunt oameni deștepți la ei în patrie, dar aici, prin străini, uite cum se prostesc!
Grăsana continua să facă istericale. Și nu aveam ce-i face alta, decât s-o bocănim. Dar împreună cu Varvara am socotit că n-are rost să ne punem mintea cu ea. Am bătut în ușă și l-am rugat pe Petro să ne scoată la plimbare. Supraveghetorul a spus că nu se poate. Varvara, însă, i-a promis c-o să-i scrie o lucrare de curs la istoria P.C.U.S. Petro e student la facultatea de drept fără frecvență și adeseori apelează la ajutorul ei și nu putu s-o refuze.
Când a deschis ușa, mi se părea că spre celula noastră năvălesc roiuri de fluturi galbeni, fluturi pe care îi admiram în copilărie, când mă jucam cu ei în grădină la bunica. Printre gratii năvăleau razele soarelui strălucitor și blând. Peste hainele noastre jucau fluturași galbeni de lumină... Japoneza singură continua să răcnească după noi, s-o luăm la promenadă. Era prea exaltată, izbea cu pumnii în ușă. L-a supărat grozav și pe bunul nostru Petro. S-a întors la ea cu reteveiul și i-a potolit obrăznicia. Când ne plimbam prin curtea închisorii cu ziduri înalte pe meterezele cărora stăteau santinetele înarmate, Petro
continua să-i citească morală:
-- Aicea nu ești pe scenă și emoțiile trebuie să le uiți dincolo. N-ai știut să prețuiești libertatea.
Urmară câteva somații categorice ale lui Șamil în limba rusă, pe care le înțeleg toți pușcăriașii de minune... Grăsana muți. Petro veni la noi, căci avea el ce avea cu Varvara: discutau lucruri neințelese pentru mine. Despre filozofie și marxism-leninism, căci prietenul nostru curând avea să susțină examenul la facultate... Eu ridicam mâinile în sus și mă chinuiam să simt căldura razelor de soare ce se străduiau să pătrundă peste muchia zidurilor, aidoma fluturașilor galbeni... Galbenul e unica culoare ce pătrundea până la noi.
Ne-am întors împreună cu Petro și încă doi supraveghetori spre celulă, însă, cum deschiserăm ușa, îndată se stârni tărăboi în toată pușcăria. Grăsana izbutise să răsucească un juvăț din fusta ei înflorată și să-l prindă de gratiile geamului. Se zbătea în convulsii cu limba scoasă afară. Ochii ei ieșiseră din orbite. Petro se repezi cu un pumnal și tăie ștreangul, răcni cât îl ținură bojocii să vină medicii; apoi către japoneză, ordonându-i categoric să nu moară, căci va purta răspundere. Până veniră medicii, grăsana nu mai dădea semne de viață. Învălmășeala din jur nu-mi trezi nici o emoție, decât un val de invidie. Unica plăcere de a ieși dintre zidurile acestea la libertate e o moarte ușoară. Într-o clipă să te izbăvești de toate suferințele...
Grăsana zăcea întinsă în coridor. Medicii au confirmat moartea, doi temniceri asiatici au rostogolit-o pe năsălii și opintindu-se au dus-o dincolo de zidurile închisorii. Petro, ca o fiară, ne îmbrânci înăuntrul celulei, încuind ambele lăcăți de la ușa de fier. Un guzgan își făcu apariția din gaură și tot mirosind masa, scaunele de fier, se opri lângă bulhacul de sânge rămas după moartea grăsanei. Din urma lui, parcă înfricoșați, ieșiră și șobolanii ceilalți.
În celulă rămaserăm iarăși noi două, cu guzganii...

* * *

SÃRBÃTOAREA UNEI FECIOARE

Pe fratele Gheorghe l-am înmormântat în seara Vinerii mari. Paștele n-a fost paște, celelalte sărbători -- la fel. Tragedia familiei noastre se îmtâmplase îndată după plecarea mea de la cei doi copii, după care plecare locuiam singur într-o garsonieră închiriată în cartierul vechi al orașului. Moartea fratelui îmi cauzase un adevărat șoc. Patriot înflăcărat, pe Gheorghe nimeni nu l-a putut opri să plece la luptă când hoardele căzăcești năvăliseră în Transnistria. Am considerat că s-a grăbit, deoarece cât de neînfricat ai fi, în fața tancurilor rusești nu poți apare cu praștia. Oricum el m-a considerat laș și a plecat.
Moartea lui mă făcuse ursuz, pierdusem orice interes, mai ales fața de femei. Fiind profesor la arte, nu știu de ce mereu eram iritat de viitoarele artiste, drăguțe de altfel. Îmi potoleam singurătatea mai mult în plimbări solitare. Prietenii familiei dintr-odată s-au retras și numai amintirile trecutului mai pătrundeau în creieri, ca o rază de lumină. Starea apăsătoare îmi generase o și mai mare frică: să nu-mi îmbătrânească sufletul. Am ținut totdeauna la părerea că în pofida oricărei vârste nu trebuie să permitem sufletului să îmbătrânească. Adeseori mă îngrozesc semenii mei burtoși, neîngrijind de ei -- niște persoane cu trecut, cu prezent, dar fără viitor. Viitorul, afirmă ei, s-a oprit. Ei mai spunafirmă că viața îți oferă șansa la o anumită vârstă și trebuie să te împaci cu ceea ce ai dobândit atunci... Eu însă, după cele două drame personale nutream speranța de a găsi o delectare ce m-ar abate de la gândurile triste. Numai nu în vreo eventuală întâlnire cu o femeie. Ba chiar am decis că nu sunt capabil de-a fi familist și altă familie nu mi voi crea niciodată. Trecea timpul și traiul meu devenea tot mai monoton. Dimineața plecam la serviciu, seara, la întoarcere, treceam pe la sărăcăcioase magazine.
Cele mai apăsătoare mi se păreau clipele de așteptare a autobuzului la stație. Așteptând, lumea era mereu antrenată în discuții politice: vorbeau cu ironie despre conducere, despre faptele "vitejești" ale mercenarilor ruși în Transnistria. Evenimentele din stânga Nistrului
al treilea an consecutiv continua să-i denigreze pe moldoveni. În stații rusofonii, parcă presurau cu obrăznicie sare pe rană. Mă obișnuisem oarecum cu atare stare de lucruri, convins că este inutil să te pui în poară cu niște lifte hrăpărețe, înarmate și lipsite de cultură. Precum îmi zise un prieten, timpul le va pune pe toate la locul lor și Dumnezeu, peste toate mai mare, ne va întinde o mână de ajutor. E o chestiune politică și dezlegarea ei se va întâmpla, cred eu, atunci când fiicele mele vor ajunge la vârsta mea de azi...
În monotonia așteptărilor, într-o dimineață se întâmplă un lucru neobișnuit pentru mine. La stație își făcu apariția o domnișoară elegantă, îmbrăcată cu gust. Ivirea ei parcă descărcase atmosfera enervantă. Presupusem că e o liceistă sau poate o absolventă a gimnaziului, căci avea niște maniere adolescentine proeminente. Bărbații mai tineri, care până atunci stătuseră pe bănci, se ridicară în picoare, începând fiecare în felul său să-i dea semne de atenție. Unul o întrebă încotro pleacă, altul dacă n-are nevoie să se așeze în locul lui pe bancă ș.a.m.d. Domnișoara, cu un zâmbet enigmatic de Giocondă, le mulțumea tacticos pentru atenție și oarecum îi îndepărta politicos. Spre surprinderea mea, am observat că s-a apropiat de mine, mereu mângâindu-mă cu privirele ei arzătoare. Simțisem străbătând prin toată făptura de un fior pe care-l mai cunoscusem student fiind la Universitate, când eram îndrăgostit lulea de o fată de la istorie. Atunci, în zilele de iarnă trăiam zile frumoase de așteptare, de idile și farmec. Dar... domnișoara de la istorie iubea pe altul, pe un mustăcios de la securitate și mi-a tăiat-o odată și pentru totdeauna. Mă folosea doar ca să-i facă în ciudă securistului, să-l ațâțe. Până la urmă ei s-au căsătorit, iar despre jocul ei din culise aflasem la o depărtare de ani.
De atunci am rămas cu rană în suflet, convins că soarta chiar de la început m-a văduvit de măreția primului amor. În problema femeilor totdeauna e nevoie de multă răbdare, pe care, din păcate, n-am avut-o niciodată și poate de aceea m-am grăbit cu însurătoarea ca acum să ajung a fi ridicol. De fapt, ar fi un mare neadevăr, dacă aș spune că n-am iubit-o pe prima și unica mea soție. Greșeala mea a fost că m-am căsătorit cu o femee deșteaptă, ingenioasă, inteligentă, dar personalitate! Iar când sub același acoperiș convețuiesc două
personalități cu caractere diferite, familia nu este decât un miracol. Acum compar însurătoarea mea de atunci cu o revoluție care izbucnește în clipa când se coc premizele respective pentru acest pas. Trăiesc de-atunci, de la hotărârea mea să divorțez, cu părerea că bărbații nu sunt sinceri când afirmă că se iau din dragoste curată, fiindcă nimeni niciodată n-a știut ce mai înseamnă și asta. Dar când suferi povara divorțului, te convingi că viața conjugală nu e altceva decât o părere. Toate fetele la început sunt sfinte, mângâioase, ascultătoare, să le pui în sân nu alta; îți iartă orice greșeală, par înțelegătoare și atente. Dar mai trece puțină vreme și apare proza vieții. Și te pomenești într-o bună zi că s-au convertit în mercantilism, că înclină spre gâlceavă, încât ai impresia că marea majoritate a femeilor sunt pur și simplu... schizofrenice. Sau poate e altceva la mijloc...
Bărbații -- așa le este natura -- se întâmplă să aibă nevoie de mai multe femei în tinerețea lor. Deștepți au fost musulmanii când au gândit cu genialitate că în viața lor este foarte binevenit și necesar haremul. Acolo familiile sunt trainice și sănătoase, iar bărbații nu sunt învinuiți, pare-se, de infidelitate... Acum, când domnișoara mai că se lipise de mine, uitasem de noua și vechea filozofie a căsătoriei.
Autobusul ca înadins întârzia... Vântulețul răscolea frunzișul uscat și putred, așezat toamna trecută pe la rădăcina plopilor de pe marginea drumului. Începu să bureze. La celălălt colț al străzii, unde, pe asfaltul negru ca smoala, jucau luminile semaforului stăteau zgribulite două pisici, cărora nici să le piese de ploaie. Desfăcusem umbrela, străduindu-mă să trimit gândul la examenele ce aveam a le primi în acea zi studenților, apoi la ultimele crâmpeie de viață ale fratelui, când de-odată mă pomenii cu o voce dulce și cuminte alături:
-- Am uitat umbrela acasă.Ploaia asta născtrușnică... Îmi dați voie?
Am fixat într-o clipă că domnișoara, deja alături, sub umbrelă, e puțin mai în vârstă decât fiică-mea.
-- Mi se pare c-ați suportat un naufragiu, zise dânsa zgribulindu-și spatele... Vi-i zâmbetul ba trist, ba fascinant...
Ultima ei frază sună cam neobișnuit, semănând mai mult cu o chemare din viacul trecut, cu o voce sonoră de care n-am avut norocul la vârsta adolescenței. Era ceva miraculos și inexplicabil. Simții cum mă topesc în preajma acelei ființe,. căzute ca un fulger de fericire în viața mea scurtă. Ploaia întețea, pisicile de la colțul străzii, ca și toată lumea, au început să-și caute unde să se dosească. Simțeam aproape suflarea fetei și ochii, ochii care mă înnebuneau. Nici n-am observat când sosi autobusul. Lumea prinse să se agite, întârzia la serviciu, iar noi stăteam nemișcați, nici că ne păsa. Am scos cărticica de vizită din buzunar, am slobozit-o ușor în gentuța ei neagră, cu lăcățile aurite și desene albe pe ea, zicându-i, stânjenit, ca un adolescent:
-- Cred eu că... trebuie să facem cunoștință...
Spre marea-mi surprindere, domnișoara observă autobusul, mă apucă de mânecă, și trăgându-mă spre ușă, zise indiferent:
-- Niciodată n-am acceptat cunoștințele din stradă.
La vârsta mea, când nu mai sunt nici bătrân, dar nici tânăr, în situații similare pot fi supus pericolului de a deveni ridicol. Așa a pățit și fratele Gheorghe, căzut pradă unei dragoste ce aparținea altuia, în numele ei dorind să-și arate vitejia la Nistru. Dar în loc de dragoste și glorie, găsi acolo moartea... Adus pe scut în Vinerea Mare, pretinsa lui dragoste n-a venit să-i vadă fața ciuruită de gloanțe și steaua ce i-au ars-o cazacii pe frunte. Ea a plecat cu un alt amant într-o exursie, undeva pe insulele Canare.
Vreo săptămână, cât așteptam la stația cu ghinion (ori poate cu noroc?!), domnișoara parcă dispăruse. Nu apărea de nicăieri, deși îi simțeam privirile pretutindeni. În zilele celea plecam la serviciu ca la nuntă. Tristețea mă părăsi, încât se minunau și studenții de
buna-mi dispoziție. Într-o chindie de octombrie, când vântul mâna aiurea frunzele aurii în susul și josul străzilor, mă telefonează cineva:
-- Sunt domnișoara care nu acceptă cunoștințele din stradă...
Într-o clipă am fost și în Aleea Clasicilor.
-- Sunteți nespus de drăguț, doar că aveți ceva dintr-un bărbat înaintea unei încăierări, zise, mirosind trandafirul pe care i l-am dăruit. Nu cumva plecați la luptă cu cazacii?
-- Dar de ce ar trebui să plec?
-- Așa-i timpul, nu m-aș mira. Vecinul nostru a căzut la Cocieri. Nimeni însă nu se poate dumeri pentru ce a murit...
-- E trist, e trist, ce mai vorbă, i-am spus. Și toamna e tristă. Și frunza e tristă. Să ne adâncim în tristețea toamnei...
Ajunși în dreptul unei bănci, auzirăm niște bătrâni care, chipurile, discutau între ei.
-- E cam tinerică pentru domnul...
Dialogul bătrânilor, nu știu de ce, m-a amuzat, m-a încurajat. Soarta mă îndemna să cred că bunul Dumnezeu mi-a adus în cale acea dragoste pe care n-am întâlnit-o în adolescență. Prezența fetei îmi înnobila sufletul.
-- Să plecăm de-aici... Să plecăm...
Rugămintea a fost convingătoare. Am oprit un taximetru și peste jumătate de ceas ne-am pomenit într-un apartament bine amenajat din preajma hipodromului. Domnișoara vorbea despre flori, cărți, despre mode. După o cafea mă întrebă:
-- Vă simțiți bine? E apartamentul nostru.
-- Oarecum...
-- Dragul meu. Bărbații devin ridicoli când își manifestă prea evident slăbiciunile în fața unei situații imprevizibile. Suntem doi îndrăgostiți, iar îndrăgostiții sunt scutiți de eșecuri...
-- E neobișnuit oarecum... mă bâlbâi ca un zălud, străduindu-mă să înțeleg dacă ceea ce se întâmplă cu mine e realitate sau vis. Cum să socotim cele ce se întâmplă între noi?
-- O istorie fulgerătoare în biografia mea, zise împăcată.
-- Un fulger?..
-- Care e și nu e... Viața noastră este o scânteie de pierderi și recuperări. Am impresia că ați apărut în viața mea cu o întârziere de câteva zile... Dar sunt fericită că ați apărut...
-- Iar eu am sensația că ați venit de acolo, din adolescență...
S-a lăsat o tăcere adâncă. Doar lumânarea de pe masă, pe care o aprinse domnișoara, sfârâia ușurel.
-- Când v-am văzut pentru prima oară la stație, simțeam că în ființa mea s-a trezit... femeia, recunoscu deodată ființa care își lipise obrajii de ai mei. În colțul ochilor ei, la lumina slabă străluceau două lacrimi.
În vreme de dincolo de geam pășteau doi cai albi, cu coamele în vânt, noi pluteam pe valuri cunoscute și necunoscute totodată. Orașul adormea în pace și liniște. De pe peretele din față ne priveau ochii dulci din fotografia domnișoarei. Într-un târziu fata cu părul lung zise ca pentru sine:
-- Ce păcat că fericirea durează doar câteva secunde...
Mă incomodau vorbele ei și doream s-o readuc la realitate, să clarific până și... lucrurile clare: cine este, de unde vine, ce înseamnă toate cele ce se întâmplă între noi aproape inconștient, numai după o singură întâlnire...
-- De mâine ne vom vedea mai des...

