Platitudine: îți scriu pentru că nu ești lângă mine. Am vorbit adineauri la telefon, dar mi-e așa de nedestul că trebuie neapărat să umplu patru coli cu scrisul meu puternic înclinat dar deloc obedient, cu literele astea lungi și fragile ce se rostogolesc în curba unui bumerang și vin înapoi snopi, cuvinte.
Inserez: între episodul nostru de dragoste furibundă – atât de pregnant că ne face gravizi, grei de o iubire ce devine la rândul ei înrămată, poveste în poveste – și orele în care ne-am privit în ochi până mi s-a înroșit mie albastrul iar negrul tău s-a luminat, trebuie să-ți spun. Să mă spun. Ceva despre lumea mea de dinainte de tine, ca să înțelegi cum dai sens pășind în bocanci militărești și chiloți de dantelă prin viața asta a mea.
Luca: my name is Luca. Nu stau la etajul doi, numele meu nu e nume de personaj de melodie de succes de acum câțiva ani. Nici vreo evanghelie nu-ți aduc, e doar o epistolă nesfântă. Luca! Sunt patru litere pe care mi le repeți tu, strigat, atunci când știm să uităm cel mai bine cine suntem.
Anteviață: am lucrat în măcelăria în care ai intrat căutând carne pentru cotlete. Aveam halat alb, deși nu eram în stare să mă vindec de nimic. Halat alb și un cuțit. Un cuțit atât de mare încât părea inofensiv, își pierduse proprietatea – esențială unui cuțit ce se respectă – aceea de a înjunghia. O veioză pe noptiera unei feministe ar fi părut mai falică.
Un halat alb, un cuțit mare - bont dar tranșant, trăgând granițe între cotletele tale – și plete legate în coadă de cal. Tu aveai coadă de iapă. Pursânge. Și te simțeai al dracu’ de bine în pielea aia a ta. Nu-ți vedeam ochii în dosul ochelarilor de soare și te-am pus în sertarul cu vampe. În lentilele tale mate, hălcile de carne roșie din vitrina friguroasă păreau vii. Și te umanizau și pe tine. O creatură înaltă pe tocuri înalte, taior, eșarfă, coadă, crupă, fără privire, dar care totuși își va hrăni la cină trupul cu cotlete. Co-tle-te. Buzele tale roșii-cărnoase-vii desenau frumos în timp ce cântai cuvântul ăsta.
Dalila: m-au dat afară de la măcelărie fiindcă nu voiam să-mi tai părul. Părul meu valora salariul meu pe trei luni, așa a decis doamna inspector de la sanepid, amendând. Patronul mi-a răscumpărat părul, dar mi-a spus să plec. Atât despre cotlete și plete.
Golf: aproape de izvoare, într-un golf apărut prea devreme, au acostat păstrăvii sleiți și au murit. Împliniți. Sătui. Mie mi-era foame. Ma gandeam cum să fiu bărbat, avat înotând netemător în apele unei mări ca tine. Habar n-aveai pe-atunci. Habar n-aveam.
Am urcat o treaptă și-am coborât în stradă. Vindeam cărți la o tarabă. Vechi și noi, prăfuite și lucioase, Kant, fizică nucleară, Sandra și Dan Brown, Stăpânul Inelelor și Piatra Filozofală, îngrămădite pe un stativ de metal. Pe colțul lui semi-aerian, un porumbel doct ținea casa. Mâncam biscuiți și îi dădeam și lui. Vizavi, tanti Maria, florăreasa, împărțea minunile în cozi tăiate egal, în vaze –găleți de tablă, ridicând efemeridele flori la rang de industrie. La tanti Maria casa o ținea fiică-sa. I-am dat și ei biscuiți, dar nu m-a băgat în seamă.
Gang: citeam toată ziua. Am aflat că Einstein a luat premiul Nobel pentru o teorie legată de fotoni și nu pentru teoria relativității; că delfinii sunt singurele animale în afară de noi care fac dragoste și doar din plăcere, nu numai pentru reproducere; că optzeciștii sunt apreciați abia după douăzeci de ani; că-ți trebuie perseverență ca să te lași vrăjit de Thomas Mann; că e ușor să-ți faci un radio cu tranzistori; că îmi place Mario Vargas Llosa; că.
