agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1368 .



Pădurea de la margine de vise
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dan_arsenie ]

2006-07-25  |     | 



Mi se pare incorect să numesc unul din personajele mele drept personaj principal. Și ca să nu mă fac de râs în fața lor, o să le propun un târg: o să le las să trăiască mai mult decât ar trebui. Astfel, fluturele nu va muri în ziua în care se naște, cărăbușul nu va sfârși la primul lemnișor căzut pe spatele său, frunza nu va fi mâncată de omizi, iar floarea nu va cădea pradă animalelor ierbivore. Și cred că le-am păcălit, pentru că le văd mai voioase decât de obicei. Așadar, urmează o povestire fără eroi excepționali, fără personaje negative și, deci, nici pozitive, fără jale dar și fără bucurie. Zic acestea pentru că, indiferent de ce vor păți personajele în povestioara mea, ele oricum au ieșit din tipare și au devenit un soi de simboluri ale lumii de care aparțin. Și acum sunt nevoit să dau drumul la poveste, presat fiind de micuțele mele creaturi, care sunt din ce în ce mai agitate. Le înțeleg, în fond, toate așteaptă să-și cunoască viața.
Pădurea se înfrupta din primele zile de primăvară adevărată. Cer fără nori, ape cu susur liniștit, eliberate de apăsarea ghețurilor și pești scăldându-se în auriul soarelui. Primăvară cu flori împrăștiate pe câmpii, cu iepuri și căprioare, cu pădure plină de... Ei, da, asta lipsea. Nebunia gâzelor. Nicio furnică pe jos, flori neîncepute de albine, ape fără agitatele, dar în același timp, grațioasele libelule. Din când în când îți mai trecea prin fața ochilor câte o insectă, dar și aceasta gonind îndârjită, de parcă ar întârzia la ceva unic. Curios lucru însă, toate zburdau în aceiași direcție, iar la capătul efortului lor stătea o realizare ce dă naturii calitate de zeu atotputernic: o floare cu petalele ca un curcubeu, dar parcă mai aprins și chiar mai vesel.
- Simți mirosul acesta? Nu l-am mai întâlnit nicăieri, șoptește o albină unei furnici uluite. Dacă m-ar lăsa inima să smulg puțin polen din floarea-curcubeu, tot fagurele ar avea un parfum minunat.
- Soarele o desfată atât cât trebuie, lăsând apoi umbra să o mulțumească. Roua dimineții cade cu grijă pe ea, iar vântul o invită mereu la un dans lin, făcându-i magică fiecare seară, zise furnica. Dacă ar fi să îmi fac un mușoroi al meu, aș munci luni întregi doar pentru a-l construi în apropierea florii.
Floarea nu înțelegea nimic, doar era ziua în care înflorise. Privi în jur și văzu mii de flori pe câmpie, văzu coroane viguroase, simți mirosul teilor. Apoi își întoarse privirea


spre mulțimea de insecte adunate în jurul ei și observă, în oceanul de agitație, un fluture apatic, pe care tot acest eveniment unic pentru lumea pădurii îl lăsase rece. Floarea îl întrebă:
- De ce s-au strâns toți aici? Văzându-i, încep să îmi fie frică de mine.
- Să te admire. Marele tău dezavantaj e că nu te poți admira singură. Vezi florile
câmpiei? Sunt unele galbene, altele roșii, dar nici una dintre ele nu are atâtea culori ca tine.
- Adică eu sunt altfel decât celălalte flori. Așadar, sunt anormală.
- Eu aș spune deosebită, ba chiar specială, zise fluturele scuturându-și aripile pentru a-și relua zborul. Și ca să te conving de asta, o să îți ofer propria ta imagine.
Fluturele luă o frunză concavă dintr-un copac apropiat și o umplu puțin câte puțin cu stropi cărați din râul de la marginea pădurii.
- Poftim, acum privește. Asta ești tu.
Apa era chiar rușinată că avea onoarea de a fi oglindă pentru măreața minune a primăverii. Și floarea văzu că e într-adevăr specială. Mulțumi fluturelui, dar acesta nu răspunse și plecă abătut. Auzi doar rugamintea florii de a veni și a doua zi.
Seara, floarea cea timidă își închise petalele și se pregătea de somn. Se gândea însă că ea, ca și celălalte plante, e tare nefericită. De ce nu putea fi un fluture, căruia mereu altă bucată de natură îi desfată ochii? Înțelegându-i supărarea, vântul îi cântă și floarea adormi sub ocrotirea lunii.