Domnișoara, ștergându-și lacrima abia vizibilă, ofta ușurel:
-- Ați zis că a avea familie e un adevărat sacrificiu? Mă căsătoresc. Peste patru zile voi juca nunta...
-- Zău? făcui mirat, convins că domnișoara glumește. Ea însă își ascunse căpșorul în pieptul meu și continuă să-mi spună:
-- Mă căsătoresc cu un cazac din Transnistria, pe care l-am întâlnit înainte de dragostea noastră... Uite cum se întâmplă... Avem o dragoste, dar nu putem merge împreună mai departe. Asta e...
Convingându-mă până la urmă că domnișoara nu glumește, simțisem cum o slăbiciune puse stăpânire pe întreaga-mi ființă. Clipele care adineaori ne înveliseră cu miresme de flori și plăcere plecau, plecau, ducându-mă parcă în neantul deznădejdei.
-- De ce îți trebuie să-ți legi viața cu un cazac? Ai lui au semănat oroare, moarte în Transnistria. L-au ucis pe fratele...
-- Da, voi, romănii, aveți suflete nobile, pacifiste. Sunteți oameni cu adevărat, dar nu sunteți duri ca și cazacii. Poate fiindcă vă lipsește demnitatea de neam...
Domnișoara se îmbrăca încet, parcă indiferentă la toate ce fusese adineaori între noi. Îmi amintii vorbele unui coleg de catedră despre basarabenii văduviți de intelectualitate, despre primele talente care apăruseră la noi, despre eșaloane întregi cu rusoaice drăgălașe trimise de Moscova în Moldova. Poate prin aceieași coicidență băieții de-atunci s-au căsătorit cu rusoaice? Mulți dintre ei, devenind mai târziu oameni politici, cu vremea și-au uitat limba, obiceiul, iar odraslele lor s-au pomenit mancurtizați. "Iată cum se întâmplă... Când simți fericirea în mâinile tale, desfaci palma s-o vezi și te-alegi cu... dezamăgirea. Oare voi mai avea puteri la vârsta mea să recuperez cele neîmplinite? Ori poate a avut dreptate fratele, care, ducându-se la moarte, a spus că omul totdeauna are o parte a sufletului ce nu se vede, nu se împarte cu nimeni, căci aparține în exlusivitate propriei sale conștiințe..."
-- E totul pierdut și nu va rămâne nimic din dragostea noastră efemeră! am murmurat într-un târziu, când trebuia să ne despărțim.
-- Va rămâne, zise ea convinsă. Va rămâne un copil, căruia o să-i pun neapărat numele Dumnevoastră. Între oameni totdeauna rămâne ceva veșnic, sacru. Rămâne soarele, luna... stelele, cerul care ne unește sub același acoperiș...
Mă cuprinseră durerile de cap. Pe la miez de noapte ne-am despărțit. Pășeam clătinându-mă ca un beat spre gazda-mi pustie și rece. Amărăciunea coborâse în întreaga mea făptură. Doream să mă împac oarecum cu întâmplarea de adineaori, că doar nu aveam a-mi pune capăt zilelor la o simplă dezamăgire. Dumnezeu ne dă viața așa cum este. Ș-apoi cine din noi poate afirma cu tărie că atunci când suntem obsedați de eșecuri, suntem datori a socoti că trăim adevărata nefericire?