Mă dureau ochii de la citit în soare. Uneori mă opream și începeam să număr oi. Pardon, oameni. Într-o zi, când mi-am adus aminte de tabietul ăsta, abia am ajuns la 47 că ai apărut tu. Crupa și coada – la locul lor; în rest – mult mai umană. Am capitulat în fața privirii.
Respirație: îmi țineam nodul din gât la locul lui, în timp ce tu defilai de la un volum la altul. Joyce…nu…Eco…nu…Feng Shui…nu…Federico Garçia Lorca…răsfoit îndelung. Mi-ai cerut ceva de citit în tren. Voiam să mă citești pe mine. M-am înjurat, mi-am strâns buzele, le-am mușcat. Þi-am dat Grisham – “Ultimul jurat”.
Te mai uitai încă pe raftul de jos când porumbelul a zburat scurt pe deasupra capetelor noastre și te-ai speriat. Þi-a căzut poșeta de pe umăr, chei, portofel, ruj, brichetă, țigări, Tampax, oglindă-oglinjoară, agendă, toc de ochelari, un plic cu o factură. M-am aplecat să te ajut și ne-am atins genunchii, cam cât distanța dintre două gene de-ale tale. Pe marginea plicului, adresa și numele tău. Le-am reținut instinctiv, împreună cu mirosul tău. Și te-am lăsat să pleci. Fără Grisham și cu banii dați. Uitaseși. Iar eu trebuia să fiu hoț ca să înțeleg cum mă furi.
Brusc: la apus, eram în fața blocului tău, cu Grisham în mână. Serenada unui trubadur ce vinde cărți in stradă. Te-am văzut venind cu sticla de lapte și punga de carton din care ieșeau stereotipic două chifle. Apusul și Grisham recuperat te-au înmuiat și ai spus da când te-am invitat la un suc. Urc cinci minute, să te aștept, ai zis. Ai urcat să te schimbi. Ai coborât , cu rochia mirosind a tine.
Pepsi cu lămâie: sorbeam cu paiul, incontrolabil, nimicuri, banalități despre cât de plină ne e existența și căt de paradoxal singuri suntem. Urma să plcei câteva zile la țară, un drum cu trenul. De-asta aveai nevoie de Grisham. Eu aveam nevoie de tine.
Organic: habar n-am ce ți-am spus, am frământat între degete lutul unei declarații. Ochii nu voiau să se mai închidă, privindu-te. Mai târziu mi-ai spus, ți-au plăcut ochii și mâinile mele. Și mirarea stârnită de străinul crescut dintr-un neant strâmb. Afară era întuneric deja, ne aduseseră o lumânare la masă, să sfârâie și altceva în afară de sufletul meu suflecat.
Hulpav: m-ai primit la tine în casă, în pat, în tine. Cu la fel de multă mirare, în ochi și în trup. Dacă nu m-ai primit și la tine în suflet, mâine dimineață o să-ți pară rău. Dar mai e mult până dimineață.
Unu optzeci pe doi. Cearșaf desfășurat. Ocolul pământului într-un pat ca un soclu sau ca un eșafod de pe care cădem sau pe care urcăm, nu mai știu. Luca! Repetat. Lu-ca!
Atât: stai pe burtă, așteptând atingerea. Te-am mințit – nu sunt departe, doar la capatul celălalt al patului. Și scriu pe fundul tău rotund, gol, cald. Simt nevoia asta să mi te spun. Simplu, banal, sacadat, în fundal. Și scrisoarea asta scrisă pe fesele tale ar putea fi orice – tratat de pace, capitulare, ordin de execuție, diplomă de onoare. (Onorată goliciune, nu-mi da pace până nu capitulez, execută-mă altminteri, nu merit să fiu).
Altminteri, mai e mult până dimineață. Și în seara asta nu vorbim despre suflet. Tranșăm. Transpirat. Atât.