agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 13513 .



De ce iubim femeile
proză [ ]
(partial)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Cãrtãrescu ]

2006-07-22  |     |  Înscris în bibliotecă de Erika Eugenia Keller



Invoc distinsele cititoare ale acestei cărți să nu mă eticheteze chiar de la-nceput ca fiind un tip pedant dacă am să-ncep cu un citat. în adolescență aveam tâmpitul obicei de a vorbi în citate, fapt pentru care aveam o faimă cam tristă în liceul Cantemir. Colegii mei se cărau la școală cu magnetofoane de zece kile, puneau muzică și dansau în ora de franceză... Garsonelul, profesorul nostru țăcănit, le aduna pe fete-n jurul lui și le spunea cum se zice la toate porcăriile în franțuzește... Vreo doi răsfoiau reviste porno suedeze în fundul clasei... Numai eu, care trăiam doar în lumea cărților, mă apucam și trânteam pe tablă vreun citat din Camus sau din T. S. Eliot care se potrivea ca nuca-n perete cu atmosfera de dezmăț din clasa noastră prăfuită și dărăpănată. La vederea lui, tipele care stăteau picior peste picior pe catedră, de li se vedeau pulpele până sus sub poala sumeasă a sarafanului, nici măcar nu se mai osteneau să se strâmbe sau să pufnească disprețuitor. Se obișnuiseră. Acum se uitau prin mine de parcă nici n-aș fi fost,
și așa am trecut liceul: un ciudat în uniformă destrămată, care scrie texte de neînțeles pe tablă sau vorbește cu castanii pe marginea gropii de sărituri în lungime. Vorbeam în citate nu din snobism, nici ca să mă dau mare (nu te puteai da mare decât cu muzica rock și cu lista gagicilor pe care le-ai fi avut, restul erau fleacuri), ci pentru că ajungeam să iubesc câte-un autor până la nebunie, să mă identific cu el și să cred că numai vorbele pe care el le-a rostit odată exprimă adevărul fundamental al lumii, pe când tot restul e vorbărie goală.
De-a lungul timpului, am rămas același jerk căruia nu-i pasă cu ce se-mbracă, ce mănâncă și ce spune la o bere sau la un colocviu, dar am învățat să fiu mai prudent în două privințe măcar. Prima este povestirea viselor (dar la asta voi reveni cu altă ocazie), iar a doua, citarea din autorii mei preferați. Ambele plictisesc de moarte atât în scris, cât și în orice conversație pe care o porți, și-ți dau un aer de tip nefrec-ventabil. Cu toate astea, sunt momente în care mi se pare că am să mor în clipa următoare dacă nu povestesc un vis sau nu-i dau drumul citatului. Nici nu-mi imaginez, de pildă, paginile de față fără cuvintele lui Salinger la-nce-put — scriitorul pe care chiar îl iubesc și-1 admir cel mai mult —, de parcă restul articolului ar consta din câteva mici vagoane de cale ferată, iar citatul ar fi locomotiva. Simt că nu pot vorbi despre stil, despre ce înseamnă o ființă stilată, dacă nu încep exact cum voi începe.
Crezusem inițial că micul fragment face parte din Pentru Esme, cu dragoste și abjecție, dar am avut surpriza să-1 găsesc în Omul care râde. Iată ce zice Salinger, întrerupând o poveste cu niște copii duși la joacă de un șofer de autobuz care le spunea istorii fără sfârșit, ca-n benzile desenate americane cu Spiderman sau Batman: „Acum, pe loc, nu-mi amintesc decât trei fete care să mă fi impresionat de la prima vedere cu frumusețea lor de nedescris. Una a fost o fată zveltă, în costum negru de baie, care se străduia din greu să înalțe o umbrelă portocalie pe plaja din Jones, prin 1936. Pe cea de-a doua am întâlnit-o prin 1939, la bordul unui vas de croazieră în Marea Caraibilor, azvârlind cu bricheta într-un marsuin. A treia a fost prietena șefului, Mary Hudson."
în loc să-ncep acum să explic de ce aceste flash-uh de frumusețe pură sunt atât de minunate literar (pe cât de banale par la prima vedere), părăsesc locomotiva așa cum e și trec la vagoane. Iar primul vagon e cu atât mai ciudat, cu cât se dovedește a fi chiar un vagon adevărat, în sensul propriu al cuvântului. Fiindcă într-un vagon de metrou am întâlnit-o — de fapt, mi s-a dat șansa s-o văd câteva minute — pe cea care mi-a rămas în minte până azi drept cea mai frumoasă femeie din lume. Sigur că poate splendoarea ei se amestecă acum în mintea mea cu irealul caruselului de pe malul oceanului, cu leii de mare îngrămădiți unii peste alții lângă debarcader, cu omul-statuie încre-vreodată, și care mi-a dat ideea unui întreg capitol din Orbitor), cu nesfârșitele magazine de bijuterii etalându-și lanțurile de aur de-a lungul falezelor, cu automatele în care bă-gai un bănuț de un cent și-ți era înapoiat turtit în formă de elipsă, cu uriașii arbori sequoia din Red Wood... Cu străzile care urcă și coboară, cu Chinatown și cu palmierii măturând leneș cerul din (mai pot să țin secretul?) San Francisco, oraș construit în jurul micuței negrese din metrou, după chipul și asemănarea minunăției ei.
Locuiam, de fapt, în Berkeley și-n fiecare dimineață părăseam mica mea suburbie, cu KFC-ul și K-Mart-ul subsidiare, ca să iau metroul ce mă ducea, pe sub brațul de ocean, drept în inima Frisco-ului. în 1990 eram încă un puști pletos, în jackă de piele cafenie, ce umbla cu mâi-nile-n buzunare pe străzi, închipuindu-și că pășește exact pe urmele lui Ferlinghetti și Ke-rouac. Metroul, faimosul The Bart, e de o deosebită eleganță el însuși. Câtă deosebire față de mizerul metrou new-yorkez, care pare, jegos de uleiuri și funingine, un lugubru peisaj de utopie negativă! Suplu și alb ca laptele, Bart-ul trece pe sub ocean atât de lin, încât parcă tot tavanul lui devine treptat de sticlă și poți vedea prin el lumina verde, tulbure a mării și forfota peștilor argintii. într-o dimineață, moță-ind pe un scaun de plastic în metrou, deodată am văzut-o. Nu eram singurul. De fapt, abso-
lut toată lumea din vagonul puternic luminat o privea.
N-am fantezii cu negrese. Am întâlnit câteva, în diverse ocazii mondene, și mi s-au părut, ca și chinezoaicele sau arăboaicele, femei ca toate femeile. De prisos să spun că n-am avut nici o iubită atât de exotică încât să aibă altă
menit pe postamentul său (primul pe care l-am văzut culoare a pielii decât a mea, deși multe au avut altă culoare a minții, a vocii, a zâmbetului. Dar, pur și simplu, fata de care nu mi-am putut dezlipi ochii de-a lungul a două stații întregi de metrou (exact în porțiunea cât vagoanele s-au târât pe fundul oceanului) s-a întâmplat să fie negresă și să aibă aproximativ șaisprezece ani. Și să poarte un sari de mătase albă cu foarte palide flori neidentificabile presărate, în ușor relief, deasupra lui (chiar deasupra, plutind parcă la un centimetru de materialul lucios). Iar pe cap să poarte, din același material, un mic turban ce-i alungea tâmplele în felul frumuseților egiptene. Și s-a întâmplat, de asemenea, ca fata să aibă fire de walkman șerpuindu-i afară din urechi și pierzându-se, subțiri și duble, sub pânza sari-ului, detaliu tehnologic într-un contrast atât de necontrastant cu tradiționalul vestmânt, încât te-ntrebai dacă nu cumva toți strămoșii ei africani purtaseră walkmanuri la cingătoare, din noaptea istoriei și până atunci. La glezna unui picior, o brățară de piele cu un citat arab, din Coran, poate.