* * *

ATUNCI CÎND NOAPTEA NU DORMEA

Era sfârșitul lunii mai. Până la demobilizarea mea rămâneau zile numărate.
Sosise deja noul contingent, niște băieți bine instruiți, ce ne înlocuiră pe noi, soldații vechi, încât aproape că am rămas fără griji. Mai ales seara odată cu încheierea zborurilor de antrenament, după ce avioanele erau așezate cu strictețe în linie, adormind liniștite la locurile lor de repaos, deveneam liber ca o pasăre și puteam să-mi petrec timpul așa cum gaseam de cuviintă. Santinelele, cu dulăi în lanț, păzeau împrejurimile bazei militare. Și în acel ocol enorm de sârmă ghimpată se simțea miros plăcut de flori de drăcilă, îmbibat cu un iz ușurel de motorină.
Nopțile îmi plăcea să cutreier malurile abrupte ale Stârului, râul din localitatea N. De la cazarmă treceam printr-un desiș de vișini cu vârfurile ușurel argintate de lumina slabă a lunii, care ba apărea, ba dispărea printre nori, coboram cărărușa ce străbătea șerpuitoare prin păpurișul înalt, foșnitor, până mă pomeneam lângă apa neagră ca smoala, plină de vârtejuri. La cotitura ceea apa înghesuia malurile, iar sub două sălcii bătrâne și pletoase, prinse în pripoane, se legănau pe valuri vreo câteva bărci.
...Noaptea era cuprinsă de o ceață ușoară, încât, dacă priveai peste vișinet, spre cerul luminat de lămpile orașului din depărtare, abia puteai desluși zidurile crenelate ale cetății Liubart, denumire dată în cinstea făuritorului ei, un pan polonez.
Observasem în seara ceea pe cer niște nori grei, negri ca fumul de smoală arzând, care, parcă mobilizați în grabă de o putere supranaturală, tăiați pe alocuri de secera lunii, își luau calea peste Pocuția spre Basarabia mea natală... Aruncam din mers petricele în râu. Ajuns, la bărci, am urcat în una din ele. Valurile năstrușnice prinseră a mă legăna, de parcă voiau să mă adormă ca pe un copil. Șezând în barcă, eram cu gândurile acasă, la cele petrecute acolo până la armată. Încercam să-mi amintesc crâmpeie de viață, pe care le memorizam îndată după naștere. Pesemne ca toți oamenii, odată și odată, se gândesc în sinea lor și la aceasta, căutând cu insistență în memorie câte-o imagine din împărăția îndepărtatei copilării... Și părea că retrăiesc clipa când, înfășat într-un bariz în carouri, mama mă scălda într-o covățică. În sobă arde focul, lemnele trosnesc... Lăutoarea este fierbinte, mă sufoc, scâncesc, dar mama mă spală cu insistență, strecurând printre buze cuvintele unui cântec: "Pe un vârf de munte, pe-o vale-adâncă..."
Apoi îmi apare în gând, ceva mai deslușit, un alt crâmpei din viață. E iarnă. Afară viscolește. Pe lângă garduri, de-a lungul drumului din centrul satului, fumegă suluri de zăpadă. Pășesc prin troiene, cu o torbă de făină în spate, spre malul râpei, unde e casa bunelului. Mă trimisese mama la el. Ajung înghețat bocnă, cu lacrimi de frig pe obrăjori. Bătrânul mă urcă îmbrăcat pe laița de lângă soba fierbinte și după ce dinții mi se opresc din clănțănit, el zâmbește și se pare că vrea să-mi facă o surpriză. Scoate dintr-un cufăraș negru ca tăciunile niște nuci, zaharicale și mi le dă. Mă sărută, înghimpându-mă cu barba albă ca neaua, zice că am împlinit azi patru anișori și mă felicită!.. Amintirile vin cu duiumul, însă astăzi nicidecum nu mai pot resimți deplin atmosfera acelor dulci timpuri. Azi parcă toate sunt altele, schimbate nu știu cum...
Barca tresări vârtos, nimerind în iureșul unui vârtej. Stufăriile prinseră a foșni, stârnite de vânt. La un moment m-a cuprins teama că m-aș putea răsturna în râu. Am sărit din luntre și m-am pornit în josul râului, spre stufăriile din preajma cetății. Aerul jilav aducea dinspre pădurea de peste aerodrom același miros de motorină, de apă stătută și de coșolină. Locurile din preajmă erau mlăștinoase, dar nevoia de țănțari venea mai încolo, pe la mijlocul verii. Aveam o presimțire ciudată, mai ales când deodată, am deslușit înaintea mea urme de pași mărunți, ce nu semănau a fi lăsați de cizmă soldățească. Era exclus ca în locurile celea să nimerească vreo persoană civilă... Ieșind din stufăriile înalte, am răsuflat ușurat. Dar în aceeași clipă fui surprins de o spaimă cruntă, de ceva necunoscut și îngrozitor: în fața mea răsari ca din pământ o fată... goală. Stătea statuie înaintea-mi și tremura de frig. În descumpănirea ce mă cuprinse, i-am deslușit totuși oasele zigomatice clar conturate, fruntea-i îngustă, ochii asiatici, nasul lățit și păru-i lung și blond, care purtat de valurile vântului jilav, cerca să-i acopere pe-alocuri goliciunea. Mă zguduii cu toată ființa, amintindu-mi spusele unui camarad de oaste din Bielorusia, căruia îi ziceam Seabră, adică prieten. Acest Seabră, parcă în glumă, parcă în serios, ne mărturisi că în Volânia există o sectă în afara legii, care se numește "apostolii luminii". Acești "apostoli", o dată în an, se adună pe ascuns pe malul Stârului, aprind un foc și se roagă. După îndelungate rugăciuni sectanții beau crâncen și ospătează monstruos, apoi își petrec noaptea cu pricina în dezmățuri și desfrâu... Pruncii zămisliți în acea seară, la nașterea lor, sunt aduși cu toții jertfă... focului...
Ochii ei se făcuseră mari, bărându-mi calea. Muțisem, cât timp încercam s-o ocolesc. Fata însă continua să-mi stăvilească drumul și, întinzând brațele spre mine, șușoti ceva cu vocea-i stinsă, silindu-mă printr-un gest să stau locului. Dinții ei mari, albi, clănțăneau amenințător, iar fața-i umedă și suptă de nesomn mă hipnotiză parcă. Abia după o vreme am simțit cum de pe buze ise desprind niște vorbe necuviincioase... Fata îmi întoarse spatele catifelat și, cu mișcări feline, râzând malițios, dispăru în desișul stufăriilor. Frica încuibată în trupul meu era atât de puternică, încât nu mă hotăram să continui calea și stăteam ca un par bătut. După ce am încercat a mă calma, potrivisem, totuși că cele întâmplate nu sunt decât o simplă halucinație. Ajuns stăpân pe propria mea siguranță, curând auzii la spate un suspin adânc, înăbușit. M-am întors. Era același nud, cu un cuțit mare în mâini, tăiușul căruia străluci în dreptul pieptului meu. Privirile de vasilisc ale fetei făcuseră să dispară. Deseori moartea trece pe lângă noi fără ca s-o observăm. În momentul cela însă realitatea era crudă. Moartea, precum vă dați bine seama, stătea la câțiva centimetri de mine...
-- Ce-i cu tine?
Întrebarea mea, pe culmea indignării, răsună atât de tare, încât fata lăsă cuțitul în jos, bâigui ceva, apoi începu să scâncească abia auzit. Scuturat de spaima morții, încercai a mă stăpâni.
-- Liniștește-te! i-am zis înțepat, sfidător, ca în gând iar să mă înfurii. Ce-o fi însemnând toate astea?... Vorbesc cu muma pădurii?...
Ea continua să mă privească deja pe furiș, scrâșnind din dinți.
-- Îmbracă-te, să nu răcești, am revenit mai calm.
Ea însă tăcea cu încăpăținare. Mă fulgera atunci gândul că o fi scrintită. Surdomută. Într-o clipă de tâmpenie, poate să mă omoare și nici să nu răspundă măcar... I-am smuncit pumnalul din mâini, aruncându-l cât colo în stufării.
-- Pleacă! m-am răstit la ea, făcând-o să tresară.
-- Unde? mă surprinse deodată cu un râs himeric.
-- ?!...
Aproape înconștient, am silit-o să meargă după mine până la cotitura cu sălcii, unde stăteau priponite bărcile. Câteva luni în șir nu văzusem zare de femeie, pe când acum pășeam hotărât alături de una în veșmintele Evei. Pișcam cu privirile îndărăt, simțindu-i căldura sânilor fragezi, părul mânat de vânt peste umerii mei, părându-mi că o să se topească pământul sub mine... Mă amăra doar gândul că mă aflu în compania neașteptată a unei debile.
Ajungând lângă bărci, ce i s-o fi năzărit zăludei, că țipă strident și se repezi cu toată firea să-și înfigă ungiile în gâtul meu. O făcuse pe neprins de veste, căutând să mă stranguleze dintr-o mișcare... Am reușit s-o îmbrâncesc cu brutalitate, ca să zboare ca o surcică în valurile nămolite ale râului. Nu-mi dădeam seama ce fac. Þinând pumnii încleștați, o așteptam să iasă pe mal. Ea însă izbucni în hohote de râs și se bălăcea în apă arătându-mi prostește limba. Ieșise pe mal abia când mă ogoisem, încredințând-o că-i dau iertare. Ea, fără a-și feri părul de pe față, sâni și coapse, veni alături și netezindu-mi epoleții albaștri, mă rugă să ne așezăm nițel pentru a ne potoli oboseala. Încerca să-și șteargă apa de pe sânii catifelați și tineri. Apoi prinse a smulge iarba din jur ca s-o arunce supărată în râu.
-- Ascultă, divcino, dracul să te ia, știi să vorbești sau nu?
-- Sunt rusoaică! îmi reproșă dânsa vehement. După o mică pauză se îndârji iarăși cu vocea la mine: Fiți afurișiți cu toții!
-- Unde ți-s țoalele?
Nu-mi răspunse, ci își acoperi doar fața cu palmele sale neobișnuit de mari, probabil ajungând în sfârșit rușinea la conștiința ei. Șușoti iar ceva asemănător unei rugăciuni.
-- Bucură-te c-am dat peste tine... Câte nu se întâmpla noaptea...
Ea mă privi acuzator și izbucni cu un glas în care tremura mult necaz.
-- Fii blestemat și tu, în vecii vecilor!
-- N-ai ce te război cu mine... Afurisit e-acela care ți-a jucat festa.
Spre uimirea mea, fata clătină afirmativ din cap, dar tot atunci se ridică în picioare și făcu un gest de batjocură. Își scutură apoi nisipul de pe coapse, fese, de pe rotungimea abdomenului. Potrivind toate normale, veni iar lângă mine, așezându-se alături.
-- Te jenezi?
-- Cum de-ai nimerit aici fără ca să dai peste santinele?
-- Sunt stăpână pe toată țara și unde vreau acolo pătrund, cercă ea să mă convingă plină de sine.
-- Posibil... zisei compătimitor, fără a înțelege de ce.
-- Crezi că e o comedie la mijloc? Nicidecum! Puturosul ăsta de râu e vinovat. El mi-a mănat hainele la vale. Ai înțeles?!
-- Bănuiesc...
-- Negreșit că-i așa, se oțărî dânsa zgribulindu-se lângă mine.
Abia de mai pronunța vorbele. I-am dat vestonul, pantalonii kaki, rămânând în albituri. Nu se lăsă mult rugată. Hainele îi erau cam mari. I-am pus și chipiul pe cap. Fata duse cu semeție palma la tâmplă, salutându-mă militărește, și râse bucuroasă, dezgolindu-și dinții mari și albi... Gândul că fata este o veritabilă reprezentantă a sectei descrise de Seabră nu-mi dădea pace, dar n-am îndrăznit s-o descos cumva. Ea mă cuprinse cu palmele de umeri și încercă să mă ridice, dar mă dovedisem prea greu pentru puterile ei.
-- Îmi place să mă scald în dricul nopții, zise ea mai apoi plină de împortanță. Sunt în treacăt pe-aici. Până acum m-am scăldat în Obi, Enisei, Terek, Amur, Dunăre, Nistru, Volga... Râurile necuprinsei mele țări! Dar mai neghiob râu ca Stâr n-am văzut. Am lăsat hainele colea lângă barcă, dar în locul lor am găsit pumnalul cu care am dorit să te omor... Cum te cheamă?
Nu-i plăcu numele meu. Aflând că sunt din Moldova, mă numi cu mare dispreț "român". S-a grăbit să-mi spună că a cunoscut destul de bine Chișinăul, care-i "tixit de naționaliști"...
-- Acuma extremiștii români de la voi fac gălăgie. Vor tricolor, alfabet, limbă de stat... Nu e prea mult? încercă fata să-mi ceară socoteală. O să vă iasă toate pe ochi... Vezi avioanele astea de pe aerodrom? În câteva clipe ajung acolo și fac praf din toți naționaliștii. Suntem puternici! Să nu uitați că prin țara noastră mare și iubită putem să ne plimbăm cum dorim și când dorim...
Ea se mai roti o dată în jurul meu și zâmbi plină de răutate. Totuși era frumoasă. Emoțiile îmi urcau cu noduri în gât, mi se întrerupea răsuflarea și nu puteam pronunța cuvintele deslușit. Vrând să-i reproșez oarecum, vocea mi se stingea ca para focului în ploaie. Ea își mută capul de pe umăr pe pieptul meu. Inima îmi zvâcni cu putere. Mă cuprinse cu ardoare...
Timpul trecu uluitor de repede. Cu fața scăldată în plăcere, șireată, ea nu dorea să se scoale de pe iarba jilavă și moale. M-am uitat cu înfrigurare la ceas. Curând la cazarmă va suna deșteptarea. Trebuia să ne dispărțim. Ajutând-o să se ridice, fata iar prinse a face grații în jurul meu, râzând în hohote.
-- Eu sunt stăpâna nopții, zise ea. Am făcut și voi face tot ce vreau. Nu fac politică, dar supravegez totul...
Apoi, cu aceleași mișcări feline, dispăru în împărăția stufăriilor de parcă ar fi înghițit-o iadul. Din urma ei veni un râs nerod. După care se așternu liniște... În jur domnea doar foșnetul stufăriilor.
Dispăriția fetei m-a neliniștit. Prinsem a-mi chinui mințile: cum să ajung la cazarmă în izmene? Ce rușine!... Ce-o să se mai hlizească Seabră...
Peste o vreme fata reapăru îmbrăcată într-o rochie roșie ca și broboada. În mâini ținea hainele mele. Aruncându-mi-le, așteptă să mă îmbrac.
-- Þine-l, întinse dânsa pumnalul pe care-l aruncasem în stufării. Ca amintire despre o seară petrecută pe malul Stârului în compania unei lunatice...
-- Păi, suntem deja cunoscuți.
Reproșul meu nu-i conveni.
-- Nu e neapărat să ne cunoaștem mai bine. Adresa mea este mare. Dacă
o să am nevoie, te voi găsi. Fii pe pace! Dar dacă nu-ți vei putea potoli curiozitatea, află că sunt designer și vino oricând la casa de mode din oraș.
-- Cine ți-a întors hainele? Doar spuneai că ți le răpise apa?...
-- Le uitasem în stufării, se îndreptăți dânsa. Tot acolo am găsit și cuțitul. Ia-l, ca amintire...
Vorbele și comportamentul ei mă mai făceau să cred că ceea ce se întâmplă cu mine nu e decât un vis feeric, un miraj. Ea, însă, continua să râdă, cu un râs fals, până se apropie de mine și mă sărută pe neprins de veste, fugar. Mi-a șoptit apoi "mulțumesc", fără a pricepe
pentru care binefacere, mi-a spus că-i place la nebunie ploaia ce începuse a picura mărunțel, odată cu lumina zilei, și un zâmbet larg se contura cu sforțare evidentă în clipa când hotărî să se despartă de mine. La lumina clară a zilei îi deosebeam chipul, sânii proeminenți, mâinile și picioarele puternice și lungi. Avea rochie roșie ca sângele, pe care se conturau unde și unde câte-o seceră și un ciocan. Îndepărtându-se de mine, observasem deodată că din mișcările ei feline din timpul nopții parcă nu rămăsese nici urmă. Mă fulgeră gândul că și în această privință, jucase teatru de-a binelea. Mersul ei era stângaci, greoi, de parcă era o bătrână de peste șaptezeci de ani. Astfel păși printre pinii drepți ca lumânările, printre posturile de gardă, se topi în verdeața umedă, în direcția cetății lui Liubart.
N-am avut îndrăzneala s-o chem cumva, să-i aflu numele măcar. Toate cele trăite atunci se topeau în lumina zilei, cu nedumeriri și enigme... M-am liniștit apoi cu gândul că, uneori în viață ni se întâmplă și cazuri inexplicabile. Noaptea în care am întâlnit-o pe fata ceea pe malul Stârului ascunde și azi un miracol...
Zilele rămase până la demobilizare le-am petrecut în zbuciumul căutărilor acelei fete pe străzile aglomerate ale orașului din vecinătatea aerodromului cu avioane moderne, gata în orice clipă să zboare spre cele mai fierbinți colțuri ale țării. Am colindat toate casele de mode, am intrat prin magazine, pe la gară, am urmărit băncile adumbrite de sălcii pletoase din parcul "Lesea Ukrainka"... Simțeam că ochii ei înguști, puțin expresivi, dar precauți, mă urmăreau peste tot... Cu toate acestea, nimeni nu știa de ea.
Într-o seară de iunie am părăsit Volânia. Împreună cu mine, pe cer, spre Basarabia pluteau nori grei și negri. Luam cu mine amintirea nălucii nocturne de-atunci, care, în ciuda căutărilor zbuciumate, nu mi se mai arătă vreodată, deși aveam presimțirea că ochii ei șireți vânau mereu alături. Mă mai vânează și azi, și nu sunt sigur că nu mă vor urmări și mâine...