A doua zi, petalele i se deschiseră din nou și se bucură că nu e atâta zarvă în jurul ei. Se mai uită o dată în apa din frunză și i se părea că e altfel decât ziua trecută. Noaptea se visase povățuitoarea întregii păduri, frumusețea fiindu-i menită doar cu scopul de a atrage vietățile pădurii lângă ea. Brusc, simți seva cum urcă rece prin ea și îi umple ființa de cunoștințe noi. Știa totul despre albine, musculițe, cărăbuși, țânțari, fluturi, frunze, flori, lucruri care cu o zi înainte îi erau total străine. Naivitatea i se transformase în maturitate, iar atracția ei ciudată față de fluturele întâlnit cu o zi în urmă o făcu să râdă. Și își zise: „Acum, când știu totul despre dragoste, parcă simt că nu pot să mă îndrăgostesc. Pentru mine nimic nu mai este imprevizibil, așa că o să învăț întreaga pădure să prețuiască misterul momentelor, ca principală sursă de fericire”. Zâmbi curcubeic din nou, mândră de faptul că își găsise un scop în viață.
Floarea reuși în următoarele zile să câștige încrederea întregii păduri, fiecare gâză sau plantă renunțând de mult la atracția pentru ea. Toți simțeau că nu ar merit-o, că alături de ea ar fi mărunți, neînsemnați și, mai ales, că statutul lor de ființe comune nu le-ar permite să o facă fericită. Se limitau – sau, mai bine spus, preferau – iubirile lor, acccesibile și minunate prin simplitate și devotament. Floarea-curcubeu era însă percepută ca prietena tuturor, ea împrospăta sentimentele ori de câte ori simțea că se împrăștie, ba chiar dădea naștere în inimile vietăților pădurii unor trăiri noi și plăcute.
Într-o zi în care soarele se încăpățâna se apară, deși trecuse de mult amiaza, sosi la floare un cărăbuș, care, istovit de lungul drum străbătut, îi ceru florii să se odihnească în noaptea aceea lângă ea. Floarea acceptă, numai că toată noaptea o petrecură vorbind. Cărăbușul îi spuse că iubea o frunză de alun, că îi plăcea să simtă adierea vântului împreună cu ea, îi plăceau diminețile în care se ascundea sub ea de teama să nu fie înecat de rouă, dar mai ales vroia să o protejeze, să o apere de omizi, să o curețe de praf, să o stropească cu apă în zilele cu soare arzător. De aceea venise tocmai azi la floare, profitând de norii de pe cer, care nu lăsau soarele să-i necăjească iubita. Îi mai spuse că dezamăgirea sa este că frunza îl vede ca un prieten, unul pentru care avea un atașament frățesc, și poate chiar acest atașament o făcea să nu îl iubească cu adevărat.
Floarea, surprinsă de intensitatea sentimentelor unei gâze așa de mici, îi spuse:
- Din ce mi-ai povestit, înteleg că îți face o enormă plăcere să o vezi pe ea fericită, indiferent dacă asta presupune sacrificii uneori chinuitoare din partea ta. Încearcă însă și tu să te simți bine mereu când îi stai alături, pentru că atunci și ea îți va zâmbi mai mult. Las-o și pe ea să ofere, pentru că a oferi ceva este o plăcere pentru toate plantele.
- Cum așa? Cărăbușul era mirat și nu înțelegea spusele florii.
- Gândește-te la florile care își dăruiesc polenul albinelor, zise floarea, înțelegând nedumerirea prietenului ei. Gândește-te la iarba care se oferă drept hrană animalelor și, mai ales, la frunzele lipsite de egoism, care, deși înghețate și negre, acoperă părintește un ghiocel până când acesta este destul de viguros ca să reziste singur
vremii. Iar ghiocelul ne oferă, la rândul lui, desfătare și dă drumul petrecerii primăverii.
Cărăbușul înțelese acum totul; miilor de momente în care frunza era distantă le găsi explicație și, deși nu dormise, se simțea odihnit și era hotărât să urmeze sfaturile florii. Iar floarea privi mândră în urma lui, încântată și mai mult de puritatea sentimentelor acestei gâze minuscule și se gândi că ar vrea să simtă natura așa cum o simte el, să traiască măcar o zi cum trăiește el. Îl strigă, iar când cărăbușul se apropie din nou, îl rugă:
- Cărăbușule, aș vrea să văd lumea. Vezi, eu o am pe toată în minte, dar nu mi-a intrat acolo prin imagini reale, nu m-am bucurat de ea, nu am simțit-o. Așa că aș vrea să-mi faci o favoare. Aș vrea să...