Fata nu era frumoasă, ci era însăși imaginea sensibilă a frumuseții. Mi-e cu neputință să spun dacă era doar un obiect estetic lipsit cu desăvârșire de psihologie sau dacă, dimpotrivă, era numai psihologie, derealizată, proiecție a privirilor fascinate ale celor din jur. Privind-o, înțelegeam de ce se spune câteodată „frumusețe răpitoare": eram cu toții ostaticii ei, așteptând parcă, din clipă-n clipă, să fim, pe rând, sacrificați cu cruzime. Și totuși timiditatea și inocența erau singurele ei puteri.
N-aș putea spune când apăruse în vagon, dar a ieșit o dată cu mine în piața Kennedy, cu magazine de lux și palmieri și, mergând dreaptă în sari-ul ce-i înfășură omoplații și fesele, s-a dizolvat în lumina complicată din jur. De multe ori după aceea m-am gândit că dacă, mergând în urma ei, i-aș fi atins învelitoarea de mătase, s-ar fi-ntors spre mine nu pentru că mi-ar fi simțit atingerea, ci pentru că ar fi simțit că se scurge, din corpul ei în degetele mele, o parte din necunoscuta și mistica ei putere interioară...
Acum observ, abia, că atât femeile descrise de Salinger în trei cuvinte expresive (ce formidabil: fata care aruncă cu bricheta într-un mar-suinl), cât și cea pe care n-am reușit eu s-o descriu într-o pagină întreagă apar în preajma mării. Și mi se pare că așa trebuie să fie, căci atunci când mă gândesc la stil (care este grație, unduire o dată cu unduirea generală a lumii, plutire în josul curentului fără nici un moment de opoziție, urmând meandrele plinurilor și ale golurilor) aceeași imagine-mi vine mereu
în minte: algele prelungi care sunt trase-n sus și-n jos de curenți și se-ndoaie, se subție și se-ngroașă în apa verde, gelatinoasă, de pe fundul mărilor.
Nu poți face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl ești. E engramat acolo, în ingineria vertebrelor din coloana ta vertebrală, în dinamica fluidelor corpului tău, în spotul de lumină de pe pupila ta catifelată. în înțelepciunea minții tale, care înaintează când universul înaintează și se retrage când universul se retrage.
Pentru D.r vingt ans apres
am cunoscut-o pe D. (pe care într-una din povestirile mele am numit-o Gina), mă credeam un fel de supercampion al visului. îmi pregăteam fiecare noapte ca pe o gală de box în care-mi puneam în joc centura cu diamante contra tuturor challenger-ilor. Ii învinsesem, credeam eu, prin K.O. pe Mandiargues, Jean Paul, Hoffmann, Tîeck, Nerval, Novalis, la puncte pe Kafka și prin abandon (în runda a șaisprezecea) pe Dimov. Fiecare carte pe care o citeam pe atunci era o halteră ridicată, fiecare poem era un extensor, orice plimbare — un șir lung de flotări, orice privire (cum priveam pe-atunci un capac de stilou sau o ascuțitoare de pe masă atât de intens și de impersonal încât totul dispărea împrejur, iar lucrurile astea se ridicau în privirea mea întregi, văzute din toate părțile deodată și înțelese în tăria la pipăit și în chimismul suprafețelor lor de metal și de plastic ca și când nu ar fi fost în afara corpului meu, ci ar levita — cum și levitează — în aerul de aur al minții mele) — un exercițiu de concentrare pentru noaptea care urma, un antrenament pentru o nouă partidă de vis.D. era minunată, și dacă am scris o dată despre ea că dormea cu ochii larg deschiși, lucrul ăsta nu trebuie luat ca o invenție de autor. Chiar așa era. In lunga noastră istorie nu am dormit prea multe nopți împreună, iar când am făcut-o, totul era de fapt deja terminat: atât dragostea mea disperată pentru ea, cât și povestirea despre Gina. Nu vă pot spune cât de trist era să fac dragoste cu propriul meu personaj și nu cu fata pentru care m-aș fi lăsat jupuit de viu altădată. Dar întotdeauna când am înnoptat lângă ea m-am trezit noaptea și am văzut-o cum privea tavanul, fără să clipească, fără să-1 vadă, cu ochii lucind slab de la semi-lumina ferestrei.
Am văzut-o prima dată dormind așa la Co-chirleni, unde studenții facultății noastre erau în practică agricolă, la cules struguri. Intram zilnic în vie, însoțiți de un satir păgân (dom' Podgo, gol pușcă și hirsut) și de un blajin arhanghe(„părintele" Ioan Alexandru), și după vreo șase ore de lălăială ne-ntorceam la dormitoarele noastre. Deja după o săptămână nu mai puteai spune care era dormitorul fetelor și care al băieților. Ne amestecaserăm complet. într-o după-masă, D. mă trimisese să-i cumpăr nu știu ce—eram pe atunci încă doar prieteni, ceva mai mult decât colegi —, așa că la întoarcere am intrat la fete în dormitor. Haosul de-acolo era de nedescris: una-și făcea unghiile de la picioare, alta-și dădea în chiloți cu intim spray, alta se lingea cu un tip (acum băiatul ăsta e mort),iar Mira și Altamira (credeați că nu există în realitate? uite că există și trăiesc și azi împreună) se țineau strâns în brațe sub cearceaful aceluiași pat. D. era întinsă în patul de deasupra. M-am suit pe marginea celui de jos ca s-o văd mai bine: era dreaptă ca o statuie de pe-un sarcofag etrusc și mă privea drept în față. Trebuie să vă mai spun că D. avea cei mai frumoși ochi galbeni pe care ți-i poți imagina, cu gene răsucite ca niște mici cârlige. Azi nu-i mai are la fel. De câte ori o mai văd, o recunosc după buze (astea chiar inconfundabile), nu după ochi. I-am spus câte ceva, iar ea mă privea mai departe, cu aerul că ascultă grav, dar că, din motive confuze, nu poate ajunge la miezul vorbelor mele. Cred că au trecut două minute în care i-am tot dat explicații. Simțeam, obscur, că e ceva în neregulă, dar, ca într-o situație absurdă de vis, nu intuiam unde anume e greșeala. în sfârșit, o colegă mi-a aruncat, neatentă: „Las-o, nu vezi că doarme? Așa doarme ea, cu ochii deschiși". în acel moment (pentru că D. mă privea mai departe în ochi cu cel mai natural aer cu putință) am avut sentimentul limpede — nemai-repetat vreodată — că visez. Că, poate, toată viața mea de până atunci fusese un vis.
Dar în noaptea următoare, când D. și cu mine am stat până dimineața într-un lan de lucerna, golind o sticlă de votcă și bătătorind lucerna pe o suprafață de necrezut de mare (eu aflând pentru prima dată atunci cât de dulce la mângâiat e părul pubian al unei fete) — a fost unhipervis, iar anii care au urmat — vise unul într-altul, precum casetele chinezești lăcuite. Un sărac și sceptic fiu al clasei proletare cunoscuse o prințesă etc, etc. Ce vreau să scriu aici, fiindcă restul e-n cărți, e ceea ce nu am putut scrie nicăieri în literatura mea pentru că, vorba lui Kafka, „asta nu se poate spune".
N-aș fi iubit-o niciodată pe D. dacă-ar fi fost numai (foarte) frumoasă sau dacă singurele ei mijloace de seducție ar fi fost palatul în care mi se părea că locuiește — când am fost prima dată în casa ei tapetată cu icoane pe sticlă am crezut, literalmente, că am trecut prin zeci de camere — și fascinantele ei țoale și cosmeticale. N-aș fi iubit-o nici doar pentru că o dată, pe când o conduceam acasă, ca de obicei, într-un decembrie înzăpezit, s-a oprit cu mine într-o piațetă triunghiulară, luminată doar de un bec chior, și-a strecurat mânuțele ude în buzunarele paltonului meu și m-a privit în ochi, în întuneric, fără să-mi spună nimic, pe când în lumina becului ningea cu o furie nemaipomenită. Pentru asta o iubesc abia acum. Adevărul este că D. m-a sedus (prin forță și persuasiune, mai mult așa cum un bărbat seduce o femeie) prin puterea ei specială de a visa.
