Nimeni nu știa cât e de lung. Unii abia îl intuiau, și-și dădeau cu presupusul. Alții mânați de o curiozitate nebună încercau să-l măsoare fie cu pasul domol, numărând în gând metrii parcurși, fie alergând în viteză, dorind parcă să-l termine rapid, ca și cum un foc ar mistui în câteva secunde un lemn uscat. Dar cu cât ei înaintau mai repede în dorința lor de a străbate coridorul, cu atât el se contracta, se lungea, se subția. Astfel încât toate eforturile de a-l străbate fără a respecta regula jocului erau sortite eșecului.
Așa și eu. Nu știu cum se făcu că-mi veni un dor nebun de a evada din mine însumi, din tine, din noi… Și, așezat la buza coridorului, la intrare, îi vedeam capătul undeva departe, neregulat, ca o umbră jucăușă ce apărea și dispărea după mici falii de lumină. Era și nu era întuneric. Lângă mine, se îmbulzeau alți oameni, de toate vârstele și religiile. Parcă eram aliniați ca la curse, în blockstarturi, atenți la pocnetul pistolului care anunța întrecerea… Dar cu toate că nu era nici o întrecere, coridorul era înțesat de lume. Și așa cum v-am mai spus, mulți doreau să-l străbată înainte de termen, înainte de semn, înainte de logica lucrurilor, forțând timpul să curgă după cum vroiau ei. Încordat, fără să știu de ce, mă cuprinse brusc o dorință inexplicabilă de zbor pe care n-o puteam controla. Parcă intrasem în sevraj. Noroc cu exercițiile de respirație pe care le făceam, pentru a-mi regla bătăile inimii și a mă calma instantaneu. Și atunci am ridicat ochii. Vroiam să-i văd pe ceilalți, pe „competitorii” mei care așteptau, ca și mine să străbată coridorul. Ce figuri diferite… Unii radiau de bucurie că se aflau aici, și emanau o aură abia perceptibilă. La ei și semiîntunericul din imediata îndepărtare a culoarului coridorului, părea lumină. Îi vedeam liniștiți, calmi, încrezători în forțele lor, zâmbitori. Alții erau morocănoși. Aveau fețele încruntate, bodogăneau des și păreau nemulțumiți chiar și de ei. Critica lumina care bătea în fața lor, spunând că e prea puternică, că îî deranjează, că se simt nesiguri pe ei. Dar eu? Eu cum eram? Nimeni nu-mi putea spune ce expresie aveam. Ce mi se părea ciudat e că deși ne aflam toți la grămadă pe acest coridor, nimeni nu-și vorbea. Parcă exista un consemn. Parcă era un consens spontan ca nimeni să vorbească cu nimeni. Și, ieșind din starea de amorțeală, mă apropiu de un bărbat între două vârste, ce stătea aproape lipit de mine, întrebându-l naiv.
- Credeți că e lung coridorul acesta?
- Depinde de situație, îmi răspunse omul cu o voce metalică, parcă, și apoi iar se cufundă într-o tăcere încordată.
- Cum adică depinde de situație? Întreb eu, neînțelegându-l.
Dar bărbatul nu-mi mai răspunse nimic. Era dus cu gândul departe. Poate că deja el străbătuse de mii de ori acest misterios coridor și păarea astfel, că nu-l mai interesează nimic altceva decât să fie lăsat în pace.
Și totuși, ceva persista în creierul meu. Mă obseda răspunsul lui scurt., la obiect, parcă, aruncat așa, cu jumătate de gură. „ depinde de ce anume”? mă întrebam încontinuu. Și fără să apuc să mai reacționez într-un fel, mă trezesc împins violent de un individ aflat în spatele meu, care nemaisuportând așteptarea se lansase într-o cursă nebunească înspre capătul celălalt al coridorului, mânat parcă de o curiozitate maladivă departe de voința lui. Eu, căzând în urma contactului cu grăbitul călător, pentru moment mi-am pierdut cunoștința

Va urma