agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2717 .



Fântâna
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dan mihuþ ]

2006-10-06  |     | 



Ai lu’ Cartof ar fi fost un neam neînsemnat dacă Dumenezeul satului nu le-ar fi oferit, cu mărinimie, un loc pe cinste pe care să-l stăpânească și de care să aibă grijă în veacul vecilor. Și-ar fi rămas neînsemnați în ciuda faptului că, tot Dumnezeul satului, le mai dăduse o caracteristică demnă de luat în seamă. Erau mici și smezi, subțiri și smezi ca un popor de berberi. Se pricepeau de minune la curățatul copacilor. Tot ce ținea de copaci cădea în sarcina lor. Erau sprinteni și se urcau pe copac ca maimuțele. Avea nevoie Viașu, pădurarul, să taie crengile teilor, trimitea după Mărin Cartof. “Prazule, du-te după Cartof și-adu-l să se bârâce pe teii ăia ca să taie creci, că vin fomeile pe sară să culeagă flori”.

Șeful neamului Cartofilor, Mărin, era un om slab, smead și scund, după cum am mai spus. Purta pe cap o bască ce-și tot schimba înfățișarea după cum era vremea. Dacă ploua, era vânătă, pleoștită, acoperind fruntea adâncă și lucioasă. Dacă era soare, era alburie, înfoiată și dată pe ceafă să lumineze fața și chelia. Mărin avea autoritatea supremă în neamul Cartofilor cu o singură excepție. A bătrână. Nicuța. Titireaza, așa i se spunea, că era ca un titirez. Satul îi privea totdeauna fascinat, aproape religios, ouăle picioarelor uscate de atâta mers. Trecuse de 80 de ani, dar nu redusese din turație. Desculță, străbătea totdeauna distanțele aproape în fugă și, când trecea pe șușea, trebuia abordată de la depărtare ca să ai spor în comunicare. Altfel, trecea val-vârtej pe lângă tine și te lăsa năucit de cele trei cuvinte pe care ți le aruncase și pe care nici măcar nu le auzisei. Mihai Șpan a’ lu’ Traian, Chiorul, zisese într-o zi: “Bă, băiete, dacă o aveau grecii pe asta la Maraton, aflau mult mai repede cine a învins, frate”. “Da’ Nicuță, stăi, fă, să-ți zâc două vorbe”, se mai trezea câte-o țață plictisită de ceasurile în care putrezise pe banca de la poartă văitându-se de șale până ce tocmai începuseră s-o doară. “E, acu’ mă duc pe-aci la deală, dă-le răului de vorbe, să mai aștepte”. Și de ce nu avea Mărin Cartof nici o autoritate în fața Nicuței? Că-l pălea. Când simțea Nicuța că vreo vorbă spusă de Mărin nu e conformă cu perceptele ei bine înfipte în pământul tradiției, îi proptea un dos de palmă peste gură, de tăcea Mărin și se sprijinea cu ochii-n ciorbă. Asta pentru că, de cele mai multe ori, la masă-l pocnea. “Masa-i sfântă, Merine, fire-ai să fii închinat!”. Și Mărin nu crâcnea.

Își luase o nevastă pe care-o numise Dumnezeu tot Nicuța. Asta că tot i se spunea Mărin a lu’ Nicuța lu’ Cartof. Să se mai spună și Nicuța lu’ Mărin a’ lu’ Cartof. Iar Nicuța era antiteza Nicuței, bătrâna. Pe cât era aia de sprintenă, pe atât era asta cu mersul încet, legănat, schimbându-și centrul de greutate de pe-un picior pe altul. Ca o gâscă mergea. Și tot așa și vorbea. Se-auzea din capul satului, de la Bădăleanca, mama lui Laiche, fierarul, singura țigancă a satului care se aciuase pe-acolo și murise, dar locul tot al lu’ Bădăleanca se numea. Noroc că o domolea Mărin cu câte-un dos de palmă peste gură. “Iar dăduși drumu’ la sirenă, ire-a dreacu’ de alarmă aeriană cu gălăgia ta astăz și mâne. Zât!” “De ce dai, mă, peste gură, de ce dai?! Să-ți dea țâie Dumnezău minț la cap!”