D. nu era prea inteligentă, mulți o credeau de-a dreptul o gâscă și mă compătimeau teatral pentru neajunsurile legăturii noastre. Uneori făcea gafe chiar tâmpite. Nici fidelă nu era deloc. Dimpotrivă, cocheta cu alții până la exasperare și avea grijă să-mi dea mereu, sadic, ralegăturii noastre. Uneori făcea gafe chiar tâmpite. Nici fidelă nu era deloc. Dimpotrivă, cocheta cu alții până la exasperare și avea grijă să-mi dea mereu, sadic. Orbitor" — în general, fluturii, acolo, sunt fluturii ei —, de asemenea al ei cel despre imensa incintă-cavou în care Măria rătăcește săptămâni în șir pe dale dulci de calcedonie și ma-lachită. De fapt, am acum impresia că fiecare vis pe care mi 1-a povestit în acea epocă îndepărtată în care am fost împreună, și chiar cele pe care le-am visat eu, independent de prezența și voința ei, înmugurea în miezul creierului ei, dezvolta un filament translucid care-mi perfora țeasta și înflorea deodată, la capătul filamentului, desfoindu-se exotic și pluriform în craniul meu. Se formase un cordon ombilical între mințile noastre, ea era mama care mă hrănea cu substanța gelatinoasă a visului, iar eu — care (sau fiindcă) iubeam fiecare fibră din amărâtul ei căpșor de studentă și gâsculiță — creșteam din întrolocarea foițelor embrionare, scrise pe ambele fețe cu vise furate.
Și iată-ne acum: eu, autor, colectând glorie și (mult mai mult) dispreț, nemaiîndrăznind să intru nopțile în nici un fel de ring, pentru nici un fel de rundă onirică. Ea, o necunoscută, un plic folosit și aruncat, în care poate au fost bani sau poate heroină. Amândoi am trecut deja de patruzeci de ani și (ca să citez din clasici) „amorul nostru nemuritor s-a dus dracului"...
O rog pe D. — „Wherever she is" — să accepte acest mic text nu numai ca monedă de schimb pentru cuvintele pe care mi le-a spus nu foarte demult, dar și ca pe un tandru omagiu.
Cerceluși
Dunt convins că ai trăit și tu, dragă cititoare, de câteva ori în viață, acea senzație care, ca atâtea altele din aceeași zonă, ar trebui să rămână fără nume, dar care poartă totuși numele urât și tautologic de deja vu. Pentru că atunci când trăiești așa ceva, nu aparenta repetare a unei scene din viața ta te impresionează (în definitiv viața noastră constă dintr-un șir lung de repetiții: câte mii de nasturi încheiem și desche-iem într-un an? Câte petreceri practic identice, cu aceiași doi-trei amici și cu bârfirea celor absenți, organizăm? Ar trebui să numim deja vu mai fiecare moment pe care-1 trăim), ci răvășirea pe care ți-o produce, magia intensă pe care, fără să știi de ce, o simți întotdeauna într-o astfel de situație. Stai la televizor, plictisită, într-o după-masă, te uiți absentă la vreo emisiune care nu te interesează și brusc parcă explodezi într-o sferă de lumină intensă: hei, dar clipa asta ai mai trăit-o o dată! Sigur, sigur, exact așa a fost! Dar nu știi ce anume a fost ca înainte și nici nu ești în stare să gândești lucid, căci te cuprinde deodată un fel de fericire în care se amestecă o teroare paroxistică și o sfâșietoare nostalgie: „Da, da, așa a fost atunci!", îți spui mereu și mereu și abia când acest extaz te părăsește, de parc-ai fi fost un dop de plută pe apă, ridicat o clipă pe creasta valului și coborât iarăși în vale, începi să te-ntrebi ce anume din ce ai văzut la televizor ți-a provocat furtuna aceea în memorie. Nu vei găsi răspunsul, oricât l-ai căuta. Poate vei rememora vreo frază sau vreo imagine, dar ele nu-ți mai provoacă, la reamintire, descărcarea aceea orgasmică și tristă. De asemenea, n-ai să fii în stare să-ți aduci aminte în ce moment din trecut ai fost transportată: ai uitat, așa cum se evaporă visul atât de viu la doar câteva secunde de la trezire. Rămâi doar cu senzația că ai trăit ceva infinit de prețios, că pentru o fracțiune de secundă te-ai întors, literalmente, în corpul fetiței care ai fost, sau poate și mai departe, printr-o memorie atavică: în corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ți-a fost stră-stră-stră-(....)-străbunică în adâncul timpurilor. Cred că ai colecționat și tu senzațiile acestea, sperând că într-o zi le vei găsi sensul ascuns.
în ceea ce mă privește, pe lângă multe alte ciudățenii ale minții mele — mă gândesc uneori ce prețios aș fi ca material de studiu pentru un psiholog, chiar pentru un psihiatru, dar n-am de gând să-mi vând pielea atât de ieftin —, senzațiile de deja vu m-au însoțit constant în viață, din fericire nu atât de des încât
să nu le mai dau atenție. Au început în adolescență (când încep de fapt toate) printr-o impresie neașteptată de leșin, de dizolvare în nostalgie pe care-am avut-o într-o zi de toamnă mergând pur și simplu pe stradă către liceu. Mă încrucișasem cu o femeie care trecea în sens invers și care mirosea... a un anume parfum, un parfum dulce și ușor mentolat, mai curând unul de cofetărie decât parfum de damă. Femeia era îmbrăcată într-un taior roz. îmi aminteam parfumul acela inconfundabil, îmi aminteam și femeia aceea, o știam de fapt foarte bine! Când, rămas cu gura căscată, m-am uitat peste umăr, vederea femeii care se-ndepărtase, dar a cărei dâră de parfum încă ajungea până la mine, mi-a provocat o nouă răbufnire, o nouă sfâșiere. Cred, de fapt, că această senzație fără nume seamănă cel mai bine cu suferința intensă a unei iubiri neîmpărtășite sau pierdute. Cu greu m-am urnit mai departe spre liceu. Mi se făcuse frică: aveam să înnebunesc? Cum mă gândeam la acel parfum, cum îmi revenea în minte, simțeam că se apropie iarăși de mine acel val gata să mă ridice din nou din mine însumi.
în următorii zece ani cred că am mai simțit de șapte-opt ori, în diverse locuri, parfumul care-mi zbura creierii ca un glonț. Nu înțeleg cum am supraviețuit când, student fiind, am urcat în lift cu o doamnă ce purta acel parfum. După ce a coborât, am oprit liftul între etaje, m-am ghemuit pe podea și am rămas așa poate
o oră întreagă, inspirând adânc acea aromă roză și încercând să-nțeleg unde, în trecutul meu îndepărtat, fusesem înșfăcat și târât cu o asemenea forță uriașă. Am mai simțit acel parfum în aglomerații, în magazine și troleibuze, mai curând în medii populare decât între oameni înstăriți. Putea să fie cine știe ce apă ieftină de colonie, mă gândeam, din cele ce se vindeau odinioară în sticluțe în formă de automobil... De fiecare dată îmi propuneam să alerg după fata care mirosea atât de monstruos și amețitor, să o-ntorc de umăr și să o-ntreb: „De unde te cunosc?" sau „Cum se numește parfumul tău?" sau „Vrei să te măriți cu mine?", întrebări care mi se păreau, în exaltarea mea, perfect echivalente. N-am făcut-o niciodată până în ziua când a fost prea târziu. Și nu pentru că mi-aș fi dorit ca totul să rămână, ca în scrierile lui Mateiu Caragiale, „sub pecetea tainei" — dimpotrivă, amintirea fulgurantă, nespațială, a unui ținut mistic în care acel parfum mă-ntor-cea mereu și mereu mă chinuia ca pe Meaul-nes al lui Alain-Fournier —, ci pentru că mereu încercam cu disperare să respir cât mai mult în miezul acelei explozii de suferință ul-tra-fericită, pe lângă care realitatea unei femei oarecare, repede înghițită de mulțime, nu mai conta prea mult. O singură dată am avut sentimentul iluzoriu că stabilesc, în fine, un cap de pod cu ținutul îndepărtat: era primăvară și stăteam pe podețul cu balustradă de beton imitând trunchiuri împletite de copaci din Cișmi-
giu, privind bărcile care treceau pe dedesubt. Mirosul m-a luat prin surprindere și a făcut iarăși ca totul să explodeze. înainte să mă-ntorc și să surprind un cârd de fete trecând pe role peste pod, am crezut că, în fine, am avut o imagine! Mi-am re-evocat-o-n memorie și am crezut că voi fi sfâșiat de nostalgie: era o vitrină cu bomboane de ciocolată învelite-n foiță de staniol, foițe roșii sclipitoare, vernil și intens violete, cu modele de steluțe și mici dreptunghiuri, era o femeie în fața vitrinei (purta o haină de culoare roz) și mai era ceva, lucrul cel mai enigmatic, o umbră, o mare umbră căzând peste vitrină. Totul ținea cât o clipire din ochi, totul se-ntindea parcă în cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva și pătrunsă miraculos în realitate... Oricât m-am străduit, n-am putut găsi în memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni. Fusese poate, mă gândeam, dintr-un vis...
