agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-02 | |
Se făcuse deja seară. Era toamnă și ceață.
În halta aceea care se voia gară, trenul aștepta deja de prea mult timp. Toată lumea din jur privea cu ochi măriți și gura deschisă a provincială mirare la pantofii ei de bal, aurii, purtați cu anume eleganță și supremă distincție pe care doar doamnele în vîrstă ce ies uneori după-amiaza singure la plimbare o au. Dar ea era încă tînără. El nu avea decît un nume foarte ciudat pe care nimeni nu reușea să îl țină minte deși cînd îl auzeau prima dată, păreau fascinați de literele lui și rămîneau pe gînduri. Poate din cauza numelui părea ușor îndepărtat, singur și victorios. Urcară în tren. Nu știau precis sau mai exact nu știau deloc unde vor ajunge în noaptea aceea sau dacă marea lor călătorie avea vreun capăt. Lucrurile din jur, oamenii cu privirile lor uimite, seara cețoasă cu toamna ei cu tot, erau cu toatele cuprinse de incertitudine. Real era doar geamul compartimentului, era ciudat de curat și ochii lor îi imprimau lumini, culori, nuanțe, desene care se transformau continuu pînă cînd fereastra cea reală devenea vitraliu, un vitraliu ce păstra în el o senzație îndepărtată, mistuitoare. Liniștea uscată cobora în spirale albastre, seara fumurie, aerul cald... Dincolo de vitraliu, pădurea creștea roșie, apoi, după un timp, cîmpia de ceară întinzîndu-se leneșă. -Hai să coborîm aici, uite linia aia de fum, hai să mergem spre ea! -Bine, dar vitraliul, desenele, casa cu numărul 60, Orașul Părăsit și ușa aia care stă întotdeauna deschisă, dacă vrei poți să bați liniștit, nu e niciodată nimeni acasă. Hei! bună seara, uite sîntem în tren și capătul drumului nu-l cunoaștem. -Haide, uite cîmpia de ceară, uite și pădurea cea roșie, haaai! Fugi. Dincolo de pașii grăbiți, se auzea un scîrțîit enervant de ușă deschisă. Oricum, parcă nu era nimeni acasă, își spuse. Coborî, trenul se auzea din ce în ce mai îndepărtat gonind spre un capăt plin de incertitudini. Vitraliul începea să își piardă din lumini. Privea cu intensitate dureroasă. În cele din urmă ceața înghiți lacomă totul, și casa cu numărul 60 și Orașul oricum părăsit. Rămaseră doar niște umbre șerpuitoare, încet și sigur ele se încolăceau într-un ghem de foc, într-o minge incandescentă, un glob arzînd ce nu putea fi privit ce nu putea fi atins. Apoi începu să audă din ce în ce mai aproape un vuiet de voci prelung, apăsat. Bolboroseli de cuvinte mușcau aerul, îl zgîriau. Trenul era plin de oameni care rîdeau în hohote aspre, unii jucau cărți, alții își povesteau viețile coafate frumos, tapate și date cu lac fixativ în timp ce alții scoteau din genți uriașe pachete imense cu mîncare. Miroseau toți oamenii aceia a ceva cunoscut, un mros de zi cu zi, nu își dădea seama însă a ce. Toate îi aminteau de groapa uriașă pe care cu mulți ani înainte o văzuse la marginea Orașului Părăsit și de care se îndepărtase atunci cu teamă. Fereastra devenise între timp murdară. Linia era din ce în ce mai aproape. Creștea pe măsură ce se apropia de ea, devenise un zid. Era un zid înalt din cărămizi roșii de dincolo de el se auzeau cîini lătrînd. Se urcă sus și văzu un loc străin, mai văzu o mulțime de oameni care păreau că o caută, furioși. Toate figurile înspăimîntătoare pe care acolo, in Oraș le zărise de atătea ori dar care atunci demult treceau pe lîngă ea fără să o bage în seamă. Era noapte deja. Cu toții o căutau pe ea, purtau în mîini torțe aprinse, aveau cu toții un aer războinic, o căutau pe ea. Nimeni nu avea voie să fugă din lumea lor atît de perfect reală, lume care își avea rosturi și înțelesuri clare ce trebuiau respectate. Furia mulțimii creștea. De sus, ea îi privea și înțelegea totul, îi era milă de oamenii aceia care văzuți de la înălțimea zidului pe care se urcase păreau atît de fragili. Zărind-o, au început să arunce cu pietre în ea. Închise ochii și zidul se prăbuși, căzu odată cu el. Rămase o linie subțire, ca de fum, pe care ea sta ghemuită. Se ridică încet, trupul îi era plin de răni, pămîntul se înroșea în jurul ei, luna imperfectă și lîngă ea, Astarte, Venus clipind încet. Sîngele curgea din răni. Trenul era deja prea departe. El începea să își uite una cîte una literele numelui. Își îngropă fața în mîini, să nu mai vadă, să nu mai audă, să nu... Trupul o durea ca o remușcare, în jurul ei creștea o ceară galben-aurie. Atunci își aminti cuvîntul. Strigătul ei topi ceara, coloră fereastra pînă ce deveni vitraliu. Cuvîntul, strigătul ei în noapte rămase suspendat în culori, în lumină, în toate umbrele vitraliului. Cuvîntul care era singurul și adevăratul. Dar cuvîntul acela era numele unui om. Un om care avea un aer atît de îndepărtat, atît de victorios. Iată de ce totul a fost o iluzie, pentru că strigătul ei, cuvîntul, era din carne și oase, putea fi oricînd atins, oricînd ucis. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate