agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-27 | |
Stația de autobuz era păzită din spate de gardurile înalte, din zidărie, terminate cu trei randuri de sârmă ghimpată, ale uzinei Republica. Șoseaua, un covor lung și drept de beton peste care nu mai apucase a se așterne acel moft numit bitum, se înfigea în orizont ca o suliță. Copacii rari, aliniați pe partea dreaptă, aveau frunzele acoperite cu un strat consistent de mâzgă maronie, formată din propriul mucus amestecat cu depuneri succesive de praf, gaze de eșapament și fum industrial. Toți știau că în acest cartier, verde rămăsese numai vopseaua de pe garduri. Începând cu anii cincizeci și până în zilele noastre, peisajul putea fi plasat oriunde în timp.
Fâșiile de beton ale drumului se îmbucau abrupt, cu distanțe și diferențe de nivel de zeci de centimetri, efectele suficienței naționale dar și ale trecerii timpului care accentuase imperfecțiunile inițiale. Hurducăturile autobuzului te săltau în tavan ca aruncat de o trambulină și te făceau să simți pe propriul stomac nativa rătăcire a românului față de detalii. Pomeneai necreștinește pe toți cei care lucraseră la șosea, pe care o făcuseră așa cum o făcuseră și asta se întâmpla de îndată ce simțeai cum meniul zilei încerca să se refugieze în farfuria de unde plecase, luând-o precipitat înapoi, pe calea pe care intrase în zona de digestie. Orizontala betonului făcea un tandem conștiincios cu șinele de cale ferată care uneau capitala cu Oltenița. Preț de vreo trei kilometri, de-a dreapta șoselei și de-a stânga drumului de fier se așterneau loturi de case, împărțite pe câteva zeci de străzi, nu mai mari de două, trei sute de metri pătrați. Suficient totuși pentru orice român chivernisit să înghesuie o casă, o magazie, un pui de gradină alături de adăpostul legitimului grohăitor, ba chiar și câte un garaj. Trăitorii acestei zone reprezentau un amestec plin de contradicții între orășeni și țărani având totuși o identitate net diferită față de fiecare din cele două categorii. Crescute aici ca într-un marsupiu temporal, aceste altoiuri sociale derulau o existență în care se amestecau, fără a fi biruite unele de altele, elemente din fiecare stil de viață. Așa se făcea că oamenii locului cărau din colțul străzii, apa cu găleata dar mergeau după cumpărături la supermarket. Mâncau roșii din curte și serbau pomana porcului personal dar conduceau mașini ultimul răcnet. Se ușurau în closetul din fundul curții însă umblau îmbrăcați cu haine la modă ținând în mâini genți business. Se spălau în lighean, cu săpun din grăsime de porc dar purtau ochelari de soare și se dădeau cu gel. Bobi Simion repeta de ani buni ceremonialul resemnat al așteptării îndelungi, la capăt de linie, a unui autobuz ajuns deja o celebritate. “Suta” era un nume cu ecouri pline de respect între locuitorii acelui apendice al Bucureștiului iar asta pentru ca era singurul mijloc de transport în comun care făcea legătura cu orașul propriu zis. N-avea rival iar capriciile lui, de orice fel ar fi fost ele, erau privite în general cu bunăvoința. Asta nu însemna ca în zilele geroase de iarnă câte un șofer, cu sau fără vină, nu plătea răbdarea congelată și casantă a călătorilor, în etern nedreptul troc, vânătăi plus cucuie contra pumni și picioare. Chiar dacă era încăpățânat ca un catâr și lent ca un melc, ramolit asemenea unui dulău atins de jigodie, autobuzul devenise prietenul lor de nădejde, adunând recunoștința tuturor pentru meritele lui schiloade. Bărbatul contempla perimetrul încadrat de stația Sutei, halta Douazecisitrei plus intrările uzinelor Faur și Republica, întindere care forma