Câțiva ani după aceea n-am mai avut senzația de deja vu. Nu mă plâng însă: am avut altele, care de care mai fantastice. în acea perioadă am început să am „vizitatori". Deschideam ochii în miez de noapte și îi vedeam: un bărbat sau o femeie stând pe pat, lângă mine, și privindu-mă cum dorm. Aș putea să-i desenez pe fiecare dintre ei, atât de clar mi-i aduc aminte. Dar ei sunt din altă poveste. Fapt e că la un moment dat, într-o perioadă de mare de-
rută în viața mea, când treceam dezordonat de la o femeie la alta fără să știu ce vreau și cine mai sunt, am cunoscut o... doamnă cu ani buni mai în vârstă ca mine. îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieți și care totuși, când se hotărăsc să se elibereze de ele, devin cele mai dulci și mai senzuale iubite cu putință. O astfel de femeie minunată avea să vină îhtr-o seară de iarnă, pe ninsoare, la mine. O vreme, stând de vorbă la un pahar de vin și gândindu-ne de fapt numai la ce avea să urmeze, lucrurile au mers ri-tualizat, îndreptându-se spre finalul lor normal. Urma să trăim o noapte de dragoste ce avea să rămână, mai mult ca sigur, unica. Nici unul dintre noi nu vroia mai mult de la celălalt. Dar în pat mi-am dat seama, cu neliniște, că sub densul parfum franțuzesc cu care se dăduse în acea seară, pielea ei caldă și moale mirosea a... Extrem de slab, e drept, dar incon-fundabil. I-am scos mai departe dantelele roz în care intimitatea ei era înfășurată, dar mintea mea deja nu mai era acolo. Corpul acela compact și viu, pentru care în orice altă situație mi-aș fi dat și pielea de pe mine, nu mă mai atrăgea deloc, de parcă n-ar mai fi fost din aceeași specie cu mine. Era un lucru străin, încă foarte frumos, dar străin. Nu mi se mai întâmplase să rămân total inert lângă o femeie și totuși nu simțeam nici jenă, nici vinovăție. Am
adormit unul lângă altul, inocenți ca Tristan și Isolda, și în visul pe care l-am avut spre dimineață am pășit, în fine, pe tărâmul îndepărtat. Mama era gigantică pe lângă mine. Aveam poate trei ani, poate nici atât. Tramvaiul cu care mergeam spre locuința mătușii se clătina pe șine. Spinarea vatmanului, în cămașă asudată, părea o pânză umflată de corabie. Am coborât la Rond, pe macadamul din jurul statuii. Statuia din centrul pieței înconjurate de clădiri bizare, pline de gorgone și de atlași de ipsos, era de-a dreptul colosală și-și lăsa umbra ca de gno-mon peste vitrina cofetăriei. Ne-am îndreptat către ușa ei cu clopoțel. în vitrină erau bomboane de ciocolată înfășurate în poleieli colorate. Mama a intrat „doar pentru o clipă", lăsân-du-mă s-o aștept afară. Norii se sfâșiau de creștetul încoifat al statuii. Tramvaiul nostru trecuse și piața era goală, doar șina sclipea de-a lungul ei. între fațadele străine liniștea se lăsase desăvârșită. Și mama nu mai ieșea din cofetărie. Mă pierdusem de ea, aveam să rămân mereu acolo, în piața cu statuie uriașă. Am început să țip din răsputeri, ghemuit pe vine, când ușa s-a deschis și am zărit o mânecă roz și am știut că e mama. Un val de iubire, cum n-aveam să mai simt vreodată, m-a copleșit. Mama, cârlionții ei castanii, fața ei subțire, gâtul ei, brațele ei! M-am încleștat de șoldurile ei râzând printre lacrimi, când am simțit aroma. Parfumul dulce, ușor mentolat, pe care n-aveam să-1 mai uit niciodată. în mâna mamei
era o pungă de hârtie cu margini zimțate. „Uite ce ți-am cumpărat!" în pungă erau bomboane roze, discoidale, foarte ușoare, din zahăr expandat. „Le zice cerceluși", mai zise mama. Ele miroseau așa, ele umpleau piața de parfum, încât statuia abia se mai zărea ca prin ceață. Și acolo, în vis, mintea mi-a explodat din nou și-am început să plâng de fericire sau de nefericire până când prietena mea m-a trezit, mirată, și mi-a șters lacrimile.
Despre intimitate
Jm trăit o vreme, în altă viață parcă, la Amsterdam, într-o mansardă a uneia dintre casele flamande din Watergraafsmeer. în restul apartamentului, clădit pe trei nivele, locuiau proprietara, o poloneză, și fiica ei rubicondă. Făceau baie împreună în fiecare seară, țipând și stropindu-se cu apă, noaptea poloneza bea țeapăn, de una singură, plângându-și soțul pierdut. .. în odaia mea cu tavan oblic aveam doar un pat, un scaun și o masă. Mai aveam un CD Player și câteva discuri, pe care le-am tot ascultat în primele zile până le-am învățat pe de rost. Afară ploua cum n-am mai văzut niciodată, într-un fel de crepuscul gălbui, și-așa avea s-o țină câteva luni în șir. înnebuneam de singurătate. La facultate predam câtorva studenți noțiuni elementare de limbă română. Când ieșeam, serile, mă plimbam ore-n șir prin oraș, cu o umbrelă picurătoare deasupra capului. Mergeam de-a lungul canalelor semicirculare, treceam peste poduri arcuite, mă-nfundam prin ulițe strâmte cu mici magazine suspecte... Cum eram pletos ca naiba și cu geacă de piele, mereu
eram agățat de cei care vindeau marijuana, mai ales negri și asiatici, care-mi vârau sub nas punguțe legate cu elastic. De urât, intram în cârciumi întunecate și, lângă godinul încins, cu aburi ieșindu-mi din haine, beam câte un jene-ever de unul singur, pe când alături câte-un cuplu de lesbiene se săruta languros, ostentativ. Nimeream de multe ori în cartierul roșu și umblam, anonim în marea de bărbați ce se holbau la vitrine, pe lângă barurile și erotic-show-urile care-și aruncau luminile reclamelor peste valurile sumbre ale canalelor pline de case plutitoare. Femei în combinezoane roșii, cu fabuloase peruci ultramarine, mă apucau uneori de mână și-ncercau să mă convingă să intru într-una din sălile unde puteai bea privind orgia live de pe scenă. Fiecare clădire era un bordel, în sutele de vitrine stăteau femei în costume de sex, doar dantele și jartiere fluorescente, femei tinere și femei bătrâne, suple sau cu burțile revărsate, dulci ca niște păpuși sau dure și bărbătoase, de toate rasele, culorile și chiar... sexele, căci câte una dintre ele era, de fapt (trebuia însă să ai ochi buni ca să-ți dai seama), un băiat fardat și epilat ca pe scenele elisabeta-ne, zâmbindu-ți tandru și chemându-te cu degetul. Trecând pe lângă vitrinele acelea baroce și exuberante, mă gândeam cât de mult semănau ele cu închipuirile mele din adolescență, când, înfășurat în cearceafuri ude de transpirație și feromoni, îmi imaginam femei goale, femei obscene, femei nerușinate, fără chip, fără
personalitate și fără voință proprie, pure animale sexuale ce-mi ofereau de-a valma fesele, pulpele, cefele lor parfumate. Acum eram singur la Amsterdam, de parcă aș fi rătăcit singur prin imaginarul meu adolescentin, prin paradisul infernal al erotismului meu, și nu aveam decât să intru în oricare din acele încăperi ca să-mi realizez viziunile. Erau toate pentru mine, aș fi putut ușor acumula o experiență sexuală imposibilă în alte părți. Cum câștigam aproape un salariu olandez mediu, mi-aș fi permis fără probleme o fată pe săptămână, o fată la trei zile, o fată oricând aș fi vrut. O priveam pe câte una în ochi, o vedeam deodată proiectându-se înspre mine, înflorind ca și când și-ar fi văzut deodată iubitul, mă gândeam cum ar fi fost o noapte în brațele ei. Și... treceam mai departe, până ieșeam din zona aceea carnavalescă și reintram în orașul protestant, sever, plin de cupolele bisericilor îndepărtate. Ajungeam de fiecare dată acasă, în cămăruța mea, mulțumit că sunt singur și nu în brațele unui obiect sexual, în toată lunga mea ședere în Amsterdam, nu m-am gândit niciodată serios să am de-a face cu o prostituată.
