De fapt, de ce iubim viața mai mult decît moartea cînd viața este mult mai dureroasă? Cînd mori nu te mai doare nimic. (Jim Morrison).


S-a trezit într-o noapte, după o beție cruntă. Năuc, mahmur, cu buzele uscate și-a tîrît mîna către draperiile smulse. Smulse? De ce smulse? În cameră era un iz acrișor de corabie udă bîntuită de șobolani. A încercat mai întîi să miște un picor. Îl simțea ca pe un burete stors. O mînă - mîna era oare? - o întinse sub pat să atingă o sticlă răsturnată - reflex? În secundele creierului îi zburda un zgomot opac, ca un foșnet de albine în stup, dar cu sens: Carmina Burana. În minte îi răsuna Carmina Burana. Simți deodată nevoia să scrie o poezie. Pipăi cu degetele burete alături de pat după o coală de ceva. Găsi doar bucăți aruncate din lucruri nimicite – un ciob de pahar, mucuri de țigară, foi rupte și pene de papagal, o mînă de om..... O mînă de om? Pipăi pielea umedă explorînd în jur înfiorat...păr... lung...moale. Degetele demente încercau să ghicească intrusul. Cine o fi? Nu-și amintea decît frînturi - ca o peliculă arsă din care se mai vedeau secvențe obosite. O femeie, un sărut pasional, sex. În urechi ciocanul izbea în nicovală pe acorduri de Carmina Burana. Simți deodată nevoia să scrie un cîntec. Întinse flasc mîna către ceva...apoi se opri brusc: „dar eu nu știu să scriu nici poezii nici cîntece, ce mama dracului”. Neputincios, se lăsă pe spate în întuneric și simțea cum coastele îi împung stomacul. Încet, începu să se trezească, cumva, pierdut în propriile sale miasme și gînduri, amestecate într-un melanj dement, cu un strop de sens: Carmina Burana. Se întoarse pe o parte și își lăsă mîna burete să alunece spre podea. „Deci, mă trezesc din nou, încet, încet din beția etilică pentru a reintra în beția nimicniciei mele. Și cum cea etilică ți-e prietenă atît de bună, cum să nu o preferi pe ea. Beția e tot o formă de ieșire spre neant.” Trase o un gît enorm și adormi. Nu-și amintea lîngă cine.

Soare, dimineață și trezire bruscă într-o mahmureală de haită flămîndă de cîini negri. Ochii făceau riduri în usturime, în jur toate erau vraiște, vraiștea îmbîcsită cu miros acrisor de estrogeni. Își trecu mîna pe față – ardea, înnăsprită, pe jos cineva aruncase un borcan cu muștar și dunga plesnită de covor a mustului galben părea excrementul enorm al unui extraterestru, lîngă un perete altcineva își uitase suspensorul care atîrna penibil ca o rufă spălată de prea multe ori. Alături de el nu mai era mîna de om și nici părul. Singurele detalii pe care și le amintea din vîrful degetelor burete ce pipăiseră intrusul. Nu se simțea defel bine - capul îi trăsnea, era enorm, gura îi era uscată, tremura, ochii îi erau tulburi. Întinse mîna sub pat - reflex? Găsi sticla - noroc că forma pătrată îi păstrase dușca – înghiți, apoi își țintui ochii undeva, aiurea, pentru a începe reconstituirea.

Îi venea parcă, în minte, ca de nicăieri, propriul nume. Îl silabisi încet de parcă atunci îl auzea pentru prima dată. Camera nu îi era străină, de fapt, dacă se uita mai atent, era chiar camera în care se mutase în chirie ceva timp în urmă...mintea în ceață și neuronii obosiți nu plasau temporal momentul. Pe obraz își pipăi o clipă pielea aspră și își dădu seama deodată că buzele îi fredonează, fără el, parcă, un melos straniu, un decupaj dintr-o corală monumentală. Mintea îi era atît de obosită, ochii păreau că se tîrăsc în spatele retinei, încet, stropi de soare îi aruncau în față murmurul implacabil al vieții. Iar?

Se ridică cu greutatea unei tone de noapte dată la pachet cu o mină de plumb.

Se urni din pat gemînd, de parcă tocmai ieșise dintr-o cizmă de ghips ținută peste termen și porni cocoșat către fereastră. Afara strada era plină de oameni găbiți și imaginea lor îl crispă într-o nesfîrșită senzație de lehamite existențială. Se simțea atît de inutil încît parcă nici nu mai avea putere să se miște. Cu ochii creponați se uită în jur și privi de-a lungul camerei prea spațioase pentru cuprinderea ochilor mahmuri. O mare de lucruri alandala îi aminteau de noaptea ce trecuse. De fapt, de nopțile ce trecuseră de cînd...

Da, acum imaginile se închegau limpede: fugea! În ultimii cinci ani se mutase de șapte ori și de fiecare dată cu spaima de a nu fi privit de aceeași oameni iscoditori cum alunecă în decadență, se muta spre un alt start de serie nefastă. Totul începuse din momentul în care și-a dat seama că este prea tîrziu. Prea tîrziu să mai curețe amintirile putrede de pe creier, întîmplările unei vieți deplorabile pornite împotriva-i într-un cerc vicios. Suferința, euforiile chimice ale bețiilor nocturne, sentimentul sfîșîietor de tristețe dimineața, dorința de realunecare, dependența...atît de ușor primită în viață de către chiar corpul lui care îi devenise de atunci străin. Dincolo de control. Mintea...o sclava, nesăbuită, slabă, manipulată, la început, acum abulică, purtată după comenzile cortexului neascultător care primea noxele sufletului într-un fluid nimicitor, zi de zi. Rostogolire nefericită în propriul cerc. Fugea și nu știa de ce, de cine, abia în scurte momente de sobrietate în care capul îi atîrna greu ca și cum ar fi purtat cu sine povara altuia, siamez, știa și vedea prea bine de cine încearcă să fugă, în același clasic clișeu: de el.

Însă primele momente de după sorbul grotesc în sine, divin pentru carpe diem, simțurile i se ascuțeau, gîndea mai repede, mai clar, imaginația o lua razna și scria în creier fraze geniale menite să desființeze vorbele tuturor filosofilor, își fredona melodii heruvimice pe care nimeni nu ar fi fost în stare să le conceapă, avea viziunea lumii, a teoriilor și conceptelor, interpretate clar, pe înțelesul oricui, elabora cugetări de o adîncime celestă, scria cărți, partituri, făcea pariuri cîștigătoare, era cel mai bun călăreț, bucătar, amant, pe scurt, devenea genial. Tot atît de genial pe cît de năuc și antagonic se simțea a doua zi sau noapte, după cum se trezea.

În fața ferestrei, privea oamenii parcă dincolo de el. Atinse sticla cu degetele pe care le privi, din nou, dincolo de el. Parca erau ale lui, parca nu. Uneori își rostea numele și avea impresia că îi este cunoscut doar puțin, ca cel al unei persoane abia prezentate într-un moment de deconcertare. Îl rostea și îi plăcea, "eu sînt ăsta, sună frumos, pentru alții suna la fel de frumos, cum mi-l rostesc oare fetele, femeile, oare îl rostesc? Cu drag, cu indiferență, da, mă numesc astfel." Era un narcisism morbid în fiecare moment cînd mintea o lua razna altfel, combinat cu o luciditate dureroasă, o conștientizare a loviturilor în trup, în suflet, în întregul său mecanism interior și exterior. "Da, e alunecare către neant, da, sînt prins într-un joc periculos, îl joc, totuși pentru că așa îmi spune el, partea mea de diavol, iar partea de înger e tot în mîinile mele, nu vreau să-i dau drumul, deși se zbate sfășietor să iasă și să nu iasă singur. Îl țin de aripi, dureros, îi smulg fulgii, îi frîng cristalul din oase, nici nu-l las să plece, nici nu îl țin, sînt încă legat de viață...”

Aceeași derulare rapidă pendulînd între izul acrișor al aerului ce îl respira și imaginile din creier i se întîmpla în fiecare dimineață. Știa că trebuia să se întoarcă la clipa eliberatoare, ca o injecție cu vitalitate și în același timp acel mărunt, păcătos, bicisnic fragment de rațional îl întrista, îi dădea un ghiont brutal către rebeliune, se înfuria pe momentul acela stingher uitat într-un colț de conștiință și căuta cu mai mare furie să-i demonstreze că nu are dreptate, că ceea ce face este exact ce trebuie, pentru liniștea sa de suflet rămas fără suflet, rătăcit în penibil cotidian, în resortul existențial.