Din imponderabilitatea unui somn destul de lung mă trezii năucit. Pentru moment nu știam unde mă aflu. Deși simțeam vibrând undeva tumulturi, era liniște în jurul meu. Încerc să fac un exercițiu de memorie să-mi dau seama unde sunt. Încetul cu încetul, decelând evenimentele dinainte de misteriosul somn, mi-am reamintit. Mă aflam într-un coridor. Privesc în jur și nu văd pe nimeni. Ciudat, imi zic. Doar cu câteva ore în urmă acesta era înțesat de lume, era o îmbulzeală de nedescris, iar acum e pustiu. Brusc mă cuprinse panica. Eram singur în acest teribil coridor care parcă nu se mai sfârșește niciodată. Mă ridic și fac primul pas. Coridorul pășește odată cu mine. O cotesc la stânga, coridorul se curbează și el. E clar, mă găsesc parcă într-un pasaj elastic care îmi anticipează gândurile și se mulează pe toate mișcările mele. Deși era semiîntuneric cam la 20 de metri în fața mea, cu cât avansam înspre capătul celălalt, cu atât bezna avansa și ea, aflându-mă practic mereu într-o lumină, nu prea puternică dar nici confuză, ceva între clar și obscur,. Hm! îmi zic. ceva scapă percepției și intuiției mele. Și totuși unde sunt ceilalți? Unde este misteriosul om pe care, dacă bine îmi amintesc, l-am întrebat “ dacă e lung coridorul”. Și instantaneu îmi revine în minte răspunsul lui. “ Depinde de situație”. Dar care situație? Și de ce anume depinde…? Mii de gânduri, de întrebări, de nerăspunsuri, îmi asaltau creierii, în timp ce mă afundam tot mai mult în obscuritatea pustie a unui culoar pe care îl descopeream pe propria piele. Din când în când simțeam parcă prezența cuiva prin preajmă, dar de câte ori îmi roteam privirile să văd cine anume mă urmărește nu vedeam pe nimeni. În capătul celălalt al coridorului, la finiș, zăream vag o siluetă. Nu-mi dădeam însă seama ce reprezintă ea. Ce semnificație are. Silueta când apărea, când dispărea. Ca un rău de munte care șerpuiește printre stânci, crezând că a intrat în pământ după care apare iar și iar mai la vale și tot așa. Și cum eram doar eu cu gândurile mele, dintr-o dată coridorul se afunda brusc. O clipă de neatenție și mergeam în gol, în necunoscut. Nici o cale de acces nu mai găseam. Mă apropiu de pereții, pe care îi credeam reci, și-i ating. Pereții erau parcă din fum, că odată atinși ei dispăreau deschizându-mi o priveliște nouă, unde se interferau haotic, neregulat, bezmetic două lumi, două entități. "În sfârșit oameni" mi-am zis. Făcând un pas înspre ei, dintr-odată coridorul își rearanja traseul, astfel încât, privind în dreapta, de unde pornisem spre acești pereți de fum, nu mai zăream nimic, ca și cum dreapta nici n-ar fi existat vreodată… Văzând oamenii mă mai liniștisem puțin. Ceva mai încolo, nu departe de 10 pași, l-am zărit și pe misteriosul om cu care am încercat să intru în dialog data trecută. Acum acesta era destul de îmbătrânit, avea o figură aspră, dar părea, totuși, liniștit. M-apropiu de el și-l întreb:
- Unde duce coridorul ăsta?
Bătrânul mă privește aiurit, avea un ochi închis, și făcând un gest cu mâna a lehamite spune scurt.
- Depinde de situație…!
“Ah, iar răspunsul acesta” îmi spun, și-mi venea să-l strâng de gât pe omul care parcă numai asta știa să zică. Și mânat de o pornire nervoasă l-am atins, dorind să-l fac să-mi zică mai multe. Dar odată atins, omul se evapora, dispărea pur și simplu, lăsând în urma lui o abia perceptibilă dâră de lumină. “ Nu-i a bună, îmi zic” Ori eu visez, ori chiar se întâmplă ceva ciudat aici, în acest coridor. Și experimentam. Atingesm alți și alți oameni, dar fiecare dispărea în felul lor. Unii pur și simplu se topeau, alții parcă își luau zborul, alții aveau o figură împietrită și stăteau așa ca o stană de piatră, iar alții dispăreau cu un susur vesel, cristalin, ca și cum erau bucuroși că în sfârșit, i-aș fi eliberat de o vrajă, de o povară care-i țineau închiși într-un spațiu inospitalier. Mă ating și eu, mă ciupesc, să văd dacă nu cumva voi dispărea. Credeam că acest coridor conține ceva substanțe radiante, ceva chimicale care odată ce le inhalezi, odată ce le introduci în tine prin respirație, se metamorfozează trupul și spiritul, și e de ajuns o atingere exterioară pentru a te volatiliza. Dar nu, eu ciupindu-mă simțeam că mă doare. Așadar eram viu. Atunci care să fie explicația dispariției misterioase a celorlalți? Și îmi reveneau în minte, torturându-mă, răspunsurile consecutive date de entitatea cu care destinul meu s-a interferat de două ori. Trebuia să aflu mai multe despre situația pe care o experimentam, o trăiam, o acceptam dar n-o înțelegeam…
În spatele meu aud dintr-odată un glas de bariton. Glasul e din ce în ce mai puternic, semn că se apropia cineva de locul unde mă aflam. Mă întorc să văd cine vine la mine dar nu zăream nimic. Din stânga un alt glas auzii, dar altceva nimic nu văzui. Apoi mii de glasuri străpungeau aerul din coridorul care avea, cred eu, mii de ușițe și portițe, care se deschideau și se închideau în anumite intervale de timp, la anumite incantații rostite după o formulă anume. Aveam o stare de somnolență dublată cu una de curiozitate. Cum nu vedeam pe nimeni, dar auzeam toate vocile posibile, într-un zumzet infernal, m-am hotărât, în ciuda somnului care mă cuprinse, și care data trecută m-a plasat într-o altă încăpere a coridorului, să stau de veghe, să mă fac că dorm, și să urmăresc așa, dacă vocile se întrupează, se materializează, pentru că aveam convingerea materialității sunetelor, care se manifestau numai când eu eram în stare de inerție, de somn, și-și scoteau din ocultare trupurile, aidoma personajelor năzdrăvane din basme.
Și, înarmat cu răbdare, cu credința inexpugnabilă în gândul acesta, mă așez pe podea, și mimând somnul, așteptam momentul când glasurile să vină în jurul meu, să mă studieze, și poate, să rostească anumite prevestiri, așa cum făceau ursitoarele din poveștile pentru copii.


( va urma)