Nu vreau să par ipocrit. Sunt un bărbat ca oricare altul. Nivelul de hormoni androgeni din sângele meu este de zece ori mai ridicat decât în sângele unei femei. Creierul meu este scăldat în hormoni sexuali. Simt de multe ori din plin neliniștea erotică pură, mă excită de multe ori o necunoscută dintr-un autobuz, mă rătăcesc
adesea în labirintul fanteziilor violente și-ntu-necate, populate tocmai de asemenea obiecte sexuale, total aservite voinței mele. Pornografia nu mă dezgustă întotdeauna — îmi asum ca bărbat zecile de mii de site-uri de pe internet și sutele de reviste pe care nici o femeie nu le-ar cumpăra — și sunt momente când am o nevoie imperioasă de imagini orgiastice. Cu toate acestea, am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină și indiferentă, și pentru nimic în lume n-aș face dragoste cu o prostituată. Nu pentru că riscurile sunt mari și nici pentru că fidelitatea nu mi-o permite.
Cred, pur și simplu, că sexul însoțit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate. Intenționat nu vorbesc despre dragoste, deși până la urmă despre asta e vorba. Dragostea ca sentiment este uneori un inhibitor al sexualității, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat. Sexul implică o profundă îngustare a conștiinței, o coborâre adânc sub convențiile sociale și etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis și perversiune. Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde și ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea. în multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esențial și despre care se vorbeș-
te prea puțin, supraviețuiește și celei mai devastatoare dezgoliri simbolice. Este, ca să zic așa, iubirea intensă dintre două corpuri. Chiar și când mințile și personalitățile sunt dizolvate în plăcerea irepresibilă a sexualității, intimitatea rămâne și dă actului acestuia violent și animalic ceva copilăros, înduioșător, ceva pe care ți—1 amintești, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore. Cum nu dau doi bani pe fanteziile puse-n practică (pentru că, concretizate, ele își pierd tocmai idealitatea: pot fan-taza despre un sex party, de pildă, dar unul real trebuie că e dezamăgitor printr-o mulțime de amănunte concrete), la fel un act sexual în care corpurile nu se cunosc mi se pare ratat de la bun început.
Corpul meu e profund atașat de corpul femeii mele. Am de fapt două corpuri, și de fapt întreaga mea viață e dublă. Chiar dacă aș fi decere-brat, ca un animal de experiențe, corpul meu ar fi încă îndrăgostit de corpul femeii mele. Nevoia mea de intimitate cu ființa cu care trăiesc merge mult mai departe decât viața sexuală. Unii sunt speriați de viața de cuplu tocmai din cauza perspectivei de a-1 vedea pe celălalt în cele mai sordide situații. Dar dragostea mea se hrănește tocmai din asta. îmi place să merg la cumpărături împreună cu ea, să beau cafeaua împreună cu ea, să o privesc în cadă, să pălăvrăgim despre OZN-uri. îmi place s-o privesc cum mănâncă și cum pune hainele la uscat. Când facem dragoste, intimitatea noastră e lucrul cel mai
prețios, și plăcerea noastră depinde cu totul de ea. De fapt, fac dragoste două corpuri care se cunosc infinit de mult și care nu se mai satură, totuși, re-descoperindu-se. Știu ce va face în fiecare clipă, și totuși sunt mereu surprins. Cu cât îi știu mai bine pielea și tendoanele și cutele și gesturile și cuvintele, cu atât mai intensă și mai disperată mi-e curiozitatea. Intimitatea mea cu celălalt corp al meu este permanentă, când dorm știu și în vis că e lângă mine, dar în orele de dragoste fizică ea devine totală. Atunci nu mai disting privirea de atingere, tandrețea de violență, fericirea de suferință. Numai pe ea o vreau pentru că numai pe ea o cunosc. Ii privesc, între coapse, „fluturele cu aripi lipite somnoros" și știu că e, cu adevărat, cel mai frumos lucru pe care l-aș putea vedea și atinge vreodată.
Intimitatea noastră, în casa noastră, în patul nostru, nu ne atenuează, ci ne protejează bucuria erotică. Prin ea, totul devine erotic, și totul, oricât de frust și de îndrăzneț, e ferit de vulgaritate. Numai într-un astfel de spațiu protejat corpul tău, ca și mintea ta, se poate deschide cu totul explorării celuilalt. Prin aceasta, sexul nu seamănă cu nimic mai mult decât cu visul. Când visăm, tonusul muscular e abolit și întregul corp ne este paralizat, lăsând astfel mintea liberă pentru halucinare. Când facem dragoste, dimpotrivă, mintea ne e abolită, iar corpul se scufundă în voluptate. Un ultim amănunt vine să întărească acest ciudat și fascinant parale-
lism: când visăm, indiferent de conținutul visului, sexul nostru este întotdeauna erect...
îmi amintesc un banc idiot din copilărie, care definea femeia drept „ceva de care te ții când faci dragoste". Fără intimitate reală, atât femeia cât și bărbatul sunt literalmente asta: un fel de mânere la care performezi un număr de gimnastică. Poate fi uneori distractiv (mai ales pentru bărbat), ca legănatul pe un balansoar, dar, din punctul meu de vedere, e un mod primitiv, puștesc, nesatisfăcător de a face sex. De fapt, ajungi cu adevărat la maturitate sexuală doar atunci când începi să trăiești un ciudat solipsism în doi care te face să spui: în tot universul nu există decât două ființe care fac cu adevărat dragoste: eu și iubita mea.