un fel de piațetă cu efect de aspirator uman, un manej al destinelor în care se vânzoleau zilnic zeci de mii de navetisti. De când se perinda pe acolo, Bobi devenise din copil, adolescent, mai apoi tânăr iar acum se putea spune că trecuse în tagma celor maturi. Era mereu altul dar locurile acelea păreau condamnate la uitare și încremenire. Privea același tablou de ani si ani de zile întrebându-se deseori de ce orașul murea tocmai pe bucata de trotuar din fața sa, dincolo de care nu reușea să pătrundă niciodată schimbarea. Ca o vamă a timpului, inevitabila stație de autobuz marca trecerea din agitația și risipa de energie a marelui oraș în nemișcarea pietrificată a cartierului natal. Ziua de început de vară încerca să înlăture acea senzație de amnezică strepezeală care îl cuprindea de fiecare dată când ajungea aici. Era o amiază cu mult soare fără a se simți acea sufocare bucureșteană. Mai timid la debut dar ducând la capăt un lucru bine început, cerul vărsa o ploaie sprințară. Cineva avea pofta de glume pentru că stropii calzi de ploaie se înțelegeau de minune cu razele de soare, rezultatul fiind un aer de sărbătoare care cucerea brusc împrejurimile tocite de prost gust și delăsare. Unicul pasager al acelei ore, Bobi, privea încântat spectacolul întrebându-se ce făcuse oare ca să merite asemenea recompensă. Se abandonă unui entuziasm copilăresc renunțând la ideea de a se mai adăposti și rămase nemișcat în mijlocul ploii. De dincolo de gardurile uzinei Republica, din imense difuzoare care odinioară aveau o cu totul altă destinație, învăluind halele metalice și clădirile fără culoare ale nesfârșitei curți se porni o languroasă curgere de sunete în ritmurile americane de swing, ale anilor patruzeci. Cu forță și limpezime, toată strălucirea Americii începuse a se prelinge orbitor și onctuos inundand decorul insipid odată cu amestecul acela de sunete, lipsit de stridență, legănat. Tonurile timbrate ale trombonului se unduiau ca niste cadâne, armonizându-se perfect cu trompeta și clarinetul, convinse să renunțe la tonalitățile înalte de ritmul aproape duios. Înlănțuirile neobositului pian purta tot acest melanj sonor asemenea unui covor fermecat. Fluiditatea muzicii era întreruptă din când în când de sincope inspirate după care mângâierea sonoră își relua taina plăcerii. Frunzele copacilor, biciuite de stropii de ploaie, se mișcau într-un sincronism desăvârșit cu stepul cristalin produs de cinelele setului de tobe. Instrumentele erau stăpâne și se avântaseră într-un joc vrăjit de armonii și unisonuri, lipsit de intervenția vocii umane. Acordurile muzicale sclipitoare ale unei lumi străine, îngropate cu multe zeci de ani în urmă, la mii de kilometri depărtare, curgeau în voie peste peisajul umil prin excelență, peste amestecul de uitare și nepricepere. Contopirea sunetelor fascinante, a identității terne ținând de locurile binecunoscute și a ploii aurite cu soare năștea o realitate în care joaca atinsese sublimul. Bobi căuta cu priviri aruncate în văzduh, un posibil autor al acestei senzații remarcabile. Cunoștea stilul acela de muzica dar niciodată nu i se păruse mai frumos ca acum. Rămăsese cu un zâmbet larg pe față, cu sprâncenele ridicate și cineva care nu-l cunoștea putea spune chiar că avea o expresie puțin tâmpă însă el agățase pe dinăuntru toată încântarea și surpriza izvorâte din neverosimila potrivire a acelor aparent disonante elemente. Bine muiat de ploaia muzicală, pasagerul stupefiat se adânci în strădania de a găsi o legătură între tochitura citadino-rurală ‘’ a la roumaine’’ și sunetele caline, venite dintr-o lume atât de diferită. La un moment