DOINIÞA

După vara nădușitoare, petrecută în componența unui detașament studențesc pe șantierele de șoc din stepa Bugeacului, m-am întors acasă într-o sâmbătă pe la chindie. Eram student la drept, primul viitor jurist din sat și aveam o mândrie deosebită să fiu printre prietenii mei de școală ca să le povestesc ceva dintre cele auzite de la prifesorii universitari legate de jurisprudență și lumea interlopă. Ca de obicei mă rețineam puțin acasă, izbutind doar să schimb câteva-i vorbe cu părinții, dar atunci l-am găsit în ogradă numai pe tata. Căra cu niște căldări smălțuite ravacul din cada de-afară în butoaiele din beci. Mama era dusă "la ajutor" -- se mărita verișoara Galea. Am vrut să-l ajut pe tata, dar el nu m-a lăsat să mă murdăresc, spunând că nimeni în gospodăria lui nu știe a face lucrul ista mai bine decât dânsul.
...Toamna se arăta a fi fermecătoare. Așternut cu frunze îngălbenite, drumul ce ducea spre pădurea de la Chitca mă îmbia într-acolo și, fără a chibzui mult, m-am dus să hoinăresc pe potecile copilăriei mele. De acolo (de la Chitca) Ineasca, satul meu, se vede ca în palmă. Viile, urcând pe dealurile îngemănate, se domoleau în valuri aurii la soare, lăsând o ieșire spre lunca de pe șesul Ciulucului. Plutea în liniștea răcoritoare a serii un miros de poamă căpșună. Taman ca atunci...
Parcă o văd pe Doinița... Smolițică, ferindu-și mereu părul negru ce-i acoperea neascultător ochii, zâmbind a voie bună cu buzele de culoarea vișinilor coapte, mă îmbia cu îndemnul ei ștrenghăresc să ne duce, la "Luminița" ceea de la școală...
Trebuia să cânt în fața colegilor și oaspeților veniți din centrul raional, dar, când urma să ies pe scenă, în ușă apăru Doinița și mă chemă nerăbdătoare pe o clipă afară. Pe o singură clipă numai.
Era o neastâmpărată și deseori găsea prilej de șotii -- când se cuvenea, dar mai des când nu se cuvenea. Am insoțit-o supărat până în pragul școlii. Geamurile mari aruncau lumină peste pământul reavăn din care se ridicau valuri ușurele de ceață, învăluind merii înfloriți din livadă. Fără nici un fel de întroducere, Doinița mă trase încetișor de mânecă și-mi arătă stăruitoare cu degetul spre mărul albit de la colțul școlii. Mi-am încordat vederile și atunci, sub coroana copacului am deslușit rochia învățătoarei de muzică, diriginta clasei noastre, ocrotită de brațele unui flăcău zdravăn, purtând pe cap o pălărie mare din paie de orez.
-- Se pupă... am șoptit abia, stăpânindu-mi răsuflarea.
Doinița, oarecum îngrijorată, își purtă ochii focoși când la mine, când la perechea de sub copac, ținând ca o gospodină de trebă mâinile în șolduri.
-- E Fănică, agronomul... oftă colega ușurel. Apoi făcu bănuitoare: -- Dee-ți în gând!..
De odată am șuierat prelung cu o mână dusă în moalele capului – a prăpădenie nu alta... De-a dreptul luați prin surprindele, îndrăgostiții de sub măr s-au rupt din sărut și au tulit-o în desișul livezii. Atunci Doinița, speriată și ea, mă înșfăcă de-o mână și, chifnind ștrenghărește, precum îi era firea, am zbughit-o în școală, ascunzându-ne într-o clasă pustie.
-- Ai văzut?.. nu m-am stăpânit eu.
-- Răii, înghână fata, abia tregându-și răsuflarea.
Așa ceva nu trece cu vederea, prin urmare, plin de ambiție, cum eram pe atunci, am declarat că mă duc să-i dau de știre directorului care asista la "Luminiță".
-- Te trage cineva de limbă? îmi dădu ea, nemulțumită, chipiul pioneresc peste ochi. Ai văzut? Să peară totul în tine, chiar acuma!..
Și dispăru de lângă mine, mistuindu-se undeva în seninul înmirezmat al serii...
Un chiot de flăcău mă readuse la realitate, amintindu-mi de nunta verișoarei. Un miros subțirel de tescovină plutea din vale spre Chitca. Ciulucul, la apusul soarelui, părea un semn de întrebare pe tot întinsul șesului.
Am luat-o la picior spre casă. Tată cărase tot răvacul, pusese un mălai la teasc și tăifăsuia cu mejieșul Simion Lazu. Stăteau în gura ghârliciului, iar lumina din prag, strecurată printre tufele de vie, le bătea în spate.
-- Dacă s-ar pune nucari pe marginea drumului până la Brăndușa, mai întâi de toate statul ar avea mare folos, am prins eu vorbele vecinului, care, se vede, începu să socoată pe degete: -- De frumos? Copac delicat! Nuci -- o să aibă? Aibă! Da lemnul? Lemnul, băiete!
-- Au sădit mai anțărț până la Malul Galben, dar nu le-a ticnit hleiul, i-am amintit vecinului.
-- Da cine i-a îngrijit? mi-a cerut socoteală Simion. Sătenii au uitat atunci că nucii puși trebuiesc îngrijiți, udați la vreme, curățiți, păziți de ger...
-- Ascultă ce spun oamenii și prinde la minte, măi băiete, căci geme valea de proști, mă preveni tata, nerăbdător să împle cănița cu vin.
-- Mătincă vreți să vă duceți chercheliți la nuntă... nu m-am lăsat eu.
Tata se simți înțepat. Vecinul sări să-i eie apărarea, scoțind pieptul înainte:
-- Băiete, să taci! Mucles! Om ca badea Vlad nu găsești în toată Europa!
Tata împunse supărat cu privirea, dar vecinul ținea cu tot dinadinsul să-și limpezească până la capăt gândul:
-- Iac-așa, Serafime! Viața-i o minune și dac-o perzi tămbălău în tinerețe, degeaba te pocăiești la bătrânețe -- dacă s-a dus îi bună dusă... Cât trăiești, fă bine oamenilor. Să fii sigur că urmașii se aleg cu ceva după tine -- fie măcar și pentru câteva zile. Simion
măsură cu privirile îngândurate dacă pricep ce spune el, apoi i se adresă tatei: -- Cui în sat n-am făcut eu uși și ferestre? Oamenii mi-s martori și de roșit, cred eu, n-am ce roși în fața lor pentru cele făcute. Și trecu hotărât la cântare:
-- Peste văi și peste dealuri...
Tata a zis câteva vorbe de aprobare, după care, cu glas domol, a prins să-i țină hangul:
-- Peste văi și peste dealuri
Voi chema numele tău,
Până când pământul, valuri,
Va cadea pe trupul meu...
Și tot așa până ne-a surprins mama.
-- V-ați grămădit ca la bufet! se răsti ea. Lumea nu-și vde capul de lucru, iar voi...
-- Nu striga, hulere, că pentru tine cântăm! încercă în felul ista s-o ogoiască tata, dar mama...
Într-o clipă ne-a zburătăcit cu vorba ca pe niște pui de potârniche. Eu, bunăoară, m-am retras în casa cea mare să-mi schimb hainele și să plec la nuntă.
Doinița... Zi însorită de septembrie... Din îndemnul fratelui plecam la Chișinău la o școală technică... Iar fetița copilăriei mele, răzemată de un vișin, cu ochii jucându-i în lacrimi, rămânea în Ineasca...
Pe umerașele garderobei stăteau hainele mele, care nu mă mai încăpeau: cele de ostaș, de muncitor, iar printre ele -- o cămașă brodată cu floricele de gergine pe la guler și două mărțișoare la piept.
Din depărtarea unei seri friguroase de februarie se îngână șoaptele ei:
-- Ce zi e azi, Serafime? Ai uitat?.. E ziua numelui tău...
Îi simțeam răsuflarea aproape... În cele din urmă, sfioasă ca o lacrimioară, mă lăsă nedumerit cu o cămașă -- cadou, în mijlocul drumului...
Tata mergea cu o sticlă de vin în mână, așa cum e obiceiul la Ineasca de-a te duce gospodărește la nuntă, iar mama ne boscorodea în continuare, că în lipsa ei doi bărbați, cât lumea de mari, n-au fost în stare să închidem niște găini în poețică.
Ajungând în dreptul clubului, mama hotărâ, totuși, să ne lase în pace, căci prin ușa deschisă larg se vedea cun juca tineretul.
-- Bată-i-iar pârdalnicul! Aista-i cântec, aista-i joc la dânșii? Ian te uită cum dau dracii din mâini, cum se bâțâie, parc-ar avea râie sub coaste, oameni buni!
Nichita Þurluiac, șeful clubului, drângănind la chitară, cânta cu buzele late lipite de microfon:
-- N-am cu nimenea nimi-i-ic!..
Nu o dată m-am ridicat împotrivăa modei noi de la clubul Ineascăi, însă de fiecare dată înainte răsărea Doinița, rugându-mă să las lucrurile în voia lor, încât amintirea copilăriei să rămână sinceră și dreaptă ca lumina lunii din seara mărțișoarelor...
Ne aflam în fața școlii. Doinița, cu un surâs fluturând în colțul gurii, se apropie de mine și, în văzul colegilor mei invidioși, mi-a prins mărțișoarele în piept.
-- Aseară la noi a fost un artist din Chișinău, a dovedit ea să-mi spună. M-a ascultat cum cânt la vioară și i-a zis tatei să mă ducă luna viitoare la concurs, la filarmonică... O să mă asculte Maria Dragan...
-- I-ai spus și despre mine? am întrebat-o, dar...
Doinița iar dispăruse. Plecase grăbită cu două funde albe în gâțe, lăsându-mă nedumerit.
În capul mesei mireasa își ștergea atent lacrimile cu batista, iar mirele stătea alături stăpânit de-o modestie... falnică. La sfârșitul nunții aflasem că mătușa Minodora uitase să-l lege cu prosop pe Nichifor, cumnatul-său -- un holtei întârziat din Ineasca. Datoria lui cea mare a fost să strânge întruna ca un hăbăuc:
-- Muzica, la mâncare!..