Nabokov la Brașov
Acum vreo câteva zile umblam grăbit, cu mâinile-n buzunarele canadienei, printr-un peisaj industrial, trist de-ti venea să plângi, pe undeva pe la Timpuri Noi. Era foarte frig, deși soare, abia se ridicase bruma dimineții de noiembrie. Mă gândeam la tot felul de aiureli literare, când m-am auzit strigat: „Hei, Mircea! Ce faci, dragule?" Un BMW masiv, argintiu, oprise la câțiva pași în fața mea, pe marginea șoselei, și o insă total necunoscută, cu ochelari negri suiți pe frunte, îmi zâmbea prin fereastra laterală. M-am îndreptat spre mașină și tipa a coborât. „Mă mai știi? Știi cine sunt?" Cu cât o priveam mai mult îmi era tot mai străină. „Nu cred", i-am spus zâmbind la rândul meu. Era înțolită foarte bine, chiar epatant pe fondul blocurilor nenorocite de peste drum, al fabricii de ciment și al chioșcurilor strâmbe din stația de tramvai. „Sunt Adriana, sora Irinei, ai venit o dată pe la noi, la Cluj!" OK, n-o văzusem decât o dată, cu foarte mulți ani în urmă, așa că era doar normal să nu mi-o mai amintesc. Am mimat bucuria recunoașterii și am schimbat câ-
teva vorbe banale. „Ai mai fost prin Finlanda?" am întrebat-o ca să fie sigură că știu cu cine discut. „Da, merg mereu, lucrăm cu o firmă de-a-colo. Dar spune-mi, ce-ai mai făcut tu? Cum îți merge? Tot aud că ai mai scos câte ceva, dar știi... cu atâta muncă, stau mai prost cu cititul în ultimul timp... Irina cumpără însă toate cărțile tale, în amintirea vremurilor vechi, înțelegi. .." Am ezitat o vreme s-o întreb, dar până la urmă am simțit că e inevitabil. „Ce face Irina?" La care femeia, total, total necunoscută din fața mea s-a deschis într-un fel de jubilare naivă: se vedea că sora ei era mândria familiei. „Ei, e foarte bine, e de câțiva ani stabilită la Bruxelles, soțul ei e cineva foarte mare, membru în Parlamentul european. .."„.. .fiindcă așa se scrie istoria", mi-a trecut brusc prin minte. încă vreo două vorbe, „să ținem legătura" (care legătură?), „mi-a părut bine că ne-am revăzut", și bărbatul de la volanul mașinii s-a întins să-i deschidă portiera. Apoi spațiul s-a-nchis în jurul mașinii dispărute cum ai închide o revistă de modă cu obiecte fotografiate impecabil. Au rămas blocurile ude și jegoase, găurile din asfalt, oamenii prost îmbrăcați și arătând bolnavi de la intersecție.
Am uitat spre ce notariat sau judecătorie mă-ndreptam, ce întabulare aveam de făcut, și-am rătăcit vreo jumătate de oră la-ntâmplare prin locurile acelea de utopie neagră. Irina la Parlamentul european? Mare doamnă la Bruxelles? Soția unui înalt funcționar? Dar eu ezita-
sem să o-ntreb pe soră-sa despre ea din compasiune, ca să n-o pun într-o situație penibilă. Mi-o imaginasem pe Irina, în toți acești ani, decăzută, poate alcoolică, hăituită de un trecut irepresibil. Boschetară poate, asemenea celor care put îngrozitor prin tramvaie... Apoi mi-am dat seama că așa trebuia să fie, că viața, care-mi pusese cu câțiva ani în urmă în mâini un fel de povestire de-a gata, îmi oferea acum și finalul firesc, poate chiar obligatoriu, pentru ea. Nu sunt nici un scriitor „realist", nici unul „de subiecte", și de aceea am ezitat întotdeauna să povestesc cele trei-patru lucruri cu adevărat interesante la care am fost martor vreodată. Azi găsesc, iată, puțină liniște (vai, nu interioară, ci liniște pur și simplu, singurătate pur și simplu, în cel mai concret sens — ușa-nchisă la birou, cel mic dormind în pătuțul lui, în altă cameră, cea mare făcând ceva prin sufragerie...) ca să mă gândesc la Irina, „prima mea femeie" și o derizorie enigmă. O jalnică enigmă a unor jalnice vremuri.
Eram student la Litere, grafoman, sărit de pe fix, poet până-n vârful dinților (în închipuirea mea) și totuși șters, mărunt, mort de slab, încât singura parte din umanitate care mă interesa, fetele, se uita prin mine ca prin sticlă. Trăiam o singurătate înfiorătoare. Nici măcar când, mergând pe la cenacluri, căpătasem o mică notorietate literară, nu reușisem să atrag atenția vreuneia dintre colege. Nu puteam să-nțeleg. Amicii mei cei mai grotești, cei mai bătuți în cap
se lăudau cu erotismul lor debordant, pe la „ceaiuri" își povesteau cu detalii câte se întâmplaseră pe „futelnița" lor, cum își numeau sofaua din cămăruțele de mansardă sau de subsoluri pe unde erau aciuați. Iar eu aveam 23 de ani și pe futelnița mea nu venise încă nici o femeie. .. Așa că în primăvara lui '79, când am plecat la Cluj, la Colocviul Eminescu, am crezut o clipă că l-am apucat, în fine, pe Dumnezeu de picior. Am întâlnit acolo o insă care mi-a dat niște semne vagi de simpatie. Era cu vreo patru ani mai mare ca mine, deja absolventă, repartizată profesoară într-un orășel ardelean. Făcuse engleză și română. Era urâțică, șleampătă, când mergea părea că se-mpleticește la fiecare pas. Tot ce purta pe ea părea aruncat cu furca. De la-nceput ne-am simțit bine-mpreună: doi nebuni, doi închipuiți. Eu vorbeam numai în citate din autorii mei preferați, ea doar ironic și parabolic, încât uneori, în lungile și savantele noastre discuții de pe străzile Clujului, ne dădeam seama că fiecare vorbea de fapt despre cu totul altceva decât credea celălalt. La un moment dat, s-a oprit lângă un felinar și m-a-ntre-bat: „Nu crezi că tot Clujul ăsta e doar un joc al minții? Un vis din care va trebui o dată să ne trezim?" Până și eu mi-am dat seama de livrescul idiot al frazei și i-am răspuns sarcastic: „Nu crezi că Borges a zis ceva asemănător despre Buenos-Aires?" „Nu, nu, eu chiar cred în asta. Chiar cred că nimic nu contează, că totul e visul nostru sau visul altcuiva despre noi..." N-o
puteam scoate din extravaganțele ei. La colocviu am citit o lucrare din care nimeni n-a înțeles nimic. Am discutat-o apoi cu Irina, singuri într-un compartiment de tren, bând votcă din cupele a două jumătăți de coji de portocală. Am fost foarte surprins: ea înțelesese. Am fost surprins și că m-a lăsat apoi s-o sărut, că m-a lăsat și mai departe... Dar nu foarte departe. Acasă, am început să primesc scrisori de la ea, cam o dată la două săptămâni. Scrisori pur intelectuale, fără efuziuni. Ce mai citea, ce mai traducea... îi plăceau mult Nabokov și D. H. Lawrence, citea în engleză postmodernii americani, făcuse o pasiune pentru Robert Coover. Avea fără-ndoială talent critic, observațiile ei nu erau la-ndemâna oricui. Abia spre sfârșitul scrisorilor insinua în ele un fel de tandrețe foarte curată. Le termina, invariabil, cu „Good night, sweet prince!" Dar eu mă-ndrăgostisem între timp de o colegă din București, și povestea cu Irina își cam pierdea contururile. Ghinion, însă. Și colega cu pricina era fată mare și-așa avea de gând să rămână cel puțin câțiva ani mai departe. Ne smotoceam înnebuniți prin holuri de case vechi, dar agenda mea rămânea imaculată în continuare și, Dumnezeule, împlineam 24 de ani! Am început să scriu poeme de dragoste foarte erotizate, ca un fel de compensare. Slabă compensare. M-aș fi culcat, în ciuda dragostei mele absolut reale pentru colega cu pricina, cu oricine, chiar și cu o babă! Mai ales că „babă" era pentru mine orice femeie trecută de 30 de
ani. Așa că speranțele mele au renăscut când am reîntâlnit-o pe Irina, anul următor, tot la Cluj, de data asta la un festival de poezie din cadrul Cântării României. Am văzut-o de departe, într-un grup de inși care așteptau la intrarea legendarei Arizona (o bombă ordinară, de fapt). Mi-a ieșit, mai împleticită ca oricând, în întâmpinare. Avea acum părul scurt, căzându-i în șuvițe tocite de-a lungul obrajilor. De câte ori o vedeam după o vreme mă frapa cât era de urâtă: buze subțiri și uscate, nasul prea cârn, fața pergamentoasă... Dar ochii arătau totuși o inteligență vie, ca și altceva, un fel de nebunie romantică, de nepăsare față de tot ce era în jur. Când m-a invitat la ea acasă, am simțit deodată opera hormonilor prin zonele inghinale: gata, adio copilărie, „this time nothing can go wrong!" Dar n-a fost așa. Căci acasă la Irina era și Adriana, sora ei, proaspăt întoarsă din Finlanda, și toată nenorocita de seară am petrecut-o uitân-du-ne pe ultra-voluminoase albume de fotografii cu amurguri finlandeze, brazi finlandezi, reni finlandezi, Sibelius și Berzelius și drace-lius și lacelius... Ore-n șir așteptând să plece Adriana și să-nceapă distracția, până când în cele din urmă am plecat eu, umilit și furios, și-așa a mai trecut un an. Singura mea consolare, dar și aceea foarte slabă, era că într-o carte pe care-o citeam pe-atunci, „Geniul și zeița", Aldo-us Huxley povestea că el fusese băiat mare până la 26 de ani! Iată că se putea și mai rău. Dar eu,
40
îmi jurasem, n-aveam să ajung până acolo. Mai bine moartea decât dezonoarea...