dat observă că nu mai era singur. Un brunet îmbrăcat cu smoking alb, având o garoafă roșie prinsă la rever și părul uns cu briantină, cu mâinile adânc băgate în buzunare îl privea cu un zâmbet amărui. Þigara din colțul gurii scotea un fum subțire, parfumat, care nu avea habar de ploaie. Era chiar el! Era Humhprey Bogart. Bobi Simion înlemni. Boogy, aici pe trotuar, lângă el? Americanul scutură scrumul și se depărtă alene pornind către manejul destinelor cu un mers legănat, purtat de acordurile moi de swing. Fără să-i pese de noroiul sau bălțile prin care trecea își urmă drumul fără să se ude sau să se murdărească. Simion trecu peste clipa de uluire în timp ce pasionatul de film din el simți o durere adâncă, ascuțită, ca o mușcătură de fiară. Indignat, încercă să-i strige: - Unde te duci? Aici nu-i Casablanca! Asta-i halta “Douăștrei”! Ai auzit de Gălbinași, Tânganu, Fundenii Frunzănești! Oamenii aceia nu te cunosc și nu te merită! Nici un sunet nu ieși din gura lui Bobi. Cu un nod în gât, înlăcrimat de ciudă, mai încercă odată să țipe cât îl țineau puterile: - Mister Bogart, întoarce-te!! Acolo n-ai să găsești ”Rick’s caffe americaine”, ai grijă la buzunare și vezi să nu te muște vreun câine pentru că sunt mulți și flămânzi! Tăcere. Disperat o zbughi după incredibilul oaspete. Se gândea îngrozit la reacția băștinașilor scăldați de ignoranță, odată ce se vor întâlni cu legendarul personaj. Devenise stacojiu la față cureierat dintr-o dată de menirea samuraiului de a apăra onoarea și gloria seniorului său. Ar fi intrat în pământ de rușine, asemenea impietate era inadmisibilă. Venit din luxul și luminile Holywoodului, Boogy să fie agresat și oripilat de navetiștii de pe linia Olteniței. Simpla alăturare a acestor două lumi părea un enorm sacrilegiu. Contactul lor era de-a dreptul împotriva firii și merita evitat cu orice preț. Pe băncile slinoase de pe peron lucrurile stăteau altfel însă. Vreo opt chivuțe mai purii, pornite la cotidianul furat din genți și buzunare, dintre care șase cu plozi în brațe, urmărite de cinci mucioși puradei cu picioarele goale, fură încântate de apariția neobișnuitului bărbat. Într-o clipă îl înconjuraseră pe Humprey, îi pipăiau papionul, smockingul, îi miroseau garoafa sau îi atingeau pantofii de lac. Îl invitară mai apoi să stea cu ele pe bancă. Strângându-și fiecare fundul cât un landou pentru gemeni, îl prinseră între ele, hlizindu-se care mai de care. Boogy era profund impresionat de ospitalitatea românească și se simțea minunat în aceasta companie colorată. O bătrână țărancă ducând două genți pline cu de ale gurii, care mergea la nepotul din armată se opri pe loc. Începu să-i privească țintă, molfăind un colț de batic. - Maică da ce frumusețe de barbat, aduce bine cu răposatu’. Ptiu, ptiu, ptiu, să nu te diochi! Începu a râde fericită zgâlțâind din cap, acoperindu-și gura știrbă cu mâna. Fermecată și ea de spilcuitul călător scoase din bagaje o gâscă friptă, bine stropită cu mujdei de usturoi iar după ce o despachetă din ziarul care o acoperea, o puse la bătaie in fața întregii adunări. - Ia mamaie și zi bogdaproste, să fie pentru Horică al meu! Semănați ca două picături de vin, că nu-l slăbea de loc! Chiote de bucurie și exclamații trilingve după care, în bună înțelegere, toată ceata se puse pe mâncat. Bobi Simion simți niște transpirații reci pe șira spinarii iar un frison il scutură ușor. Încercă să se mângâie cu gândul că, la urma urmei, șoimul maltez fusese înfășurat tot într-un ziar. La desert, faimosul american a deprins meșteșugul iscusit al scuipării cojilor de semințe. Îi plăceau la nebunie cele de bostan iar