agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-06 | |
înaintam prin această iarbă înaltă și totul se petrecea intens aveam viziunea unui culoar verde nesfârșit. unghiile galbene scormonind pământul în căutarea unui somn demult apus sângerau și mici cârtițe mă trăgeau înspre marginile timpului ca o gogoașă primordială gata să explodeze. căram o umbră îndoielnică, grunjoasă, mereu nemulțumită de graba trupului cerând un pas mai ritmic către o oază. prea oarbe degetele nu dibuiau calea mai strâmtă cu fiecare pas si roțile huruitoare ale unui zgomot persistent îmi scobeau sacadat podeaua timpanelor. uscăciunea ca un aparat dentar prost montat îmi zgâria continuu limba si numai cuvântul „apă” injecta dureri insistente în membranele flasce ale gândurilor odată rostit.
un soare lăptos îmi pulveriza ca un spray lumina în pupilele inflamate și încordate de efort. în tălpi îmi circula un sânge cu țepi făcând din fiecare pas calvarul neinițiatului ce merge pentru întâia dată pe cărbuni încinși în speranța că-și va impresiona măcar astfel iubita pe cale de a fugi cu cel mai bogat om din oraș. pânda e cel mai nenorocit relaș în căruia ai dori să i te abandonezi vreodată. trebuia însă. minutele trecând mă sugrumau și ora la care luciul spicelor avea să primească umbra peste lan cu cât se apropia cu atât mai ascuțite simțurile îmi perforau fiecare colț de trup aruncând sângele în agonia fierberii. liniștea aș fi vrut să fie un zmeu pe care să-l pot manevra după plac dar în urechi huruitul lua încetul cu încetul consistența unei dureri intermitente parcă indusă de ritmul acului unei mașini de cusut. gâtlejul era un imens crater abia căscat în urma exploziei unui vulcan și saliva lua brusc și bolovănos forma bulgărilor de lavă amestecați cu o cenușă de o densitate stranie care nu putea fi altceva decât pleava stârnită de pașii tot mai stinși pe care-i făceam. trebuia să ia sfârșit repede să nu apuce nici să vadă capătul țevii îndreptate asupra-i. cu cât mai repede cu atât mai calm aveam să mă îndrept spre ea. bântuise case și gânduri, siluise cu colții orătănii și vite, măcinase nervii oamenilor cu viclenia ei încât ajunseseră s-o creadă invizibilă. avea să merite simbria, dar mai mult aveau să merite zilele în care căldura îmi înghețase voința și în care, dacă n-aș fi știut că sunt în bărăgan, aș fi crezut că sunt undeva, în mijlocul saharei, fără putință de a înainta sau afla vreun drum de ieșire.
simțeam un tăiș urcând de la glezne înspre genunchi, dar cu o lentoare sfâșietor de lungă. era doar o părere picurată în creier de aerul încins, îmi spuneam, și căutam să mă târăsc înspre mijlocul lanului. coatele nu mă mai ajutau se zdreliseră sub greutatea puștii și brusc mă gândeam numai la simbria atât de greu obținută, după atâta amar de zile în care sătenii nu mai aveau răbdare să termine odată. banii lucioși din cufărul primăriei și diamantul mândria de secole a arendașului. dar nu, nu asta era, ci sentimentul de putere absolută pe care ți-l dă admirația din privirile copilului și femeii și intensitatea invidiei flăcăilor strânși în fața clădirii albe a prefecturii unde avea să lase trupul neînsuflețit al fiarei. ascuțișul durerii urcă din ce în ce mai repede spre brâu și amorțeala picioarelor se transformase pe nesimțite într-o senzație de usturime. capul îmi vâjâia și setea sau altceva îmi făcea sângele să-mi bată în tâmple. am întors capul și la capătul țevii se zăreau două fălci imense mestecând tacticos ceva ce părea a fi carnea și pantalonii mei. instinctiv, parcă fără să apuc să fac vreun gest pușca se descărcă și un gâlgâit cavernos îmi inundă timpanele ce vuiau în neștire. o arătare aducând a crocodil fugea împleticit prin lan horcăitul ei turnându-se fierbinte în amiaza senină. deodată, cerul se înroși de parcă apusul țâșnise necontrolat dintr-o rană a pământului și în locul căldurii o răcoare nesfârșită îmi îmbrăcă trupul sleit. țepii din talpă îmi dispăruseră, lumina portocalie se împuțina și gâtlejul însetat se umplu de ceva vâscos și moale. apoi în liniștea după-amiezii cineva, poate dumnezeu, stinse lumina în ceruri.
|
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate