agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1390 .



Parterul si etajul (fictiune)
proză [ ]
Partea a patra: Să fim serioși

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dina ]

2006-08-23  |     | 



Tata?! În străinătate?! Neeeee... Povești... Poate provocare?! "Tatăl tău l-a trădat pe Ceaușescu dar nu și-a trădat nici țara nici familia" Să fim sobrii... Vine unul din ceață și-ți aruncă o tîmpenie din asta și tu trebuie acuma să-l crezi?! Minte. Cu ochii lui mari și inteligenți de James Bond balcanic, eram convinsă în seara aceea că nu era decît un test totul și mă întrebam cum ar trebui să răspund la el. Oare ar fi trebuit să mă duc glonț la miliție și să le spun ce mi-a spus individul? La naiba cu tîmpiții aștia de securiști! Să-mi strice mie bunătate de somn! Eram prea obosită să-i înjur chiar și numai în gînd mai tare de-atît. Mi-am făcut repede un duș și-am adormit buștean. L-am visat pe Ceaușescu întins pe un pat, rău bolnav, la picioarele lui erau cîțiva medici, unul din ei avea la un moment dat parca fața tatei, el îi făcea acupunctură, și ba parcă era să moara, ba parcă urma să se scoale. Cînd m-am trezit să mă duc la WC am avut în cap replica din Lăpușneanu, "De mă voi scula pre mulți am să popesc eu." "Popescu, popesc" m-am gîndit, pentru prima oară am făcut asociația asta de idei, Matei Popescu se prezentase James Bond-ul, și ceva îmi spunea în subconștient că povestea era reală, că nu fusese un test, că tata îl trădase într-adevăr pe Ceaușescu și că nu trebuia să merg la nici o miliție deocamdată ci să-mi pregatesc răspunsuri inteligente pentru ce m-ar putea întreba cînd mă vor chema ei. N-am mai putut să adorm. Am încercat să înțeleg. Pentru nimic în lume nu puteam crede că tata ar fi putut avea vre-un pic de conștiință, fie-mi iertat dacă greșesc, l-am auzit însă atît de adesea vorbind despre oameni cu atîta lipsă de respect, ca să nu spun dispreț, și-l simțeam în umbra tuturor măsurilor menite sa țină acest popor în zbucium și ignoranță... Aș fi dorit în inima mea să fi fost tata un erou și să fie gestul lui unul care să ducă la eliberarea țării de comunism și corupție, dar nu-mi puteam imagina decît numai un alt calcul machiavelic, nu șiam care, cine știe, poate îl stîrnise mama cu lăcomia ei și cu pofta ei pentru averi mai mari decît ar fi putut avea în Romania, da, o să ziceți că nu prea îmi prețuiam părinții și aveți perfectă dreptate. Mi-era rușine cu ei amîndoi și vestea pe care doar ce o primisem nu reușea să-i crească prea mult în ochii mei fiindcă nu credeam în sinceritatea sau în bunele lor intenții. Nici un pic. Numai balamuc vedeam urmînd din toate astea, dacă ar fi fost să se dovedească a fi adevărate. Și a început să mă ia un pic cu răcori pe șira spinării. Presimțeam că sînt adevărate. Aș fi vrut să fiu acasă să pot da fuga la tata in birou să ascult Europa liberă, ei ar fi fost probabil informați și ar fi spus primii și aș fi putut fi sigură. O, ce balamuc avea să urmeze! Vom fi cruțați, eu și Codruț?! Cum o sa-și potolească furia "Balaurul", cum îi ziceam eu lui Ceaușescu în gînd? Tot felul de idei cu ce ar urma să fac îmi veneau în minte și realitatea devenea din ce în ce mai fantastică. Colegele mele de camera dormeau adînc și simțeam că mă sufoc dar nu voiam să le trezesc. Aș fi vrut să ies la aer dar nu avem voie să dau să se înțeleagă că știu ceva. Din momentul ăla urma să trebuiască să-mi controlez fiecare gest, fiecare vorbă. Uram ideea asta. Uram slujba tatei și prețul pe care trebuia eu să-l plătesc din cauza alegerii lui. M-aș fi lipsit bucuroasă de toate avantajele cu care mama și tata ne scoteau adesea ochii. Mă deranja grozav să am lucrurile alea toate pe care alți copii și le doreau așa de mult și să n-am bucuria lor simplă de a fi împreună, copii normali de părinți normali, să stau pe stradă cu ei, să merg la ștrand cu ei, să măninc semințe la poarta școlii cu ei, fără să fiu privită cu invidie, făra să fiu bîrfită mereu în spate pentru orice vorbă, pentru orice gest, pentru orice pereche de pantofi, pentru orice sandvich cu șuncă de praga... Cînd mama mă punea iarna sa mă duc la scoală cu haina de blană de nurci mi-era teribil de jenă de colegii mei care purtau paltoane modeste și zîmbetele ironice ale celor ce învățau mai bine decît mine dar erau mult mai săraci mă înghețau. Recunosc ca eram tînără, perfecționistă și rea. Credeam că mi se cuvine tot ce vreau și nu am, chiar dacă ce voiam eu nu se potrivea cu ce doreau 90% din concetățenii mei. Nu înțelegeam deloc oamenii reali și viața reală. Negăsind valori morale acceptabile la oamenii din jurul meu îmi construisem un sistem de valori idealist, cules din cărți. Frumoase și nobile, nimic de zis, dar prea departe de realitate.

Si totuși realitatea nu este în mare parte cum o construim noi?! În funcție de visele și idealurile noastre? Cine eram acei noi care construisem o realitate atît de oribilă în Romania ceaușistă? Era absurd să arunci vina asupra unui singur om, fie el chiar atît de grotesc cum era Ceaușescu. Eu intuiam perfect lucrul ăsta, deși toți pe atunci, inclusiv tata, aruncau pe el întreaga responsabilitate. Și s-a dovedit ulterior că am avut dreptate. Și atunci? Cine au fost adevărații vinovați? Noi! Dar care noi?! Cine eram, acei noi? Nu cumva aceiași care sîntem și azi?! Chiar, cine sîntem? Dar ca să poți răspunde la întrebarea "cine sîntem noi" mai întîi trebuie să răspunzi la întrebarea "cine sînt eu"... si tată... asta e cea mai grea întrebare din lume! Sau mai bine zis, răspunsul la ea e cel mai greu. Eu mă chinui de cînd mă știu căutînd răspunsul ăsta... Oare altora le pasă sau se mulțumesc doar să fie piese pe tabla de șah a unui destin de neînțeles? Un lucru era sigur în dimineața aia, nu mă simțeam cîtuși de puțin fata mamei și a tatălui meu și nu înțelegeam de ce trebuie prin urmare să răspund eu pentru faptele lor. Regretam că nu fugisem de-acasă cînd fusesem copil, să mă fi dus în vre-un sat de țigani ceva, să-mi fi pierdut ei urmele, să fi rătăcit eu prin lume ca prințesa aceea cu tată nebun, Piele de măgar... Să mă fi măritat cu fiul vre-unui bulibașă cu mustața neagră și ochi de foc... Prostii... Ce urma oare să fac cu Codruț? Să-i spun? Cum, ce?! Olandeza! Aveau să se lege de el dacă nu se ducea să raporteze despre amiciția lui cu olandeza! Nu era bine să le dăm nici un prilej suplimentar să ne agreseze!



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!