ca semn de recunoștință, după ce isprăviră pungile cu semințe făcu cinste cu câte o țigară din tabachera sa din aur masiv. O mânuță negricioasă se insinuă la un moment dat în șirul celor care se serveau din prețioasa tabacheră. Apucă zdravăn de ea însă imediat morsele cafenii îl zvârlirâ cât colo pe proprietarul ei împroșcându-l cu sudălmi și scuipați, potopind-ul cu o sumedenie de șuturi în fund. Tabachera a ajuns din nou la Boogy împreună cu un stol de mângâieri și ocheade binevoitoare din partea țigăncilor. Humphrey avea o figură satisfăcută. Primi pe obrajii lui parfumați, proaspăt rași, puzderie de pupături usturoiate și lipicioase, în semn de rămas bun. Se rupse apoi, cu greutate, din strânsoarea fustelor și bluzelor multicolore urcându-se zâmbitor în garnitura de tren care aștepta la peron. Bobi se simțea amețit, sfârșit după tot ce văzuse. Răsucindu-se pe călcâie, o porni în căutarea unei guri de aer proaspăt. Merse câțiva pași. Se așeză pe treptele scării de la intrare și se frecă bine la ochi după care începu să murmure o rugăciune și să bată cruci. Către el veneau prin ploaie, ținându-se de după umeri și cântând în gura mare, trei dintre frumusețile devastatoare ale Holywood-ului de acum șaizeci de ani: Greta, Rita și Marlene. Nimeni altele decât Garbo, Hayworth și Dietrich mergeau întins, binedispuse nevoie mare. În rochiile lor mulate, negre, pline de paiete și ștrasuri, cu brățări sau inele excentrice asortate la șiraguri lungi de perle despicau ploaia ca trei fatale torpile feminine. Ca și cum ar fi fost trase de un fir de ață, suiră în același vagon, exact pe ușa pe care, mai devreme, urcase și Boogy. Străbătut de un curent electric Simion sări în sus și o rupse la fugă, hotărât ca de data asta să pună capăt nebuniei. Cercetă, cu o privire tulbure, fiecare copartiment în parte. Le găsi. Înghesuite într-un cupeu de clasa a doua, cu încă cinci bărbați împrejur, erau prinse în miezul unei partide de șeptică în șase, pe perechi, cu trei navetiști din Budești. Se juca pe dezbrăcate. Divele se învoiseră la joc într-un cor de chicoteli iar ceea ce se întâmpla părea să nu le displacă deloc. Fuseseră servite cu ceva tradițional industrial, o băutură locală făcută din învelișul electrozilor de sudură și aspirine. Gâtlejurile lor plictisite de scotch-ul îmbătrânit în butoaie din lemn de pin savurau din plin exotismul noii licori chiar dacă fetele simțeau cum limba le amorțește puțin câte puțin. Deveniseră peste măsura de cooperante. Unul din participanții la joc își strecură mâna cu degete butucănoase și unghii murdare, netăiate, pe sub rochia crăpată a Ritei. Frumoasa așeză picior peste picior prinzându-i palma între pulpele pline după care îl mustră pe un ton glumeț. Era prea târziu, deja îl îmbrâncise în primul lui orgasm motivat. Ei erau perechea care pierdea permanent așa că veșmintele fragile ale Ritei se sfâșiaseră tot îmbrăcându-le și dezbrăcându-le, sporind tensiunea jocului. Într-un colț, un tânăr spălăcit, cu un păr ca un măturoi tocmai terminase de scrijelit pe peretele dinspre coridor cea mai de preț manopera a lui. Merlen + jenică = $. Coridorul se umpluse de curioși în dreptul compartimentului cu pricina. Ușa era închisă, draperiile trase, însă o mulțime de bărbați își striveau nasurile și obrajii de geamul murdar în speranța că vor prinde un petec liber prin care să se bucure și ei de femeile nemaivăzute. Atras de agitație și gălăgie își făcu apariția Nașu’. Răzbi prin grămadă și deschise ofuscat ușile cupeului. - Ce faceți bă aci? Aveți chef de caterincă? Cei cinci bărbați de pe banchete începura să scandeze, bucuroși de prezența