Mangu, lăutarul satului, mândru ca totdeauna de viața pe care și-a trăit-o cinstit și cu rost, căci și-a văzut cei trei feciori să ajungă medici vestiți, ridica tilinca spre stele, făcând să răsune în ograda verișoarei mele "Mărărașul", "Cârlănuța", "Brâul", "Horboțica", "Ițele", "Găinușa" -- atâtea alte frumuseți ale dansului popular. O pală de vânt, abătută peste sat se luă la harță cu ramurile nucarilor din ogradă, cu trandafirii din grădină.
Și gândurile iar îmi zboară spre Doinița!.. Doina mea, Doiniță!
Între timp se încinse o "Periniță", o horă aprinsă. Două fetișcane fluturau băsmăluțele de asupra capului. Viorica, o școlăriță din clasa a zecea, biruindu-și sfiala, mă prinse în joc, iar când veni vorba să ne sărutăm, după legea dansului, roși și se strecură la o parte, lăsându-mă singur în mijlocul horei...
-- Muzica, la mâncare! nu-și uită Nichifor misiunea.
Și ocarina îi zicea neobosită o melodie mai veselă decât alta.
-- E bine de trăit acuma, cumătre, zise un gospodar bondoc.
-- Dar nu prea este când... se căină o năvăstuică în bariz înflorat ce dansa cu el.
-- Așa-s vremile, adăugă cumnatul Sergei, um bărbat mărunțel, dar iute în mișcări. Trebuie să îmbli la fugă ca să le dovedești pe toate, iar dacă încerci să te împedici, nimeni nu-ți dă crezare. Dar nu-i nimic, sănătate de-ar fi...
Somnoroasă, luna mai zăbovea pe vârful Lipăgăului, când în ograda nunții nu mai rămâsese decât vreo două perechi. Nici cu gândul la doi ochi albaștri, care mă pândeau de undeva de alături, m-am pornit spre casă. Dar lângă râpa lui Zosca ce-mi văd ochii? Două umbre, din care una semăna leit cu a Doiniței, s-au grăbit să dispară din calea mea...
Un chiut răgușit, venit din inima satului, încercase parcă să le sperie... Înțepenit locului, cum stăteam, cu răsuflarea întretăiată, mi-am amintit pe loc de întâmplarea de atunci, din noaptea ceea friguroasă de februarie.
A doua zi trebuia să mă prezint la facultate. La marginea satului, unde așteptam o mașină de ocazie, mai era un bărbat ce pirotea pe bancă, o femeie gravidă și un copil năzbâtios. Femeia își smotrea mereu odrasla nagâțoasă, tot fluturând din mână mașinilor ce treceau pe șosea. Pe bancă bărbatul, cu pârul vâlvoi și mâinile lăbărțate
peste poalele impermeabilului, cerca să-și mențină -- de bine, de rău -- capul pe umăr, mânând fără să-i pese porcii la gir.
-- Iat-atunci, n-ai fost vrednic să mergi cu mine... la Chișinău, zise deodată femeia în adresa mea. Poate azi n-ajungeam la halul ista... Așa e când norocul îl ocolește pe om... Artist mi-a trebuit, apoi se oțărâ la bărbatul ce dormea lungit pe bancă: scoală
dimone că trebuie să plecăm acasă...
-- Doinițo-o-o!, am șoptit involuntar, acoperindu-mi gura cu mâinile tremurânde. Femeia, însă, mă privi a compărimire, doar adăugând: Încă nu se știe cum ți-a fi și ție viitorul. Nu mă condamna... Fiecare are soarta lui...
Când se ivi de după cotitură autobusul cu direcția spre Bălți, femeia strigă supărată la băiețelul obraznic, aghățat de pomul care își întindea ramurile peste gardul unei grădini. Autovehiculul frână brusc. Femeia zmunci buimăcită două plase cu păpușoi și cartofi, le repezi împreună cu ariștantul cela al ei pe ușa din fața autobusului ticsit de lume, dar când dădu să urce și ea, își aminti de celălalt -- de bărbatul adormit pe bancă. Se repezi la el și începu să-l zgâlțâie de-o mânecă. Acela bombănea ceva nedeslușit, fără a deschide măcar ochii, amenințând aiurea cu degetul. Șoferul clacsonă de câteva ori. Dar -- degeaba.
-- Ajută-mă, Serafime, să-l încarc... îmi șopti, disperată, femeia, căci era artistul de la filarmonică...
Până la Chișinău n-am știut ce-i cu mine...
Doinița... O văd mereu ca aevea, cu fețișoara ei lipită de obrazul meu, stând pe dealul de la Chitca, cu privirile pierdute în zare -- spre livada Prihonului, spre nucarii de pe la răscrucile drumurilor, la Ciulucul șerpuitor, închipuind un semn de întrebare pe întinsul câmpiei de lângă Ineasca noastră.
****


VISCOLUL

Nucul lovea cu ramurile în creasta porții. Paiele adunate în stogurilegrădină se destrămau în valurile albe ale viforniței, împrăștiindu-se împreună cu fulgii printre ramurile copacilor și tufele deshărăgite de viță de vie. De jur împrejur se ridicau mormane de omăt, troienind întunericul, cărarea ce ducea spre pragul înalt al casei.
Sub gardul de nuiele, a treia noapte în șir, un câine se lupta cu stihia. Spulberul îi răpise apa din strachină, hrinca de pâine, iar adinieaori un vârtej, pătruns mișelește printre nuielele gardului, îi vânturase culcușul de paie și el rămase doar cu panerul gol, înghețat. Blana i se îmbibase cu fulgi. Părea un câine de zăpadă. Rareori întorcea capul spre plapumele ușoare ale spulberului, desprinse de pe streașina casei, descleșta gura, ca se prindă cu limba fulgi, pentru a-și potoli setea...
În ajun stăpânul îi scurtase legătoarea și el, zmuncindu-se după coaja de pâine troienită nu departe, își roase de curmei gâtul până la sânge. Lătră de câteva ori, chemând în ajutor stăpânul, căci vifornița ridica vârtejuri de zăpadă tot mai învâlvorate în fața lui, izbindu-le apoi de crengile goale și negre ale nucului. O vreme se ascunse după coșul îngețat, răscoli zăpada până ajunse la pământul negru și se intinse obosit, culcându-și capul pe labele dinainte. Închise ochii. Ora târzie și vuietul bântuielii de afară nu-l mai scoteau din sărite. Îl cuprinse moleșeala, somnul însă nu-l prindea...
I se năzărea că-i vară -- vara trecută... Vedea satul din vale, dealurile acoperite cu negară, auzea clinchetul tălăncilor și al clopoțeilor, simțea mirosul iute de tizâc și parcă toată stâna își făcuse loc, alături de dânsul, sub paner... O cățălușă zburdalnică, roșcată, îi însenină zilele, hoinărind împreună din urma turmei, prin văgăuni și hățișuri. Seara, tolăniți lângă gardul de nuielușe, adulmecau spre șuvițele de lapte ce se scurgeau țârâind în găleți...
Când stâna adormea sub cântecul neobosit al chiriecilor, dinspre pădure adia miros de tei. De asupra satului ascuns sub o pânză subțirică de ceață, stelele se contopeau parcă cu fumul de tizic. În colibă, învăliți cu iorgane, dormeau, sforăind, cobenii...
De odată un trosnet se răspândi în jur, și câinele sări de după culcuș. Alături descoperi prăvălită o cracă de nuc, ruptă de vânt. Un vârtej uriaș se năpusti năpraznic peste dânsul. Picioarele îi slăbiră, curelușa îl strângea, mai să-l gâtuie. Rana îi sângera, lăsând pe zăpadă picături roșii.
Se zbuciumă în jurul panerului, scheunând răgușit, dar geamurile, laolaltă cu toată casa, dormeau duse. În lumina ochilor i se țesea o perdea de lacrimi, răsuflarea lui fierbinte topea fulgii, care mai apoi îngețau pe blană... La orizont se iți discul roșu-întunecat al soarelui. Liniștea începu treptat să-și făcă loc în mijlocul naturii.
Iată că apăru și stăpânul. Încotoșmănat într-un cojoc mițos, lung până la călcâie, cu musteața zburlită și buzele vinete, se apucă să facă pârtie spre poartă. Zărind craca dezbinată, aduse bărdița, cu care o mărunți bucățele și lemnele tăiate le cără în șopron. Când dădu cu privirile de câine, o vreme stătu ca nedumerit. Ascultându-i lătratul hârcâit, ce s-o fi gândit: "Păcătoșenie!.. Ciobenii au spus că-i pui de lup, dar el nici a hămăi nu știe. Are noroc că-i place vecinei..."
Câinele, văzându-și stăpânul, începu să se gudure. Flutura din coada amorțită, cerându-se slobozit din legătoare -- să-l lase până la stână, până la cățelușa cea roșcată...
Stăpânul făcu pârtie până în dreptul culcușului, cercetă trăinicia curmeiului și... își văzu de treabă. În văzduh mai plutea câte un fulg, topindu-se în jurul hogeacului, care fumega pe casă. O găină ieși stârnită de pe cuibarul din poețică, cotcodăcind parcă a
lehamite, iar motanul cel negru își arătă capul prin ușa întredeschise...
* * *
Pe la chindie stăpânul se întorcea, cu pași îndesați, din musaferie. Într-un loc era mai să cadă, însă, ajungând în dreptul câinelui, holbă ochii roși, apoi prinse a bodogăni. Mai încercă o dată trăinicia legătoarei, prinse în belșug de parul gardului, chibzui o habă, fluturând din cap, își îndreptă cușma pe cafă și, peste un timp, se întoarse cu un braț de paie. Îl aruncă peste câine, dându-i și o bucată de pâine uscată. După care dezghiocă grăunțe la găinile din coteț și se grăbi în casă cu un braț de lemne, căci se înăsprea gerul. Câinele mirosi culcușul, icni, își făcu loc sub paner și se culcă, întinzând capul peste labele dinainte.
Începu să ningă. Ningea frumos, liniștit peste culcușul lui. Vântul se astâmpărase, nu mai spulbera ca noaptea trecută și, în curând, cuprins de moleașală, ațipi.
O noapte întregă de iarnă au tot roit în jurul lui dealurile cu negara unduind în vânt, oițele, cobenii, stând la taifas lângă para tizicului, și o cățălușă roșcată, țintată în frunte...

