ÞESTOASA ȘI IEPURELE
Martie 2005 - Iulie 2006, Ediția II, revizuită și adăugită

Am tot cugetat la viața mea, la mine, la oamenii care au ocupat un loc în viața mea.
Am ajuns la o concluzie, fondată pe ceea ce am ajuns să cunosc din mine, pe faptele vieții mele și pe experiența de viață pe care am acumulat-o.

Sunt un tip încet. Oricât de puțin mi-ar place, la mine totul trebuie să meargă încet pentru a ieși bine. De ce sunt așa greoi, nu știu. Nici măcar nu știu dacă mai are vreo importanță. Așa sunt și deși am încercat să fac ceva, singurul lucru pe care l-am reușit a fost să fac tâmpenii mai mari decât era cazul.
E adevărat că înăuntrul meu, activitatea e vulcanică. Nici aici n-am putut face nimic. Deși mi s-a atras atenția --- vezi Maria Kant, caseta --- n-am reușit să fac nimic notabil.
Ceea ce s-a petrecut de fiecare dată când am încercat să trec cumva peste această realitate, a fost căderea într-o extremă.
Finalul, de fiecare dată, a fost un fiasco, mai mare sau mai mic, dar tot un fiasco se cheamă că a fost. Nu știu dacă scara, dimensiunea unui insucces contează. Ceea ce contează este faptul că s-a produs și nu trebuie să se mai întâmple. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că așa sunt și că trebuie să transform această încetineală, din dezavantaj, în avantaj.
De aici, "Þestoasa și Iepurele"
Nici Þestoasa, nici Iepurele nu sunt nici mai bune, nici mai rele.
Depinde ce obiective îți alegi. Fiecare este potrivit pentru altceva.
Dacă vrei să ajungi departe, atunci Þestoasa este mai potrivită. Merge încet, dar trăiește foarte mult și viteza nu mai contează.
Pe de altă parte, Iepurele se mișcă foarte repede. Așadar, dacă vrei să ajungi repede, atunci trebuie să fii Iepure. Dar Iepurele trăiește puțin.
Prin urmare, ce pot eu să fac?
Nu știu cât voi trăi, deci nu știu cu certitudine nici dacă pot fi Iepure sau Þestoasă, ca să știu precis ce obiective să-mi aleg.
Pe de altă parte, Adevărul meu, mic, dar desprins din viața mea, îmi arată că m-am mișcat ca o Þestoasă și că nu mă pot mișca asemeni unui Iepure.
În aceste condiții, de vreme ce de la Dumnezeu nu am zestre de Iepure, n-ar fi mai înțelept dacă aș accepta că s-ar putea ca și anii pe care mi i-a îngăduit Dumnezeu să fie foarte mulți de acum înainte, pentru a compensa încetineala?
Și dacă este așa, atunci dacă am să tot pierd timpul așteptând să devin mai rapid, nu irosesc șansa Þestoasei?
Mai rapid, văd că nu sunt în stare să fiu. Sunt mai mult Þestoasă decât Iepure.
Dacă așa stau lucrurile, nu-mi rămâne decât să mă împac cu mine însumi, să nu mă mai chinui reproșându-mi ceea ce nu pot face și să fac ceea ce pot.

Cam așa au stat lucrurile și cu femeia, cu ființa alături de care am trăit 21 de ani. Am încercat să fiu altceva decât am putut. Ea e mai curând un Iepure. Totul la ea a fost agitație, pe care eu n-am înțeles-o și nu o pot înțelege. Poate că nu am zestrea necesară. Poate că nici măcar n-am știut ce i-ar trebui ca să fie fericită și din cauza asta, am făcut-o nefericită. Poate. Poate că și la ea e la fel. Poate că n-a înțeles că nu pot mai repede și am dezamăgit-o prin asta. Dar ce e mai rău este că m-am amăgit singur ani de zile, chinuindu-mă să mă conving că ne potrivim. Nu ne-am potrivit niciodată. Eu sunt încet și ea e nervoasă.
Mie îmi trebuie una înceată ca mine, blândă, drăgăstoasă, visătoare, dulcică, pupăcioasă, veselă, înțeleaptă, răbdătoare, tenace, muncitoare cât cuprinde, tolerantă peste măsură așa cum sunt și eu și --- culmea --- nici măcar nu-mi pare rău că sunt excesiv de tolerant.
Isus era și mai tolerant și altul mai bun, n-am găsit, afară de Dumnezeu în totalitatea Lui. Dar eu sunt greoi și mă ridic greu la înălțimea lui Dumnezeu. Poate că nu ar trebui să fiu așa. Nu știu ce să fac să fiu altfel și atunci, ce să fac? Să fiu în nici un fel? Mai bine Þestoasă decât nici una nici alta.