- Orice, o întrerupse cărăbușul încântat că el, un naiv de care natura se putea dispensa oricând, putea să ajute minunata floare-curcubeu.
- Vreau să rupi o petală din mine, pe care să o porți mereu cu tine și să îi arăți lumea. Nu te rușina să alegi petala pe care vrei să o rupi. Știu că o vei alege pe cea potrivită.
Și cărăbușul alese petala verde, gândindu-se că oricum floare e înconjurată de verdeață și că această petală întuneca oarecum aspectul unei flori atât de luminoase. Și floarea, încântată de alegerea cărăbușului, îi zâmbi cum nu mai zâmbise nimănui până atunci și îl rugă să se întoarcă cât mai repede.
Acum floarea era plină de exuberanță, simțea emoția alunecând în ea. Ea, care le știa și le explica pe toate, zâmbea larg neprevăzutului. Întoarse privirea spre „oglinda” ei, dorind să își vadă încântarea, dar apa se evaporase din frunză. Și se gândea la fluturele care nu o mai vizitase de atât de mult timp. Oare de ce era trist? De ce el nu simțea nevoia să i se destăinuie? Și mai ales se întreba de ce niciuna din viețuitoarele pădurii nu auzise nimic despre el. În cele din urmă se consolă cu ideea că el o să apară în zilele mai călduroase.
Liliacul încă mai încânta câmpia cu mirosul lui. O tufă enormă era chiar în apropierea florii-curcubeu, iar gâzele zâmbeau larg în jurul ei, bucurându-se de ultimele zile ale minunatului parfum. În acea zi apăru și fluturele, abătut ca de obicei, cu aripile fâlfâind încet, ca un călător rătăcit și deznădejduit. Floarea îl zări lângă liliac și trimise o libelulă să îl cheme. Fluturele nu spunea nimic, dar observă că apa se evaporase din „oglinda” florii și o umplu din nou. Și, după ce termină, nu se putea uita direct la floare, ci privea în apă, cu ochii parcă ușor luminați. Parcă dorea să se înece în stropii din frunză, să se afunde în puritate și lumină.
- Oare apa curăță sufletele? Și dacă le curăță, nu le lasă cumva vide, zise fluturele numai atunci când seara îl „apăra” de privirile florii.
- Dacă te gândești la rouă, îți vei da seama că apa dă viață, ocrotește și vindecă. Problema este însă în ce măsură este dispus sufletul să se lase curățat de natură, dacă are curajul să se deschidă și să hotărască ce vrea să păstreze și ce trebuie șters. Zic asta pentru că sufletul este cea mai orgolioasă parte a tuturor vietăților; el îți susține extazul, dar tot el este singurul cuib al tristeții.
Fluturele se simțea înțeles și începu să spere că poate găsi sprijin în floarea care, la prima sa vizită, nu era altceva decât o minune naivă, căreia natura îi dăruise doar splendoarea. Și începu să îi povestească florii întreaga poveste a dezamăgirilor sale, a permanentelor căutări de sens într-o viață străină, care îi părea toată răzvrătită împotriva lui. Și cu fiecare vorbă spusă, ochii fluturelui deveneau mai luminoși, mai optimiști și chiar încrezători. Floarea îl urmărea cu plăcere și îi zâmbea prin noapte.
- Și toată această durere a mea ar lua sfârșit, spuse fluturele cu durere, dacă aș putea să trăiesc alături de frunza mea de alun dragă. Simt, văd că și ea mă iubește, dar nu mă pot apropia de ea deoarece un biet cărăbuș ține mai mult decât mine la ea, și pe zi ce trece, mă conving că o merita mai mult decât mine. Poate și ea simte la fel.....
Floarea amuțise. Petalele i se închiseseră, camuflând emoția sa. Pentru prima dată,nu era capabilă să dea un sfat, ba, mai mult, nu putea nici măcar să îl privească pe cel pe care dorea să îl ajute cel mai mult. Fluturele nu observă rătăcirea florii și își continuă dezinvolt povestea. Spre dimineață, floarea se simți mai bine, ajutată de roua care o curăța de emoția ei mută, și spuse:
- Poate că dragostea este un concurs. Dar unul fără câștigători. Adică, niciodată nu vei avea ceea ce îți dorești cu ardoare, decât dacă renunți la altceva drag. Însă alegerea doar îți sfâșie inima, pe când renunțarea ți-o arde. Iar dacă simți că frunza îți zâmbește ție mai mult, atunci nu îi arde și ei inima și, când veți fi împreună, vindecați-vă împreună inimile sfâșiate de dispariția cărăbușului din viețile voastre.
