anemic. așa m-am prezentat în fața celor apți de repaos, în fața părinților mei dragi. Întâietatea nu o mai schimbi, e sforțarea unui divin ca tu să îți permiți înțelegere. Atunci când ajungi la ei, se face un aștept, infim pentru trezirea conștiinței, să-ți dai seama unde ai fost tras. pe mine m-au lăsat între 2 rânduri, unul care-mi cere să plâng, celălalt să-mi șterg picioarele. N-am vorbit. căci altfel m-ar fi pus în ei — m-aș fi stins deîndată. Fii mei au vrut-o, cu poftă spre o femeie arsă, crăpată, dar cu mâini tremurânde ‘ fiți blând și ridicați-vă ‘. cu mult greu am ascultat. și-a întors șoldul pe care l-am apreciat fără vreo reținere, cauzată poate de un ramolisment forțat, ori un regret, știam doar eu.
am mușcat-o, încet, să nu simtă. aș fi putut-o iubi. pendularea nu mă obosea.

îmbinări infame transpuse în glas — au derutat atracția mea pentru făptură. din spate veneau. nici cele mai crude înclinații din feminin, nu m-ar fi scăpat de undele viitoarei nenorociri.
Mereu m-aruncam în față. Asta o făceam de când prunii dădeau rod fostelor mele plăceri. am fost alăptat de tot, mai puțin de spasmele ce-a cuprins-o pe cea din urmă, care se distanța de ceea ce eu credeam că sunt. o scurtă privire. apoi o saltea lungă, putredă, lipsită de un cearceaf. era o alta. una ce-și lovea trăirile. ai fi zis că nu suferă, o face din nebunie. avea unghiile netăiate, iar fața nu o vedeam – îi era împinsă în jos. Încrederea în propriile tale simțământe, în manifestul tău. Abilul de a zice așa mi se face. nu cred că le avea. am tras-o de pe saltea, prinzând-o de picior. nu mai striga, dar m-a lovit. i-am închis salteaua. s-a rupt. Eu nu eram așa. totdeauna vroiam stări și cadre de beatitudine pentru cei din și de lângă mine. Am înjurat-o mult. Un gest minor, futil. cred. lezam cuvântul, iar ea plana în sfera unui mare nespus.

un martor de ocazie. astfel percepeam. îmi dădea un imbold forte în gândire. când cineva
vrea să mă ajute, îl evit, ard din el cercul și renunț a mai spera că sunt un ne-caracter.

Mi-am găsit, totuși, un coridor, mai puțin prolix.
în capătul drept atârnau la două colțuri câte o tulpină aspră și printre ele sfori. multe. care se cereau legate. am tras de una. au căzut toate.
Dincolo aș fi găsit înseninare, dacă mă duceam primus. Nu-mi place să-mi plâng actele, în ciuda unor mânii ce apăsau încheieturile. Există scăpări de clipă în trasul entității, când efectivul întreg al putinței cedează, crapă, lăsând traiecte pentru adevăratul empiric — un fel ce curge în cei ca mine. nu a fost atât de rău. nu este. doar că sunt nevoit a mă hrăni din nespus. îl digerez întruna. perpetuu. am și reprimări.

fad înseamnă ultimul momento, când tânărul m-a tras, către cadru anticelest. tipul acela cu urmele pătate, greu, o umbră morbidă, brațe fulgerânde.

sustragerea mi-ar fi dat variabil, cedându-mă neființei. dacă o alegeam.
am fost un tipic. acum trebuie să mă afum cu o saltea, perisabilă, să o folosesc judicios, iar când un amplu olfact mă destituie, voi ști că esențialul a răpus capul meu în jos.
un veridic acefal.