Astăzi însă mă gândesc că mai bine aș mai fi copilărit puțin. Fiindcă nenorocita după-amia-ză în care „am devenit bărbat" e și-acum una dintre cele mai penibile și mai sordide amintiri ale mele. Irina îmi dăduse un telefon că era-n București, chiar stabilită în București (cum așa? și școala ei din Ardeal? luase negație? și chiar dacă luase, ce-avea să facă în București?), și că vrea să ne vedem într-o chestiune foarte importantă pentru ea. Am mers cu metroul de mi-a venit rău, până pe la Apărătorii Patriei. Am găsit blocul, am urcat pe scări în putoarea ghe-nelor revărsate, am intrat într-o garsonieră care duhnea intens a tocană și am pupat-o pe Irina, care avea același miros pe obraji și în păr. Purta un capot cu floricele. N-am vrut să mănânc, trebuia să-mi rezolv problema. Cu un fel de aer prost jucat de femeie fatală pe față, a pus un prosop pe pat și s-a-ntins cu fundul pe el. M-am lungit și eu lângă ea. Surpriza cea mare, atent premeditată, era că n-avea chiloți pe dedesubt... După ceva caznă eram bărbat, dar în locul fericirii și ușurării pe care mi le închipuisem nu simțeam decât o scârbă intensă de la mirosul de tocană, ciudă că terminasem din prima clipă și mai ales dezgust pentru tot ce ținea de acea după-amiază, pentru femeia dizgrațioasă și duhnitoare de lângă mine, pentru garsoniera cu pereții strâmbi, până și pentru cerul de amurg transpirând prin perdeaua de la geam.
Nu mă puteam gândi decât să plec mai repede de-acolo și să n-o mai văd niciodată pe Iri-na. Ea dispăruse la veceu pentru chestii intime și s-a-ntors, mare, țâțoasă, cu mult păr pubian (îmi imaginasem femeile cu totul altfel), cu șolduri musculoase, în aerul cenușiu al camerei. Și-a pus halatul și și-a aprins o țigară.
Aici tonul povestirii mele ar trebui să se schimbe dintr-un fel de scherzo patetic („pathetic", mai bine zis) în ceva grav sau lugubru, ceva foarte încruntat. Dar după-amiaza aceea n-a cunoscut vreo schimbare bruscă. Doar se-nsera, doar penumbra devenea mai deasă. Dacă lipsea ceva ca totul să fie perfect coerent, ca într-un film (m-am gândit mai târziu), era chiar ce mi-a spus ea atunci, încă în picioare, cu țigara aprinsă între degete: „Mircea, aș vrea să mă ajuți într-o... chestiune. Nu știu ce să fac." „Adică?" Eram încă dizolvat de silă. îmi întorceam pantalonii pe dos după ce mi-i scosesem aiurea, și-mi extră-geam șosetele din crăcii lor. „Uite, îți spun direct." Dar în loc să-mi spună imediat ce-avea de zis, a lăsat țigara în echilibru pe pervaz și s-a apucat să improvizeze o scrumieră de hârtie dintr-o foaie de caiet, scrisă cu creionul. Când a fost gata, a scrumat în ea până când incandescența pură din vârful țigării s-a degajat complet din învelișul ei de cenușă: „Mi s-a propus să intru în Securitate..."
Mintea mea e lentă și mai mereu dusă aiurea, așa că ratez de obicei clipa. Cele mai grave momente din viață le-am trăit de parcă-aș fi trăit
bucăți mici din viața altcuiva. Era același lucru acum. Lucrurile nu-mi ajungeau, deocamdată, până-n adâncul minții. „Și tu ce-ai zis?", am întrebat indiferent, de parcă mi s-ar fi povestit un vis. Irina m-a privit pentru prima dată în ochi, cu un fel de sfidare speriată: „Am zis da." După care a-nceput un lung bla, bla, bla, recitat ca pe un rol exersat în oglindă: decât să rămână toată viața o amărâtă de profesoară în provincie mai bine merge într-un loc unde calitățile ei vor fi apreciate... oamenii tineri și inteligenți vor schimba lucrurile dinăuntru... ar putea călători în străinătate... ar avea acces la biblioteci... ar profita de poziția ei ca să facă mult bine...
Nici n-o mai ascultam. Mă trezeam cu încetul. Ciudat că, gândindu-mă la Securitate, îmi veneau în minte lucruri dintre cele mai disparate și mai prostești: o lungă coadă la bere, de sute de persoane, la Bucur Obor, unde un ins foarte nervos a-nceput să vocifereze când niște țigani s-au băgat în față. „E securist, îl cunosc eu", a zis atunci, cu un fel de respect, un bătrânel. „Ãsta are putere, o să facă ordine". La mine-n bloc stăteau mulți securiști, mă jucasem în copilărie cu copiii lor. îmi aminteam și bancuri cu „mai împrăștiați-vă, băieți!", și sfaturile mamei să nu vorbesc „ce nu trebuie", fiindcă securiștii mișunau peste tot. Ce erau securiștii și Securitatea? Și de ce-mi fusese mie dat, ca într-un banc prost, să devin bărbat cu o securistă, fie ea și în devenire? Am lăsat-o să vorbească, să-ncerce
mai departe să mă (și mai cu seamă să se) convingă că făcuse bine, iar ea a continuat pledoaria aceea în gol chiar și mult după ce și-a dat seama că n-o mai ascultam. Abia-i mai vedeam fața. Prin pereții subțiri ca hârtia ai blocului se auzea tot: apa trasă la closet, voci de la televizor, muzică... După ce a tăcut, și-a aprins din nou o țigară și a fumat-o în tăcere până la capăt. Apoi s-a lungit „voluptuos" lângă mine, m-a pupat „dulce", m-a mângâiat obscen — fără ghilimele de data asta — și-a vrut s-o luăm de la capăt. Atunci i-am dat mâna la o parte și i-am spus, ca un automat, fără să simt nimic din „dramatismul" momentului, că e o idioată, că o să-și ruineze viața și poate și pe-a altora, că nu vreau s-o mai cunosc dacă face pasul ăsta. în definitiv, dacă acceptase deja propunerea, ce mai voia de la mine? „Dar n-am avut cu cine să vorbesc, Mircea, cu cine să mă sfătuiesc. Aici nu cunosc pe nimeni, n-am pe nimeni mai apropiat...Trebuia să spun cuiva în care să pot avea-ncredere..." Am plecat când deja era noapte și-am mers pe jos până acasă prin bălți, noroaie și pietriș, privit cu suspiciune de milițienii vigilenți. Abia acasă, în patul meu, mi-am dat seama de nebunia acelei seri. „Tâmpită", mi-am zis, dar, ciudat, eu mă simțeam de fapt ca un idiot, ca un om care tocmai făcuse o mare prostie... Am adormit cu capul greu de la tutunul de care eram impregnat, hotărât să uit totul. Lucrurile au mers apoi mai bine cu agenda mea sexuală. Până la 26 de ani, vârsta fatidică
