Își muta corpul de pe un picior pe celălalt bălăngănindu-și mâinile grele ca niște haltere. Nu privea înainte de teamă ca trecătorii să nu observe că are privirea tulbure, deși oricine ar fi văzut imediat că nu era în stare nici să se mențină în linie dreaptă, darmite să mai și meargă coerent. Nu mai ținea minte unde fusese: la Monza, pe Splai, sau la Oceanul de rom, pe lângă Tineretului. Acum putea să deseneze ceva pe cer, nimeni nu se împotrivi când schiță câteva tușe, cu mîna liberă, deasupra capului, pe albastrul aproape imaculat al cerului. "Uite, vezi, ce pasăre mișto, ce cioc!" îi spuse tipei care trecu mai repede prin dreptul lui și schiță o grimasă de oroare. Ca și când el desenase, cu mișcările alea dezordonate, pasărea care tocmai zburase de pe ramura copacului pe care era cât pe ce să-l îmbrățișeze. „Ce dimineață bizară, ce oameni înfricoșați, de parcă viața lor e toată numai un chin!” i se trezi un gând între tâmple.

- Hey, motherfucker, uită-te pe unde mergi, borracho!

Mexicanul care vindea hot-dog în fața clădirii de birouri se abținu cu greu să nu-l pocnească. Emigrase în România din cauza unor probleme cu justiția, nu știu ce violențe în familie, chestii. Se vedea pe fața lui că nu știe multe, dar acum cred că și-ar fi pierdut slujba dacă-l altoia. O încasase odată, venind mai machit decât acum, seara, prin fața tejghelei ăstuia, cînd îi răsturnase un bol cu muștar în plină stradă și stropise ciorapii unei curve nenorocite care spunea că-i luase de la ultimul shopping din Milano. „Și, ce? Nu mai avea bani să ia alții, parașuta dracului!”
În birou, unde ajunse cu mare greutate, cu liftul totdeauna gol, pentru că ceilalți nu urcau niciodată în compania lui „stilată”, sticlele zăceau pe covor, computerul avea pete de cafea pe carcasă și un prezervativ atârna de lustră.
- De ce bei, nenorocitule? Ce bei atâta? Ce dracului am făcut să am un fiu atât de nenorocit, alcoolic, dement ca tine? Ai bani, patron ești, firma merge bine, evident pentru că soră-ta se ocupă de tot, ai putea să ai orice femeie din orașul ăsta doar formând un număr de telefon! De ce bei atâta? urla taică-su când îl vedea cu sticla în mână.
"De vreme rea, de pampas, de dragul aventurii sau ... demisec"
Răspunsul din urmă îl băgase pe taică-său în spital, ultima oară. Ultima oară când se văzuseră la grătarul prilejuit de nunta Elenei, soră-sa cea cuminte și harnică.
Adevărul e că, în viața dezordonată pe care o ducea, exista un singur status quo: această luptă continuă, o cursă contracronometru fără sfârșit, cu sinele îmbibat de alcool, cu sticlele de Chivas și ploile de șampanie, cum îi plăcea să spună. Nimic altceva nu mergea: femeile îl părăseau la prima ceartă (Ce ceartă? Război în toată regula!), copiii se fereau de el ca de dracu’ gol, până și vecinii de pe strada lui îl ocoleau, afacerile lui erau varză, Universitatea nu mai câștiga niciun meci.
Sfârșea programul de fiecare zi cu un popas lung într-unul barurile de lux ale Bucureștiului. Carnet nu mai avea de mult, dar ocolea rutele principale cu Bentley-ul și parca mereu ca-n Texas, cu viteză, aproape spărgând bordurile trotuarelor din fața intrărilor în localuri. Oricum polițiștii se fereau să-l mai abordeze. Scandal, sticle sparte, avocați, amenințări. Un meniu delicios, confortabil, servit acestora de fiecare dată când îndrăzneau măcar să se arate prin preajma mașinii. Nici nu știa de ce mai ocolea bulevardele. Ah, da! Ca să nu omoare vreun pieton nevinovat!
„Hahaha! Locul pietonilor e în stația de metrou. Nu există semafoare, zebre, trotuare și alte prostii! „
Întinse mâna să deschidă barul. Era încuiat. Înjură scurt și se poticni în drumul spre sertar: "Unde 'la mea e cheia aia?". Trase cu putere de sertarul biroului și toate dosarele căzură pe jos. Cheia nu era nicăieri. Ca apucat de streche urlă după secretară:

- Imediat, în birou la mine!