****

ZIDUL

Ploaia conteni abia la revărsatul zorilor.
Pe fațada clădirii cu cinci etaje atârnau portretele lui Karl Marx, Fridrih Enghels și Vladimir Lenin, din ale căror bărbi se mai scurgeau șiroaie murdare de vopsea cafenie. Copacii dezgoliți se înălțau ca niște spade până la streșina acoperișului și cu freamătul lor parcă împrăștiau întunericul somnoros al dimineții. Câte-un troleibus șilențios trecea prin pustiul străzii și dispărea apoi, parcă supărat de singurătate, după colțurile clădirii cenușii din capătul bulevardului.
De câte ori intra în această clădire cu piloni de marmură și havuz fără apă și peștișori în hol, unde se mai afla și statuia din fontă neagră a unui soldat eliberator cu arma îndreptată înainte, cu talpa unui picior ridicată la înălțimea de un metru de la soclu, Tudor simțea o greutate chinuitoare ce-i învăluia sufletul și ofta necăjit. Stia pe de rost fiecare treaptă până la etajul de sus și, cu gândul la capriciile demnitarului care urma să-i pună o iscălitură pe un petec de hărtie, se simțea obosit. Femeia deridicatoare, cu mișcări grele, legănate, în salopetă albastră, murdară, spăla cu teul scările. Se simțea un aer proaspăt și umed. Undeva, dinăuntrul lavoarului cu ușa deschisă, se auzea gălăgia șuvoiului de apă curgătoare.
Deridicatoarea îl întâlni cu indiferență. Astăzi, spre deosebire de celelalte zile, el era primul la rând. Se bucură. Zilele trecute șeful lipsise. Se reținea din concediu. Astăzi, la sfârșitul lunii va veni neapărat. Trebuie să dee darea de seamă... Curând, pe scări, din urma lui se auziră pași. Puțin ghemuit pe scaunul de la fereastră, din fața anticamerei de la etajul trei, urmărea cum ridică scările domnișoara blondă. Era secretara. O fată simpatică, înaltă, cu ochii puțin mijiți, nasul mic și buzele late, înclinată mereu spre un surâs camuflat, șiret. Rochia-i lungă, înflorată, gofrată la ploaie, în mișcările ei elegante, crea impresia că dânsa demonstrează moda Ninei Ricci. Lovea ritmic cu tocurile pantofilor negri în parchetul lucios, îl privi fugitiv, nemulțumită oarecum când scoase cheile din sacoșă să deschidă ușa anticamerei.
-- Astăzi o să vină șeful?
-- Vozmojno, răspunse vocea ei seacă. Jdite v coridore!..
"La naiba cu emoțiile, își zise Tudor, rămânând locului s-aștepte. Astăzi "dihorele" nu va avea încotro și va iscăli permisul pentru grădiniță..."
În coridor începu să sosească lume la audiență, ocupând liniștiți rând unul după altul. O doamnă cu broboada înnodată deasupra capului, exact ca în ziua de ieri, blestema întruna, mărunt, birocratismul șefului, care lipsea atâta vreme:
-- Câtă vreme pierdută și nimeni n-are nici o treabă de grijile mele. Uitați-vă, pe vârful clădirii au cățărat portretele celor trei bărboși! Acolo nu e locul decât al lui Hitler... El ar face ordinea cuvenită!
Au apărut două fete în costume roșii: una înaltă, cealaltă ceva mai josuță. Amândouă au deschis ușa anticamerei, după care, ca de obicei, secretara se baricadă. Intrând înăutru, tustrele prinseră a hohoti vesele. Apoi începură a se șușoti între ele, trăgând cu coada ochilor spre lumea ce se aduna în coridor.
-- Eu sunt primul la audiență, le aminti Tudor, deschizând ușa mai tare.
-- Pașol tî! înjură una și ușa se închise, la insistența secretarei, parcă ermetic.
Înghiți în sec, dar se stăpâni, strângând pumnii duri și găsindu-și calmul în lectură. Pe măsuța din coridor stătea o revistă veche de politică. Citi niște noutăți învechite -- despre măcelul sovieticilor de la Vilnius în luna decembrie. Deridicătoarea între timp deschise vraiște ușa anticamerei, ștergând praful peste tot. Cele trei continuau agitate discuția. Secretara sfârși cu machiajul și acum se privea mereu în oglindă, reacționând prin hohote înfundate la cele ce vorbeau celelate. Apoi își fixă pe vărful nasului o pereche de ochelari cu rama aurită.
-- Bengoși! aprobă încântată fata de statură mai mică. Cadou! Mită de la subalterni. Un fraier de la Tiraspol... I-am ajutat să obțină două foi la Narva Iăssu, în Estonia.
-- Bengoși!..
Secretara continuă să se admire la oglindă dintr-o parte și din alta.Astâmpărată în sfârșit, culese un număr la telefon și reveni la discuția întreruptă ieri cu ruda de la Tambov.
-- Alionușca, alo?! Aseară ne-au întrerupt, probabil naționaliștii... Chibzuiește bine la propunerea care ți-am făcut-o. Lasă dracului ferma ceea, urmează-mi pilda. Locușor mai potrivit decât Moldova nu găsești în toată Uniunea. Șeful de-aici e pământeanul nostru. El poate să-ți facă o invitație oficială, ce ți-ar favoriza loc pentru muncă și apartament modern. Așa cum au obținut toți pământenii noștri. Are s-o facă cu plăcere, căci la Chișinău prea s-au înmulțit moldovenii. Þii minte cum a zis și Pușkin: "Zdesi u nas moldovanno i toșno!.." Românii de-aici, cum își mai zic unii, vor să divorțeze de Moscova. Au uitat cum i-am eliberat când umblau în opinci, mâncau doar mămăliga lor și brânză de oi... Nu te codi, Alionușca, vino cu traiul aici... Strada unde se află sediul meu, șeful a izbutit s-o numească mai anțărț "Tambovskaja". Frumos! Pe aleile blocurilor unde locuiesc pământenii noștri cresc numai mestecebi albi. Miroase a Rusie!... Alo! Alo???
-- S-a întrerupt, o compătimi fata cea mai înaltă.
-- Da-a, oftă secretara, privind la ceasul de pe mână. Șefulețul meu se reține, ca de obicei.
-- S-au obrăznicit aborigenii, dori să revină la discuție una din fetele în roșu. Când trăiam cu părinîii la Batagai, în Jacutia, nu credeam că indeva se pot încălca drepturile omului. Dar n-o să le meargă moldovenilor cu una cu două. Într-o bună zi le închidem
robinetul cu țiței și hamba cu ei!..
Tudor asculta ca toți care așteptau discuțiile obraznice ale domnișoarelor și deodată se bunghi la harta politică de pe perete. Chiti îndelung Lituania. "Ce popor minunat! Luptă cu fermitate contra godacilor. Are demnitate, mândrie, îl admiră o lume!.. Pământul e mare, lumea-i diversă. Undeva e frig, undeva e arșiță, dar peste tot mișună vânturile. La noi, în Moldova, vânturile renașterii naționale sunt stăvilite de un zid mare, înalt..."
Iar se bunghi la harta Uniunii. Când era școlar, i se formase impresia că toată configurația geografică a Uniunii este asemănătoare cu un porc cu barbă, ce stă înjungheiat pentru a fi pârlit pe buturugi, cu fața spre Alasca...
-- Vine șeful? întrebă un bărbat roșu la față cu o șuviță de păr sur în chică. Stătea deja rezimat de ușor, zâmbindu-i secretarei. În mâini avea o scurtă de piele veritabilă pe care mai apoi o așeză peste umerii domnișoarei.
-- Artiom Artiomovici! desfăcu brațele secretara. Vă aștepta-a-am!
-- Care-i situația? întrebă omuleanul.
-- Cele două foi la Pițunda? chiti fata șmecheră.
-- Yes! o făcu bărbatul pe englezul.
-- Facem totul pentru oamenii buni, Artiom Artiomovici!
-- Dar nu uitați, că eu sunt primul la audiență, le aminti din coridor Tudor.
Fata răsuflă sufocată, privi obosită, cerând compătimire celor trei:
-- Oare de ce n-am la ușa anticamerei un semafor, pentru toate cutrele ce vin în audiență: când e lumină roșie, când e lumină verde... Fiecare își vâră nasul unde nu-i fierbe oala, de parcă eu hotărăsc întrebările în locul șefului.
Deridicatoarea terminase cu ștersul prafului și plecă undeva în fundul coridorului sa ducă teul și căldările hodorogite. În coridor se adunau din ce în ce mai mulți oameni, care știau că Tudor este primul la rând. O femeie trecută de prima tinerețe, ce purta perucă și pe lângă urechile căreia țâșneau fire de păr cărunt, venise cu un băiețel de mână. Curând odrăslicioara uită parcă de maică-sa și veni lângă Tudor.
-- Șoimulețule! Ce vei fi când te vei face mare?
-- Rus! răspunse copilul semeț. Mămica a spus că ei sunt acuma la putere și la modă.
-- Îți place aici? îl întrebă curios Tudpr.
-- Oamenii aici sunt nervoși, se ceartă, răspunse băiatul. În Suiedia ne va fi mai bine, așa a spus mama.