Când discuția se termină, soarele jongla cu norii pe cer și mirosul de liliac abia se mai simțea în aer. Fluturele jongla și el bucuros cu iluzii care se transformau în certitudini, însă floarea căzuse în remușcări și regrete. Îl rugă pe fluture același lucru ca și pe cărăbuș: să ia o petală și să îi arate lumea lui. Fluturele o luă însă pe cea la care floarea ținea cel mai mult...
Floarea se gândea la micuțul cărăbuș, față de care se simțea foarte vinovată. Deși înțelegea că alesese cea mai bună soluție, culorile ei străluceau acum trist. Seara, vântul o găsea distantă și abătută, pierdută în cântecul grotesc al bufnițelor. În scurt timp trebuia să apară cărăbușul....
Și el apăru exact în ziua în care îi promisese florii că o să ajungă. Ochii îi străluceau și dădeau de gol un suflet plin de iluzii și bucăți de vise. Entuziasmul cărăbușului o rușină și mai mult. Dar el nu pomeni nimic de frunza sa.
- Þi-am adus petala, zise cărăbușul surprins de tăcerea florii. O să ți-o pun înapoi în corolă.
Cărăbușul aplecă floarea și așeză delicat petala la locul ei. Era la fel, se vedea că o ocrotise, că o umezise cu roua dimineții. Floarea râdea, putea în sfârșit să vadă și alte bucăți de lume.
- Până acum, pentru mine nu exista râu. Apa trecea fără mine; eram curiosă unde fuge o frunză purtată de apă, aveam emoții pentru ea, dar nu puteam ști soarta ei. Experiența vizuală a plantelor este limitată, precum cea a unei pietre de pe fundul unui râu. Am vrea să vedem atâtea, dar nu ne este îngăduit.
- Eu cred că limitarea la o lume te face fericit, zise cărăbușul. Suntem mereu preocupați să găsim noi orizonturi, noi răsărituri, încât ne uităm statutul. Nu este vorba de subapreciere, ci cred că lumea care ne este dată este chiar lumea în care putem fi fericiți. Despărțirea de ea este totodată o fugă de fericire și bunăstare.
- Nu te-am mai auzit vorbind așa. Eu cred că drumul spre alte bucăți de viață îți completează viața.
- Eu am renunțat la o lume pe care o profanasem.Lumea frunzei. Ai avut dreptate, nu aș fi putut niciodată să fiu fericit; aveam doar bucăți de bucurii, doar frânturi de viață... Aș vrea să fiu ca tine....
Niciunul nu mai spuse nimic. El se așeză pe tulpina florii și dansau în bătaia vântului.
Dar fluturele? Plecase doar atât de zglobiu spre frunză, sigur de reușita sa. Mintea-i era nebună, aripile puternice și rapizi, chiar dacă purtau pe ele tone de gânduri. E însă ciudat. Adică, de ce eu, autorul, nu îmi mai găsesc personajul? Poate mă învinovățește, poate se ascunde, poate ... era timpul să se retragă din poveste.
....................
Barbu Mădălin. Insectar. Clasa a VI-a B.
Aici mi-am găsit fluturele. Mai bine spus, imaginația mea îl plasase acolo. Murise sau îl omorâsem. În fond, mai conta? Cred că nu, pentru că suferința, vina și propriile-mi sentimente nu sunt personaje în poveste. Dar soarta – sau eu?- făcuse(m) o minune: fluturele era așezat pe frunza sa de alun, iar aceasta din urmă se încovoiase în jurul lui, pentru o iubire mută.
După ce mi-am regăsit fluturele, mi-am întors gândurile spre floarea de care acum eram și mai atașat. Dragostea pentru ea creștea o dată cu ura ce mi-o purtam. O creasem și mă cucerise. Așa că vroiam să zâmbească autonom, fără să o pun eu. Vroiam să iasă din povestea mea. Pentru ca să nu îi fac rău, trebuia să o uit, să o pierd. Și am fugit din viața ei.
Peste o lună, în căutarea altor personaje pentru povești, am revăzut-o. Era dimineață și am stat până și-a deschis corola. Și înauntru era cărăbușul, așa cum îl lăsasem. Iubirea lor era însă una vie și luminoasă.


O povestire dedicată persoanelor care rămân modeste, chiar dacă au calități deosebite.
O povestire care așteaptă un final mai bun.
O povestire pentru care s-au sacrificat suflete minunate.
O povestire despre limitarea la ... fericire.
O povestire pentru .... mama, care sper că se scaldă în curcubee.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!