Reli intră cu spaima cuibărită în inimă și bâigui un” 'nă dimineața" șters. Tremura și se stăpânea cu greu să nu plângă.

- Fă, cine a intrat aici în lipsa mea azi-noapte? strigă și bătu cu pumnul în birou.
- Doamna Elena, bolmoji Reli cu un nod în gât.

Aha, curva se băga iar în viața lui, nu-i ajungea că are bărbat, familie, copil pe drum. Îi luase afacerea și nu se lăsa până nu-l vedea plecat din firmă. Eh, s-o creadă ea! Ieși din birou, alergă pe scări și urcă în Bentley. Demară și nu se opri decât la prima bodegă din cale, parcând alandala, pe trotuar, gata să omoare vreo trei inși. Cu pistolul în mână, ieși din mașină și intră pe ușa barului unde comandă o sticlă de whisky și două de coniac franțuzesc de cea mai bună calitate.
Cu ce drept se bagă alții în viața unora, ce treabă au ei cu omul? Îi vâjâia capul mai rău ca întotdeauna, ai fi zis că o mie de care de luptă răpăiau pe câmpul creierului său, lăsând o dâră uriașă de praf – gândurile lui turbate, care nu-i dădeau pace de când Adele îi spusese în față că nu-i lasă copilul în custodie. Fugise la Paris cu un nenorocit de miliardar care-i făcea toate mofturile, o plimba prin Caraibe an de an, o ținea la piept pe fetița lor dragă, pe care o văzuse ultima dată pe scara avionului, după o cursă nebună prin București, cu un taxi din care-l zburase pe șofer de nervi că nu călca mai tare Dacia aia rablagită. Îi țâșneau mii de ace prin pielea capului, durerea era insuportabilă, dar mai mergea un pic de whisky. Pentru fetița lui îl omorâse pe amărâtul de pe zebră. De ce o abordase la semafor? Acolo îi spusese el să-l aștepte, pe trotuar. I se păruse, o clipă, că tipul vrea s-o ia cu lugu-lugu, vreun traficant de carne vie, vreun pedofil dement! De unde avea să știe el că era un biet bătrân, bunicul colegei de bancă, cea mai bună prietenă a ei. Ah, asta declanșase tot mecanismul ăla infernal de mutilare voită a ficatului său. Adele fugise în aceeași după-amiază cu primul avion. Îl sunase pe miliardar care o aștepta la Paris cu brațele deschise.
Termină sticla de whisky în juma’ de oră. Ciudat, dar se simțea mai rău și nu mai voia să bea. Acum îl ura și sor’sa! Ce-i făcuse el? Îl scăpase de pârnaie cu condiția să nu mai bea, dar nu putea. Și? Asta-i dădea dreptul să se bage în viața lui!? Avea o fetiță care acum stătea în brațele altui bărbat, un tată de împrumut, niciodată la fel de bun cum era el. Trebuia să plece după ea. Chiar azi.
Se ridică, plăti tot, dar luă numai o stică de coniac. Un văl i se puse pe ochi și nimeri cu greu portiera mașinii. Înjură vreo doi neaveniți care se uitau la ea și-i amenință cu pistolul, apoi băgă cheia în contact și plecă orbește, cu spatele, apoi tare, înainte, cu toată viteza de care era capabil bolidul.
Se apropia de intersecție și în cap avea numai ace și milioane de specii de insecte parcă i se cuibăriseră în urechi bâzâind, făcând o larmă infernală, soarele era o pată de vomă pe parbriz și nu mai văzu nimic, doar un bufnet surd și țipetele mulțimii care înconjurau mașina îl treziră pentru câteva clipe. Coborî aproape târându-și picioarele inexplicabil de imobile. Jos, Doamne, pe trecerea de pietoni, o femeie gravidă și spaima era acum un junghi în plămâni și un nod în gât în același timp. „Elena!!”. Þipătul îi țâșni din gât ca un stol de cocori sălbatici străpungând amiaza toridă și roșul sângelui de pe fața ei transferându-i-se ușor în pupile îl ameți. Apoi se lăsă o cortină neagră care-i acoperi irisul și, în cădere, timpanul abia percepu un scâncet surd, ca un uguit de porumbel plutind pe deasupra mulțimii. În pupilele bulbucate acum, când sta întins, inert, peste trupul ei, soarele era o minge de foc amplificând la maxim firicelul de vomă care-i curgea din colțul gurii. O clipă doar și acesta avea să se stingă, de data aceasta pentru totdeauna. Doar pentru ei trei.