familiară: - Nea I-li-e, nea I-li-e, nea I-li-e!!! - Bilete aveți? - Abonameeeeent, urlară cei cinci în cor. - Și fetili? - Eibnămeen, naturlih, răspunse Marlene amenințându-l cu țigaretul lucios. Ca încheiere îi zvârli un rotocol de fum drept în față. Nașu’ încercă un răspuns autoritar dar se precipită și, în timp ce inspira, înghiți integral ovalul de fum. Urmă o tuse frenetică stinsă cu un șir de sughițuri zgomotoase. Înțelese că e momentul să se retragă lăsând asistența dezlănțuită în hohote de râs și apostrofări grosiere. Divele se simțeau minunat iar colegii lor de compartiment erau în al nouălea cer. Toți erau numai zâmbete chiar dacă din partea bărbătească veneau ceva mai incomplete, rodul unor dentiții persecutate de posesori sau al unor lucrări stomatologice de culoarea tablei galvanizate care se pune de obicei pe casă. Un singur om privea flasc, dezosat sentimental de tristețe. Bobi nu avea puterea să se bucure pentru așa ceva. Nu mai credea nimic. După el, toate astea nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Acestor doua lumi nu le era permis să se întâlnească decât în sala de cinematograf sau în fața televizorului. Nu avea puterea să judece și să înțeleagă tot ce văzuse. Fusese uluit la început, apoi revoltat iar in final dezamăgit până la paralizie. Nu mai conta dacă era nebun sau lucid. N-avea nici un fel de importanță dacă totul era adevărat sau nu. Dacă a fost un vis nu avea cum să intervină iar dacă a fost real nu avea rost pentru că toți se simțeau foarte bine împreună, indiferent de părerea sa. Trecu pleoștit prin sala de așteptare dupa care se îndreptă, târșâind privirea pe asfalt, spre stația de autobuz. Nici nu mai băgă de seama cand ajunse lângă Benny Goodman și Duke Ellington care închiseseră radio-casetofoanele taxi-urilor din fața haltei, adunaseră șoferii iubitori de manele date la maxim și îi lăsaseră fără grai improvizând la clarinet și un acordeon împrumutat de la un copil cerșetor. Simion se scufundase ca o corabie sabordată, lovită fatal de propriul echipaj. Trădat de propriile simțuri. Aluneca absent printre cele mai fragede frumoase ale cartierului care băteau din palme, legănându-și în ritm de swing, buricele dezgolite dimpreună cu șalele tatuate. În loc de public, cu expresia tipică de fericire, prima generație de români chinezi, prichindei cu trăsături mongoloide ce răspundeau la nume ca Ionel Bao, Ștefan Xiu sau Măriuca Hua. Poaia se oprise, difuzoarele redeveniseră mute. Suta ancorează în balta din fața trotuarului pe care Bobi Simion a așteptat fix o oră. Douăzeci de persoane dau buzna în autobuz. Un zgomot tremurat, metalic izbucnește prelung din măruntaiele burdușite cu vaselină ale autovehiculului. Șoferul ambalează motorul brusc și cuplează viteza întâi. Se simte o smucitură după care un nor gros de fum acoperă perspectiva. Jumătate din perdeaua de fum intră în mașină prin rupturile din podea. Bobi privește inapoi prin geamul din spate. Totul e neschimbat. Stația, halta, Faur, Republica. Slavă Domnului!! Simte cum o senzație de ușurare căptușită cu o stare de mulțumire pornește a picura pe dinăuntru, la fel de sigur și cuminte precum firele de nisip care încep să se așeze în jumătatea goală a clepsidrei. E mult, mult mai bine așa. Numai dacă… Șoapta se furișă pervers în ureche. Alunecă delicat până dincolo de timpan, înfășură grăbită omulețul și căzu cu plici pe limbă. În secunda următoare țâșni sălbatică printre cele doua șiruri de dinți, larg căscate, cu forța năprasnică a mugetului de bivol izbit de streche: - A spus cineva Cincinnati!!!!! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate