Era ultima zi, cum trebuia să fie pentru că așa decretau foile sfinte de milenii. Soarele strălucea, bineînțeles, apocaliptic. Pe lume nu mai erau decît patru oameni și două pixuri, plus un top de hîrtie. Din biroul său, cocoțat pe un nor supraetajat, Peter primea ultimele faxuri jalnice, adica despre starea jalnica de pe t.Era plictisit de toate amănuntele pe care le știa dinainte, pentru că le auzise în atîtea seri, cînd ne plimbam de la o stea la alta și-i aplicam pedagogic cîte o mîngîiere soră cu sf.duh, atunci cînd uita numărul trîmbițelor și-l încurca pe John cu Iona. Niciodată nu-i vedeam capul, pentru că și-l ținea în nori, și întotdeauna am avut impresia că este brunet cu ochii verzi și nici nu i-am văzut vreodată șnurul cu care își leaga pleata – așa l-am auzit pe îngerul 2978654329012233 cu care joacă table de obicei în ziua lui liberă, că are părul lung legat cu o ață roșie.

Aerul poluat de ultimele explozii solare, vulcanice, nucleare și temperamentale nu afecta cei 8 plămîni, pentru că indivizii purtători nu aveau cum să poarte numele de omenire, nerespectînd cerința cantitativă a unei populații statistice, așa că nimeni nu mai era preocupat de ritmul omenesc al respireției. Inimile de carne, nu doar cele conceptuale, erau deja stricate și astfel se înțelegea și de ce timpul o luase pe coclauri, era ca un bolnav de sindrom vertiginos, avea nevoie de cineva care să îi țina capul ca să poată împinge clipele cu mîna.

În toată această harababură, Peter, obosit definitiv, uitase că am urechi în mintea lui și ascultam cum el trecuse deja la judecata din urmă, pentru că nu mai avea răbdare. De fapt, pentru că ar fi vrut să tragă un pui de somn înainte ca ultimul pat, descoperit într-o boxă, să dispară. El știa că somnul veșnic era lipsit de vise, pentru că trebuia să dormi cumva pe-o parte, cu gîtul sucit spre lumină și cu membrele încordate în înțepenirea fără de sfîrșit.
Ar fi putut să se termine totul în liniște, nu era nevoie de atîta bubuituri, oamenii trebuiau să crape simultan, unii au plesnit de mii de ori pe dinauntru, doar pentru că au fost martorii prăvălirii cerului pe pămînt, toate catastrofele au urmat graficul și au respectat planificarea, m-am trezit tîrziu, atunci cînd nu mai existau dopuri pentru urechi și ochelari de cal, și acum trebuie să recitesc speranțele acestor nenorociți care chiar au impresia că va ține cont cineva de patru inimi strivite de pietre, toți erau prinși sub dărîmături, nu puteau să mai plîngă, orice lacrimă ar fi fost fatală, ei nu mai sunt 90% apă, ci 117455,899% cadavre ambulante, abia acum ar fi priceput lumea cum vine asta. Au fost înștiințați că ocazia care li se oferă, face parte dintr-o anexă a unei hotărîri divine, cred că de-asta nu au respectat formalitățile, și-au dat seama cît sunt de neimportanți, dar în fine, eu am studii tehnice și nu prea mă pricep la oameni, știu în schimb totul despre schelele pe care se cocoțau cei mulți și buni și albi cu aripi, ca să atîrne stelele în cui. Cred că e în criză de idei și vrea să construiască o nouă lume din ultimele tresăriri ale minții omenești.

Mă numesc cum mă numesc și am atîția ani cîți am și nu am de gînd să-mi dezvălui identitatea, nici măcar printr-o inițială, pentru că ar fi interpretabil și atunci ar putea spune lumea că nu am fost eu. Sunt total nemulțumită de ce s-a petrecut, putea să ne anunțe și pe noi cineva, ce Dumnezeu, există atîtea mijloace acum! Aș fi furnizat servicii internet gratuite, dacă aș fi știut, că sunt patroana unei firme și nu ar fi fost o pagubă pentru mine. De aceea îmi cer dreptul să mai trăiesc o dată aceste zile, că mai am niște contracte de încheiat, că altfel nu iese soldul și nu dă balanța. Dacă nu se va aproba asta, pentru lumea care vine, probabil săptămîna viitoare, doresc afaceri înfloritoare și alături de taur și vultur să crească și leul peste “in god we thrust”.
Îmi pare rău, nu pot să scriu, am mîna dreaptă scrîntită și cu stînga n-am scris niciodată. Aș vrea ca în lumea care vine, dacă vine, să putem zbura și să ni se predea încă de la creșă lecții de mutat munții din loc.

Sunt însărcinată în luna a opta. De fapt, eram. Copilul a murit, cum e firesc în aceste zile să se moară. A fost strivit de un bolovan care mi-a căzut pe burtă atunci cînd mă odihneam, ca în fiecare dimineață, în grădina din spatele casei. Mi s-a parut ca îl aud plîngînd. I-am văzut creștetul. Mîinile ți piciorele îi atîrnau în afară, dar i le-am pus la loc și m-am înfășurat cu frunze de viță, ca să nu-l mai văd, pînă cînd voi muri și eu, așa cum e firesc să se moară în aceste zile. M-aș sinucide dacă aș avea cum și cu ce, deși mi-am promis că nu o să fac asta niciodată. Numai că acum suntem în afara timpului și nu mai cred în lumina pe care o văd. Ar trebui să fie apusul, dar cine a mai vazut sînge curgînd din cer? Aș vrea ca lumea care vine să nu mai vină niciodată.

Și astazi a plouat cu foc.

Nu mi-a fost nici frig nici cald și n-am mai făcut dragoste.

Nu mai sunt plin de poezie, mi-e dor de personajul dintr-o carte, aș vrea să beau un ceai de tei și să mă culc tîrziu, dar tîrziu nu mai are sens, în curînd o să dispară și cuvîntul și atunci se va pune punct.

Peter s-a dus și el cu nor cu tot. Nu pot începe lumea care vine cu o asemenea scriptură. Viitorul testament trebiue totuși arhivat și arătat la vremea nașterii lumii din pîntecele divin. Aș putea să-l ard în focul veșnic sau să-l îngrop în bolul cu cenușa pămîntului. Sau îl împrăștii în întuneric, nimeni nu va vedea atît de bine vreodată. Dar parcă cine o știe că l-am ascuns în sîn și-l voi purta cu mine, la fel cum am făcut și înainte? Îmi miroase a rutină toată chestia asta