a lui Huxley, mai scrisesem în ea, cu litere de foc, patru nume. Liniștit în privința asta, am început să scriu poezie mai filozofică. La câteva luni după „seara bărbăției mele" am primit, noaptea târziu, un telefon disperat de la Irina. Plângea și striga în receptor. Băuse? N-o știam băutoare. încercam să leg într-o poveste coerentă vorbele ei mai mult decât confuze. Era cazată, în regim conspirativ, la căminele MAI. -u-lui, pe Eforiei. Stătea cu două colege care „sunt niște curve, mă bat și mă păruie tot timpul, Mircea!" Era spălată pe creier, Mircea, trebuia să facă lucruri îngrozitoare, Mircea, nu mai putea, Mircea! Plângea în hohote, urât ca un copil că-ruia-i curg mucii. Abia scăpase în seara aceea și se repezise la primul telefon public. Trebuia să fugă oriunde, trebuia să se ascundă! „Vino la mine", i-am strigat în receptor, dar a agățat brusc. Am așteptat-o apoi degeaba toată seara. In anii următori lucrurile luaseră o întorsătură proastă. începuseră frigul și mizeria. Securitatea, mai curând subiect de bancuri pentru oameni până atunci, devenea un fel de mit înspăimântător. Frica se întindea cu forța de neoprit a unei psihoze. Mă gândeam pe-atunci tot mai des la Irina. Ce-o face, nenorocita? O avea vreuna din dementele lor misiuni? O fi ajuns chiar un instrument al teroarei? Ea, cea care nu credea în realitate, ea, cea îndrăgostită de Nabo-kov? De la un timp, după o lungă pauză, am început iarăși să primesc telefoane de la ea. Mereu noaptea târziu și mereu ca să-mi ceară să-i
împrumut bani. O voce tot mai spartă, tot mai nebunească. De cele mai multe ori era, probabil, beată. Nu-i puteam împrumuta, căci eram sărac ca degetul, dar o-ntrebam mereu ce mai e cu ea. „Nu pot să-ți spun nimic", îmi zicea și-nchidea. Cum toți bărbații, în nopțile de insomnie, trec în revistă, meticulos, lista mai lungă sau mai scurtă a femeilor pe care le-au avut, amintindu-și halucinant ce-au făcut cu fiecare, n-aveam cum s-o uit pe cea care, cum-necum, fusese totuși numărul unu și-așa avea să rămână, indiferent de cât avea să se mai lungească lista. în ciuda alegerii ei grotești, sau poate mai ales de aceea, simțeam multă duioșie și compasiune pentru ea. M-aș fi-ntâlnit cu Irina oricând ca s-o pot ajuta, în ciuda tuturor riscurilor. Știam că mie nu avea să-mi facă rău. Dar de prin '86 încolo au încetat și telefoanele. Irina s-a dat la fund și am crezut că va fi pentru totdeauna. Aveam s-o revăd însă în împrejurări pe care pe-atunci nici nu mi le-aș fi putut imagina. La câteva săptămâni după revoluție, stăteam cu amicii Nedelciu și Hanibal în cămăruța de la etajul doi al Uniunii Scriitorilor, unde îmi aveam „biroul" de funcționar. Răspundeam de casele de creație, dar cum slujba mea a durat doar câteva luni, de toamna până primăvara, am șomat pur și simplu în tot acel timp. Ba am reușit să dau și foc biroului, uitând într-o seară soba aprinsă. Așa că acum geamul ușii era spart, soba înnegrită și vreo două șipci din parchet carbonizate. Trăncăneam despre noul nostru
ziar, Contrapunct, când am auzit bocănituri pe scara îngustă și abruptă de lemn. Nu mi-a venit să cred când am văzut apărând, cu zăpadă topită în păr, plină de zăpadă și pe cojocul alb de piele, o femeie în care cu mare greutate am recunoscut-o pe Irina. Fața ei lată de ardeleancă era fardată excesiv. Părul îl purta și mai scurt, cu un fel de breton caraghios peste ochii năclăiți de rimei. Cum soba noastră duduia din nou din toate puterile, zăpada de pe ea, un puf pâ-nă-atunci, s-a schimbat instantaneu în șuvițe șiroitoare de apă. Femeia arăta acum ca o pisică udă și, în minutele cât a stat cu noi, a fost nervoasă tot ca o pisică. Vorbea în doi peri, aproape schizofrenic. Amicii mei o priveau hli-zindu-se unul la altul. Am ieșit cu ea, căci „nu pot vorbi aici cu tine". Am luat-o pe Nuferilor în jos și-am mers împreună până la Ateneu. Ningea des și mărunt. Acolo, în parcul din fața Ateneului, cu statuia lui Eminescu acoperită de zăpadă, am stat de vorbă. Totul în jur era strălucitor de alb. Mi-a spus că i-e frică, e disperată. Că se simte urmărită („Am fost implicată la Brașov, în '87...") Că nu poate vorbi cu nimeni decât în spații deschise. Apela la vechea noastră prietenie ca să-i caut o slujbă, un locușor unde să fie uitată. „Lucrezi acum la Uniune. N-aș putea fi și eu acolo ceva pe undeva? Pot face traduceri simultane, secretariat, corectură, fac orice, absolut orice..." Am început atunci s-o moralizez prostește: „Vezi, Irina? Ti-am spus de la-nceput că ai făcut o tâmpenie? Uită-te-acum
la tine. Ce s-a ales din talentul tău, din tot ce ai fi vrut odată să faci?" Mă așteptam să lase bărbia în piept și să plângă, spășită, dar deodată mi-a aruncat o privire ironică și trufașă, de parc-ar fi spus: „Știi ce, las-o baltă cu rahaturile astea..." Era ca și când sub disperarea ei circumstanțială încă ar fi subzistat o mare putere întunecată. Imediat, însă, a revenit la tonul plângăreț de mai-nainte: „Ce spui, îmi pui o pilă? Pot să sper ceva?" I-am explicat că sunt un amărât de funcționar, angajat de două luni acolo, că n-am nici o legătură cu nimeni din conducere. Era purul adevăr. N-a zis nimic. Am mai făcut câțiva pași și ne-am luat la revedere. M-am întors în cămăruța supraîncălzită. „Cine era tipa?" m-a-ntrebat Mircea. „O țipă..."
Am plecat și de la Uniune și m-am dus la Caiete critice. M-am certat cu cei de-acolo și am intrat asistent la Litere. Timp de unsprezece ani, în care viața mea s-a aglomerat și s-a complicat, am mai avut prea puține momente în care să-mi pot aminti de Irina. Totuși, m-am gândit la ea în timpul lungilor nopți din Piața Universității, când, o dată cu alte zeci de mii de oameni ce priveau spre balconul de la Geologie, am scandat și eu până la răgușeală „Secu-riștii-n mină, să ne dea lumină!", și mi-am amintit de ea în timpul fiecăreia dintre mineriade. între proiectele mele nebuloase, gândul să scriu ceva despre ea mi-a fost permanent în minte. Nabokov implicat la Brașov, mă gândeam. Na-bokov la Brașov. Robert Coover arzând docu-
mente la Berevoiești. D. H. Lawrence demoni-zându-i pe intelectuali. Și teribila, monstruoasa, copleșitoarea Securitate urându-mi în fiecare seară: „Good night, sweet prince..."
Ciudat, în puținele dați când o revăd în memorie, Irina nu-mi apare nici în casa ei plină de poze cu peisaje din Finlanda, nici în jegoasa garsonieră de la Apărătorii Patriei, nici în lumina de iarnă de la Ateneu, ci așa cum am văzut-o prima dată, pe când rătăceam amândoi pe străzile Clujului, aiurând pe teme literare și metafizice. O văd călcând strâmb în pantofii cu toc și arătând de parcă silueta ei ar fi fost ștearsă cu guma la întâmplare. Chiar în momentul când scriu rândurile astea o aud limpede cum spunea, pe când treceam amândoi pe lângă fațadele colorate și porțile urbei ardelene: „Nu crezi că tot orașul ăsta e un joc al minții? Știi, pentru mine nimic nu contează, nimic nu există cu adevărat..."

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!