Alerga printr-un coridor îngust. Luminile se stinseseră și tot ce auzea erau propriii pași și bătăile precipitate ale inimii. Deodată se opri. Înaintea sa, zgomotul unei prăbușiri răsunase înfundat. Pământul începu să-i tremure sub picioare. Dându-se puțin înapoi căută sprijinul unui perete…numai că peretele nu mai era acolo. Zidurile se topeau, de parcă ar fi fost făcute din ceară și se trezi dintr-o dată în mijlocul unei câmpii în ruine. Bucăți de metal și beton pretutindeni, răsucite, modelate în cele mai ciudate forme de forța unei explozii uriașe.
Stătea în mijlocul lor, simțind panica… urca prin ea o dată cu fiecare bătaie de inimă. Umbre se furișau printre bolovani… nu le vedea, dar le simțea, cu toate percepțiile senzoriale amplificate la maximum.
« Concentrează-te », își șopti, impunându-și să treacă în modul de apărare.
Prezențele erau atât de aproape încât o striveau. Păși înapoi, instinctiv.
« Aislin Toth, Nemesis, Cod 451668. Activare 50%. »
Apoi in vreme ce simțea cunoscuta energie cum o inundă, ultima fărâmă de lumină se stinse în jurul ei…
— Trezește-te, Aislin !
Glasul lui Aiden. Intinse mână, bâjbâi și se agăță de umărul lui, cu teroarea înecatului. Incercă să-și calmeze ritmul respirației. Doar un vis. Iși încleștă degetele mai tare în umărul lui Aiden, știind că strânsoarea ei era în clipa aceea suficient de puternică cât să ucidă, dar că el nu va scoate nici măcar un sunet de durere.
— Ai găsit ceva ?
Ridică din umeri. Era încă prea tulburată ca să poată scoate un cuvânt, dar îi dădu drumul și se întoarse spre ecranul terminalului așezat pe noptiera de lângă pat.
Apăsă o tastă și se holbă incredulă la rezultate.
— Două milioane șapte sute șaptezeci și patru de intrări preliminare. Urează-mi noroc.
Abia atunci își dădu seama că și el răsufla precipitat. Răsucindu-se brusc înapoi îl privi, conștientă, chiar și în penumbra dinăuntru, de fiecare trăsătură a chipului lui, datorită vederii nocturne.
— Ce s-a întâmplat ?
— Am văzut o nălucă, gemu el…Știi că te-am întrebat o dată dacă teoretic măcar..ar fi posibil ca noi…să existăm simultan în mai multe dimensiuni…
— Teoretic da, spuse Aislin. Era o speculație foarte populară la un moment dat. Dar nici o trecere nu a obținut dovada asta… Intr-un univers paralel e posibil…însă dimensiunile acestea sunt separate de foițe spațio-temporale mult mai fragile…existența a doua matrici identice ar provoca perturbări serioase…Se opri brusc, studiindu-l confuz. Aiden, tu ești expertul în teoria Trecerilor, nu eu.
— Da, zise Aiden, scuturând din cap. Ochii lui trădau o durere fără margini. Insă nu mai sunt sigur pe ceea ce știu atunci când…Aislin, poți să faci o analiză genetică aici ?
— Aici ? Aislin înălță din nou din umeri. Iși scosese uniforma neagră, prea bătătoare la ochi și purta o bluză simplă și o pereche de pantaloni albaștri, cumpărate dintr-un magazin din cale. Cu părul scurt încadrându-i chipul poate prea palid, părea aproape normală, gândi Aiden, deși umărul încă îl mai durea din cauza strânsorii ei, ce ar fi zdrobit cu siguranță oasele oricărui alt om. Visase urât, se gândi. Stia prea bine ce vedea Aislin în coșmarurile ei. Aceeași câmpie arsă, plină de ruine, aceleași umbre negre de care numai prin distrugere reușeai să scapi îl bântuiau și pe el. In asemenea clipe, le venea greu să se controleze…sau poate că mecanismele de protecție inserate în mințile lor mai dădeau greș uneori. Si orice scăpare, oricât de mică din autocontrolul de fier pe care fuseseră siliți să și-l impună putea să provoace ea însăși un dezastru…
— Da, pot, spunea Aislin. Dar va avea erori…5 până la 7%...
— Cred că e suficient, murmură Aiden. Intinse spre ea palma deschisă și Aislin văzu două sau trei fire de păr castanii.