Un alt fapt amar: m-am tot legat de performanța din timpul facultății, dar nu m-am gândit niciodată la costurile reale ale acesteia...
Am muncit patru ani într-un ritm infernal. Am obținut rezultate foarte bune. Consecința însă în timp, a fost că mi-au trebuit ȘAISPREZECE ANI DE ODIHNÃ.
Cum altfel aș putea caracteriza anii de după facultate, comparativ cu cei din timpul acesteia?
Abia de anul trecut, am început să mă dezmorțesc.
N-am decât să merg așa încet, cum pot eu. Acum nu mă mai grăbește nimeni și nici nu mă mai atrag toate sclipiciurile. Asta sunt, asta pot și nu am ce face. Am luptat prea mult împotriva mea și nu m-am ales decât cu cucuie și bube.
N-are decât să zică oricine ce-o vrea. Dacă am să-mi văd eu de treburile mele, într-o bună zi, am să ajung, așa încet cum sunt eu, acolo unde vreau. Atunci vom vedea și vom putea analiza. Asta e!
Nici măcar nu-mi dau seama la ce ar mai folosi să-mi pun cenușă în cap pentru căsnicie, pentru facultatea pe care am făcut-o prea târziu și nu tocmai cum aș fi putut. Am greșit destul, am plătit destul. E vremea să mă mișc așa cum pot și să fac ce pot, ca să nu-mi pară rău într-o zi că am trăit mai mult decât credeam eu și am făcut mai puțin decât puteam să fi făcut. Încă nu e prea târziu pentru multe.
Am o casă, de care pot să mă ocup și în care mai trebuie multe.
Am o firmă, care e la început, dar pe care pot să o duc departe. Nu am nevoie să mă grăbesc. M-am luat după cei care merg repede și am pierdut.
De când am divorțat, am început să redevin eu însumi.
Poate că tot așa, încet, am să corectez și greșelile care pot fi corectate. Și știu că se poate. Am mai făcut și altă dată lucruri mari, importante, dar nu repede. Încet.
Până la urmă, contează rezultatele, nu viteza. Eu nu sunt făcut pentru viteză.
Poate că m-am sugestionat greșit luându-mă după zodie. Până la urmă, viteza lui Mercur, poate consta în multe alte aspecte, nu neapărat în viteză de mișcare fizică.
Înăuntru mă mișc mult prea repde față de alții. Poate că de fapt la asta se referă influența lui Mercur asupra mea.
Poate că soarta mea este să cresc mai repede înăuntru și mai încet în afară.
Oricum, copilăria în natură, m-a învățat că peste tot există anumite forme de ECHILIBRU. Poate că tocmai aceasta a fost greșeala vieții mele, repetată zi de zi, lună de lună, an de an, până astăzi poate: m-am luptat să-mi distrug singur echilibrul, încercând să fiu mai încet pe dinăuntru și mai rapid pe afară. N-am ținut cont de faptul că trebuie să ai o anume zestre, pentru orice "rol". Am încercat să joc alt rol, în altă piesă și nu mi s-au potrivit nici rolul, nici piesa.
Ce se mai poate face acum, decât să merg mai departe, jucând rolul corect, în piesa corectă? E cazul să pierd mai departe persistând în greșeală? Poate că acceptându-mă așa cum sunt, voi descoperi că pot recupera ce am pierdut. Poate că voi descoperi chiar că pot face mai mult decât să recuperez: să iau avansul pe care îl visez de ani de zile.
Și mi-e chiar teamă că așa stau lucrurile. Parcă simt chiar asta.

Publicat pe:

(1) http://www.cenaclu.inforapart.ro/?rp=auto
(2) http://www.serban.stanescu.home.ro