-- Emigrați ?
-- Lăsați-l în pace! se supără mamă-sa, apropiindu-se de ei. Când l-am născut, credeam c-o să fiu fericită, dar acuma trebuie să lupt pentru drepturile care în alte țări demult sunt garantate. În cartierul unde locuiesc nu-i nici o grădiniță, nici o școală
moldovenească. Parc-aș trăi în fundul Rusiei. Mai nebuni ca politicienii noștri n-am întâlnit pe nicăeri, prin câte locuri am umblat. Cu "drujba" lor ne-am pomenit într-o rezervație naturală. De ce să nu plec spre o viață cu perspectivă, în primul rând pentru copil?
-- Credeți c-o să obțineți permisiunea oficialităților?
-- Știu că am în față un zid, dar până la urmă n-au să aibă încotro. În primul rând Rusia lor o să se destrame. Dumnezeu nu bate cu bățul. Le-a găsi și lor ac de cojoc, concluzionă femeia, luându-și copilul de mână, s-o urmeze.
Sub geamul clădirii, jos, în curte, Tudor zări o mașină albă. Din ea coborâ șeful urmat de o adevărată suită. Curând lumea agitată din coridor auzi gălăgia gloatei ce se ridica pe scări. Înainte pășea o femeie cu un coc auriu, cu cercei în formă de lăcrimioare. Avea fața mare, diafană, ca de copil și o talie de necuprins, mereu admirată pe furiș de privirile șefului, care pășea în urma ei, în palton lung, negru și o pălărie cu borurile mari, de aceeași culoare.Femeea era cunoscută celor ce așteptau din săptămâna trecută. Cineva chiar dovedise să o poreclească "bulibașca". Tudor îl vedea pe șef pentru prima oară. Ajuns în dreptuil lui, observă că e albinoc, cu umerii lați, cu fața mare, coșuroasă. De desubtul paltonului avea costum gri.
--Lenocica, vorbi șeful secretarei din mers. Audiența cetățenilor se amână pentru o oră.
Domnișoara luă aminte dispoziția șefului. Surâse mulțumită. Fetele în roșu se agitară, aplaudând, împreună cu Artiom Artiomovici. Tudor privi trist la orologiul din perete. Prinse a se plimba îngândurat printre pilonii de marmură, simțind răcoarea lor în spate.
-- Vreau cu tine, auzi el alături vocea copilului.
Amândoi se plimbau în tăcere... Din cabinetul șefului răbufneau hohotele deocheate ale "bulibașei", apoi ale șefului, apoi ale celorlalți însoțitori... Deodată, Tudor, fără voia secretarei, dădu busna în cabinetul spațios, cu covoare scumpe pe jos, surprinzând pe toțice adunați aplecați asupra tablei de șah. Juca șeful cu "bulibașca",
care mai ținea întruna mâna la gură.
-- Pare-se... cercă să îngâne Tudor.
-- Mat! strigă femeia sub a cărei greutate scârțâia scaunul.
-- Ba să am iertare! reproșă șeful. Mai există o combinație. Mat? Eu vă declar șah, și făcu energic o mutare cu nebunul.
Se lăsă o tăcere încordată. Rivalul șefului mai făcuse câteva mișcări, dar nicidecum nu-l putea învinge pe oponent. Într-un sfârșit, Tudor scoase demersul, în care ruga să i se acorde loc la grădiniță pentru fiică, pe care șeful trebuia s-o iscălească.
-- Tovarișci! i se desprinse șefului o șoaptă nervoasă, când văzu dinainte, pe tabla de șah demersul lui Tudor. Vorbesc în limba rusă: Nu-mi încurcați! Audiența va fi peste o jumătate de oră. Și tot atunci, cu vocea-i tunătoare strigă spre ușa ce dădea în anticameră: Lenoci-ca-a-a!!!
-- O singură iscălitură, vă rog...
-- Am încheiat discuția! trânti șeful cu pumnoiul în masă ca figurile să salte.
"Bulibașca" zise:
-- Aveți obraz. Omul abia s-a întors din concediu. Lenoci-ca-a!
În cabinet, îmbrăcată în scurtă modită, apăru secretara, cele două fete în roșu, precum și bărbătușul cu ochii zglobii. Domnișoara privi acuzator la Tudor și-i ordonă cu o nuanță brutală: Ieși afară, cât n-am chemat poliția pentru actul dumitale de huliganism. Și ceru îndurare de la șef -- a dat busna fără voia mea, ca la el acasă.
-- Vreau să-mi iscăliți demersul și plec îndată. Fiica n-are loc la grădiniță, iar soția nu poate ieși la lucru. O singură iscălitură. Aștept de-o săptămână...
-- Așteptați în coridor, dacă nu vreți să chem poliția!
Porunca secretarei era dură și plină de amenințare. O rumoare se stârni printre admiratorii jocului de șah, care mizau pe forța... secretarei. Tudor voi oarecum să reproșeze, însă ochii celora din jur îl măsurau cu răutate și el își aminti de povețile soției, când îl petrecu dimineață de-acasă: Fii peste tot răbdător.
-- N-am să repet de zece ori, ordonă șeful către secretară, apoi către Tudor: V-am refuzat o lună în urmă și vă refuz și-acum demersul. N-avem locuri la grădinițe. N-ai buletin de oraș. Nu iești locuitorul orașului.
-- Ce să fac atunci? Doar lucrez în oraș, la uzină.
-- Pleacă în satul de unde-ai venit. Acolo fă-ți casă, lucrează pământul. Știi bine că aici n-ajung locuri de lucru, apartamente...
Tudor simți că n-are nici un rost să mai polemizeze. Pătuli hârtia și ieși petrecut de privirile absente ale "bulibașcăi".
-- Ce om needucat, doamne! zise dânsa către secretara sufocată. Să dea busna așa nitam-nisam... Și urmărind tabla cu pătrățele, după o pauză surâse către fața crispată a șefului: Șah!
Urmară hohote vesele, agitate.
Tudor, zgribulit, eși în stradă. Lumea din coridor rămase îmbulzită la ușa anticamerei. Se așeză pe prima bancă de pe aleea parcului, acuoperită cu frunze umede de anul trecut, ce luceau la lumina slabă. Nici să ee în seamă că i se răzmuiaseră pantalonii. Închise ochii și chibzuia ce să-i spună soției. Să se întoarcă la țară, precum îl îndeamnă nu o dată șeful? La uncheșul Aftenie care și el e pensionar și are nevoie de supraveghere? Ori să capete iscălitura multrâvnită prin alte mijloace? Dar de unde să ee bani pentru mituire? Înainte, până la restructurare, trebuia să mituiești birocrații, pentru a-ți ajuta să ocolești legea, iar astăzi e nevoie să mituiești demnitarii, secretarele, ca să faci totul după buchia legii. "N-o să dau mită nimănui! Sunt în impas, dar n-o să mituiesc, măcar să se desfacă pământul!
Norii grei ce pluteau de-asupra orașului coborâseră parcă în sufletul lui. Avea impresia că o mână invizibilă, uriașă l-a îmbrâncit de subțiori și cu toată nerușinarea a încercat să-l arunce din viață. Aprinse o țigară, urmărind cu indiferență pietonii grăbiți în drumurile lor. N-avea unde se grăbi. Se ciocnise a câta oară de zid și nu mai are rost să încerce a găsi soluționarea problemei lui cu ajutorul oamenilor. Mai privi o dată la portretele grandioase de pe frontispiciul clădirii, la cele trei chipuri revoluționare, din ale căror frunți se desprindeau șiroaie murdare de vopsea, lunecând pe la colțurile ochilor și creând impresia că bărboșii se plâng lumii ce pășea pe stradă. Curând în pragul clădirii ieși femeia cu barizul înnodat de-asupra frunții, care bombănea nemulțumită, indignată. Vântul aduse la auzul lui o frântură din vorbele ei:
-- În locul bărboșilor iștea trebuie de aninat portretul lui Hitler. Numai el poate să vină de hac tuturor bandiților, păgânilor...
-- Ce-au fcăut cu tine la poliție? se pomeni cu băiețelul alături. Toată lumea a zis că te-au dus la poliție.
-- Vi s-a vizat cererea de plecare? întrebă Tudor de mămica lui.
-- Să fi încercat a-mi refuza, făcu femeia. Cât năduf am strâns, s-o mai făcut și pe asta, le-aruncam o grenadă sub scaun. Porcălăii stimează forța! Porcului dacă-i dai drept în rât, prinde a-ți ști de frică, altfel n-ai făcut nimica cu el.
-- Sărmăneii de voi!
-- N-avem nevoie de consolare. Plecăm în Suiedia. Copilul meu va avea noroc de viitor, iar voi, care rămâneți aici, n-o să scăpați de ruși în vecii vecilor. Noi vă compătimim... Părăsim cloaca asta de Imperiu, care a îndobitocit cu minciuni o lume întreagă. Ce păcat c-am petrecut aici cei mai frumoși ani ai vieții... Nimeni nu te-aude, dar de tăcut nu poți. Parcă ai în față un zid de granit. Cine să-l străbată, să-l spargă, ca să răzbată spre o viață normală.
Își luă copilandrul de mânuță și dădu a lehamite din mână. Ca să dispară degrabă amândoi după colțul străzii...

