Un intuneric plin de sclipiri de argint. Aerul parca nu poate fi respirat.In departare cateva pete de culoare luminate. Corpul imi devine din ce in ce mai greu.Intind piciorul sa afc un pas si degetele mi se opresc mai sus in aer parca.Incep sa urc, pe ceva asemeni norilor. mi se pare ca in spate port pietre de moara. Totul in jurul meu e necunoscut dar nu simt ca frica ar vrea sa imi incolteasca sufletul.
Parca razele unui soare indepartat incep sa lumineze totul. Si totul se preschimba si nimicul care ma inconjura acum cateva clipe, e lumina, o lumina care invaluie totul. corpul tot imi e greu si eu tot urc, tot pe nori. Simteam ca nu imi e frica pentru ca in sufletul meu existau un amalgam de sentimente printre care frica nu isi putea face loc.Acum incep sa le simt pe toate, pe rand. sunt deplin constienta de ce se intampla, dar pana acum nu m-am uitat deloc in jur. Realizez ca sunt singura. Nu mi-e frica nici de singuratatea asta. Parca se aud clopotei. Sute si sute de clopotei. Clopotei si soapte...
Aripile de pe spate mi se intind si un vant usor incepe sa sufle. Reusesc sa prind in mana o pana alba si stralucitoare ca tot ce ma inconjoara. Incerc sa ma desprind de toti norii acestia si simt cum ma inalt. Acum sunt usoara ca un fulg.
Parca a fost o calatorie din neant in paradis, din intuneric in lumina, dinspre nimic inspre tot. Clopoteii inca se mai aud. Parca acum sunt si mai multi. Si imi dau seama...cand suna un clopotel, un inger isi primeste aripile si acestea mi-au fost destinate mie, acesta a fost timpul meu!