O POVESTE DESPRE NOAPTE

În valea Culei se ofileau trandafirii, livada și geana pădurii de pe piscul dealului prinseră să ruginească. Mirosea a iarbă cosită, poamă și mere coapte. Am mers jumătate de zi pe jos, cu rucsacurile în spate și pe la chindie ajunserăm pe malul iazului de la Þibirica. Simțind plăcerea odihnei, Elena, fără a-și scoate povara din spate, se întinse pe troscotul moale de pe malul iezăturii, iar eu m-am grăbit să mă scald. Simțisem că fata adormise și, dorind a-i face o surpriză, am înotat spre celălalt mal, de unde m-am întors cu patru mere mari și roșii... Elena a deschis ochii abia înspre amurg. Mă privi mirată, surâse împăcată, netezindu-și fața și părul moale, galben.
-- Ai să te scalzi?
-- Prefer numai la piscină.
-- Știu că ești cea mai bună înotătoare de la institut, dar... O să-ți pară rău. Apa e călduță.
Cuvintele mele parcă nici nu ajunseră la urechile ei. A mâncat un măr, admirând cu ochii mari și pătrunzători luna plină ce se ridica, odată cu lăsarea amurgului, tot mai triumfătoare de asupra pădurii. Numai într-un târziu reveni la discuția noastră.
-- Nu m-am scăldat niciodată noaptea.
-- Încearcă! Nu rata ocazia...
-- Polițistule! surâse ea, să mă întărâte, apreciind într-un fel insistența mea.
-- Facultatea noastră pregătește juriști de înaltă calificare, am reproșat, admirând freamătul ușurel al ramurilor nucilor bătrâni din preajmă.
-- Toți juriștii sunt polițiști! conchise Elena, sigură pe silogismul ce îl auzeam a câta oară. După universitate vei sta la colț cu țuruiacul în dinți, bagheta "magică" în mână, reglând circulația străzii...
-- Ai să te scalzi? am întrerupt-o.
-- Dacă trebuie, și fata își lăsă degrabă treningul, rămânând în slipi și sutieni albi cu buline negre.
-- Dezbracă-i. În ponoarea asta n-are să te vadă nimeni.
-- Nu fi obraznic, Soare! Și noaptea se găsesc multe guri căscate.
Elena se apropie de malul abrupt al iezăturii. Zăbovind o clipă, urmări luna pe cerul înalt al toamnei, cărarea aurie ce se așternea peste oglinda apei, apoi ridică mâinile puternice în sus, în părți și aidoma unui zbor de lăstun alunecă în valurile scânteietoare. Ieși la suprafața apei tocmai în mijlocul iazului și strigă cu vocea răgușită:
-- Ei, Soare de noapte! Vino încoace la lelea să te învețe a înota!
Și porni dibaci să înoate pe spate, apoi fluture cu o repeziciune uluitoare, eu admirând-o cu plăcere. În lumina zgârcită a lunii pe oglinda apei semăna cu-o albină harnică ce culege nectarul de pe flori în preajma serii. Mă bucuram că Elena preferă să facă orice lucru cu desăvârșire. E un dar al ei de la Dumnezeu. Mi-a spus odată
că este dușmanul mediocrităților...
-- Vino încoace, Soare, a repetat ea văzând că șovăi. Dacă te îneci, n-ai nici o frică. Vreau și eu să am medalia "Pentru salvare de la înec".
-- Mersi de încurajare...
M-a lăsat în pace și multă vreme s-a bălăcit în apă. În priveliștea feerică în clipa ceea am hotătât să fumez. Am găsit rămase ca prin minune la fundul buzunarelor niște semințe de cânepă și m-am grăbit să bat țigara cu ele. Plăcerea curând coborî în toată ființa mea, iar când Elena ieși din apă, ochi-mi deveniră injectați de-a binelea. Ea mirosi cu luare-aminte aerul din jurul meu și făcu un gest plin de dezaprobare. Ghici că mă drogasem și, ca s-o îmbun cumva, am hotărât s-o îmbrățișez obraznic... O palmă usturătoare se lipi tot atunci de obrazul meu, stingându-mi pe loc flacăra.
-- Ce mai e și asta? am murmurat nemulțumit.
Elena se îmbracă liniștită, își puse ruczacul și, micuță, cu privirile severe, păși pe lângă mine, descumpănitul, un lungan pletos și slăbănog. Am hotărât s-o urmez, aruncând țigara cu ghinion cât colo în bulgării drumului.
-- Cum o să aperi legea, Soare, dacă ești infractor? zise dânsa, când eram aproape de pădurea din deal. Fiind narcoman, întinde-o de pe-acuma la pușcărie!
-- Gata! E ultima țigară.
-- N-o să te mai scoată nimeni din impas.
-- D'apoi tu? Doar nu ești indiferentă, tu, unicul om care știe de meteahna ce-o am...
-- Am nevoile mele, Soare! și se opri brusc ca să declare: Inima mea nu-i un autobuz ca să încapă cât mai mulți în ea!
-- Desigur, ești solicitată de o puzderie de flăcăi.
-- Soare, zău mă amuzi! Adevărată sursă de inspirație. Mai ales pentru povestirile alcoolice pe care le scrii, poluînd publicațiile republicane.
Învinuirile amicei mele oricând puteau să mă descumpănească și am hotărât să tac. Multă vreme am mers din urma ei, ascultând pașii mărunți și foșnetul frunzelor.
-- Mă mândresc și nu e rău să fii scriitor. Doar și tu ai slăbiciunea penelului. Ș-apoi nu pricep ce vrei să devii: medic ori pictoriță?
La întrebarea mea, Elena răspunse cu fermitate:
-- Femeie!
Și iar tăcerea coborî între noi cu răcoarea ce mă strângea în spate. Mi-amintisem de toamna trecută, când am făcut cunoștință cu Numan, un uzbec înalt și simpatic, ce vindea curmale la piață. Ne-am împrietenit și l-am chemat să mâie la mine, la cămin. Băiatul era vesel și ghiduș. Știa multe despre mafia din Uzbekistan. Povestea captivant. Îi credeam și-l ascultam cu plăcere. Într-o seară mi-a propus să fumez o țigară. M-am pomenit de odată într-o stare pe care n-o poți descrie. Decât s-o trăiești. De atunci și slăbiciunea față de semințele de cânepă... Tot în toamna trecută, într-o seară după ploaie am cunoscut-o pe Elena. Pe terasa de lângă căminul nostru, al juriștilor, cineva instalase două amplificatoare, dar nimeni nu ieșea la dans. Din deal, de la Malina, venise un grup de fete de la medicină, dar erau nemulțumite de pasivitatea noastră.
-- Ei, polițiștilor! a strigat cineva de-afară, pare-se chiar Elena. Treziți-vă din somnul de moarte și ieșiți la lumină!
Pe Elena am văzut-o în pragul odăii mele, alături de celelalte fete de la medicină, care ne dojeneau, zicând că în preajma sesiunii au și ele necesitatea să se delecteze...
-- Dați-ne voie să ne batem nițel joc de Domniile voastre! zise una dintre colegere Elenei și ne-au scos pe câțiva cam cu de-a sila afară, pe terasă. Toți băieții nu-și dădeau rând să danseze anume cu ea, dar când sosi ora de plecare, Elena m-a chemat într-o parte și a surâs copilărește.
-- Te rog să faci un act de eroizm.
-- Să acopăr ambrazura, ca și Ionică Soltâs?
-- Mai al dracului! făcu ea. Pe hudița ce duce la căminul nostru e-ntuneric beznă. Fii bărbat până la urmă și însoțește fetele pân-acolo.
Într-o oră târzie i-am mărturisit Elenei că folosesc droguri. Ea, probabil, a luat în glumă destăinuirea mea și, ca să mă consoleze, mi-a propus o rețetă de "leac": să-mi comand... un sicriu!
În zilele următoare, după lecții, mă duceam să-i ajut Elenei la lucrările ei practice pe care le avea la morgă. Îmi punea și mie pe umere un halat alb și studiam împreună mușchii, oasele cadavrelor "muiate" în formalină în căzi emailate de metal. La început mi se părea ceva oribil, dar curând m-am deprins cu atmosfera morților și chiar am îndrăgit medicina. I-am mărturisit Elenei că nu-mi închipui viața de mai departe, fără a avea sănătatea în casă. Adică, să mă însor cu un medic. Ea nu mi-a lăsat nici o speranță, decât o promisiune că se va gândi la anul ce vine... Trecu iarna, veni sesiunea de vară, iar în toiul arșiței ne-am împrăștiat prin detașamentele studențești: eu -- în stepa Bugeacului, ea – în Crimeea, de unde mi-a scris cu regret că nu poate promite nimic nici după toamna ce vine. Mai apoi, tot de la ea, am aflat că la plaja din
Gurzuf l-a cunoscut pe un medic din Franța!.. Astăzi, călătoria pe care am hotărât s-o facem pe jos de la Chișinău până în lunca Ciulucului, unde se aflau colegii noștri la lucrările agricole, ne vedeam după câteva luni. Atitudinea fetei, care se schimbase oarecum față de mine -- era mai cumpătată și mai retrasă -- m-a făcut să mă bucur de cele câteva semințe de cânepă rătăcite undeva prin colțul buzunarului. Deși regretam c-am fâcut-o. Chiar am zis într-un târziu:
-- N-am să fumez mai mult măsălari, și am întors demonstartiv buzunarele.
Elena oftă adânc și își netezi părul răsfirat peste umeri.
-- Soare, mai păcătos lucru e atunci când omul vede minciuna și o lasă să facă prietenie cu realitatea... N-am nici o încredere c-o să te debarasezi de-această meteahnă. Fii așa, de unul singur. Doar un scriitor, în afară de un caracter original, mai trebuie să aibă și o biografie întortocheată. Nu aș dori să-ți fiu o soție comodă. Nici simpatică nu mai sunt, precum aș dori să fiu.
-- Ești o fată foarte frumoasă, zău! și am încrucișat mâinile spre ea, ca în fața unei icoane.
-- Mersi de compliment!
După miezul nopții am ajuns în cealaltă margine a pădurii Budăilor. În valea Ciulucului, sub livada Prihonului, adormea un rug. La slaba lui lumină se mai zăreau culorile corturilor unde sălășluiau studenții. Răcoarea se simțea de-a binelea. Am așezat rucsacurile la tulpina unui păr din vârful dealului. Mi-a trecut pentru o clipă pica și am cuprins-o pe Elena, mirosindu-i părul bogat.
-- Ești o taină și o durere...
-- Soare! Ești sentimental ca totdeauna. Taina poate fi de-o zi, de-o lună, de un an, de-o viață. Uneori trebuie să o luăm cu noi în mormânt. Eu ce fel de taină sunt?
-- Dac-oi muri să ne pună pe-amândoi în același sicriu cu toate tainele ce le avem.
-- Ducă-se cu noaptea! Hai să lăsăm morții în pace. Să vorbim despre lumina focului. Uneori, când cad în tristețe, prefer s-aprind o lumânare și s-o privesc îndelung. În flacăra ei văd nemurirea...
Elena este o ființă care poate crea clipe ce se cristalizează în inimă pentru întreaga viață. Mă bucuram că am întâlnit-o, în acest veac al oamenilor mercantili, în marea lor majoritate plictisitori. Descoperisem tot atunci că golul sufletesc ce l-am avut până a o
întâlni pe Elena s-a complectat, și drogul vieții deveni ea, fata pe care am îndrăgit-o cu toate fibrele. Chiar i-am zis:
-- Crede-mă că de azi uit de toate prostiile.
-- Principalul e să te crezi tu pe tine însuți! murmură fata.
-- Vreau să fim împreună pentru totdeauna, Elena.
-- E târziu deja, Soare! zise dânsa. Trebuie să plecăm acolo, în vale. Suntem așteptați... În drum multe se schimbă. Dar mie mi se pare că am întârziat. Să mergem.
Iată cum vine treaba, am cugetat eu. Uneori la o cotitură de drum o vorbă poate distruge totul ce-a fost adunat în suflet pentru a trage o concluzie spre bine. Și totul se transformă în negură, în noapte. Să se întâmple acestea că vremile sunt tulburi? Cine să-mi răspundă? Elena? Ea își puse rucsacul și mergea înainte, lăsându-mă de unul singur cu frământarile mele. Am înțeles că o nedumerire îi lasă și ei unele speranțe pentru azi, poate și pentru mâine.
Se luminase de-a binelea. În vale studenții plecau la livadă. După puține șovăieli, pășii și eu pe urmele fetei, împăcat că toate sunt ale mele și ceea ce poate să se întâmple mai rău în viața mea a rămas în urmă, pe drumurile nopții trecute...
* * *






















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!