Mărin Cartof avea doi copii. Tuberculi, cum îi numise Tică Broască, pescarul satului. Ninel depășise oarecum limitele când, spre deosebire de neamul din care se trăgea, nu era chiar smead și nici subțire. Sub chelia strămoșească, se dezvoltase un tubercul mai rotofei care ducea mâna la frunte de câte ori avea câte-un argument de comunicat aproapelui său. Lucrase o vreme la ijepips, o chestie de organizare curioasă a unor muncitori care nu știau ce fac și unde lucrează, o etichetă la care lumea renunțase să mai privescă strâmb din plictiseala de a mai căuta unde era originea acestui nume. Mai târziu, venise responsabil de cămin cultural, un cămin scorojit și veșnic închis, responsabil de bibliotecă, o bibliotecă a cărei ușă fusese bătută în cuie. “Ce cuie, bă?! Aia-i risipă. Mergeau bătute în podul de la ciumitir, că de câți morți a trecut în lumea celor veșnice, s-a lăsat cu burta-n matcă și abia mai gâfâie. Nici Binică a’ lu’ Arampie (unu’ care tot trăgea să moară) nu-l mai apucă.” Dar Ninel își făcea datoria depășind atribuțiile trecute în nomenclatorul de meserii sub rubrica director educativ comunal. Măsura hectarele și completa hârtii ca ajutor de agronom, repara scena pe care cântau folcloriștii la festivalul comunal “sărbătoarea teiului”, anunța oamenii ce și cum, ajuta la ridicarea noii primării și toate câte le mai făcea. “Nea Merine, e bine de pus porumbu’, mă?” întreba câte unul la început de primăvară. “Ce mă-ntrebi, bă, pe mine? Întreabă-l pe fi-miu, el răspunde de cultură în comuna asta” răspundea Mărin rânjind ca un berbec în călduri și scotea din gâtlej un râs hârâit. “Eee, nea Merine, faci mișto”. “Ba pe mă-ta”

Al doilea copil, Mărinuș, a fost cel care a dus moștenirea familiei într-un impas. Crescuse cu un lat de palmă, poate mai mult, peste limita admisă. De-aia era și căzut în dizgrație și se însingurase de sat. Păștea vitele familiei, brontozaurii, cum îi plăcea să se exprime lui Nicolae a’ lu’ Mobra. Þâncii satului, mai ales Ruble a’ lu’ Borcan, îi ziceau lui Mărinuș “Renegheited”, dar lumea nu știa de ce. Mărinuș ăsta vorbea singur și purta o șapcă pe care se mai puteau vedea literele unui cuvânt, “Dinamo”, care tronase odată pe fruntea care nu dădea semne c-ar cheli vreodată, altă cauză a dizgrației și a însingurării. Nu se știe ce tot discuta cu el. Vorbea prea încet și nu se certa niciodată. Evita confruntatrea cu lumea stând ascuns pe coasta din spatele casei, prin porumbi sau vie.

Și ce putea să le dea Dumnezeu Cartofilor ca să-i scoată din anonimat și să fie și ei alt neam ales? Ce altceva decât o fântână? Poarta lui Cartof se proțăpise pe-o latură a pâlniei uliței care se deversa în șușea. De la orele de geografie, după ce învățase anumite noțiuni, Mifu a’ lu’ Șuncă propusese ca intrarea uliței să se numească Estuarul Cartof. Nimic de zis, odată cu ploile, viitura care venea de pe deal îi dădea dreptate lui Mifu. Și-n estuarul ăsta, într-o parte, lângă gardul lui Ionașcu a’ lu’ Dovleac, așezase Domnul bunarul. Fântâna.

După ce venea de pe unde avea treabă, Mărin se așeza pe scara casei și privea de pe coastă către fântână. Fix. Orice se întâmpla în jurul lui nu putea să-i distragă atenția, să-i sucească gâtul. În afară de faptul că păzea fântâna, se întâmplase să cadă mai spre bătrânețe, când îl mai lăsase vlaga, dintr-un pom. Rămăsese cu grumazul rigid și se întorcea ca lupul, cu tot cu corp. Ca și cum soarta ar fi vrut să stigmatizeze veghea asta a lui. Așa că privea la fântână vrând-nevrând. Asculta buletinul hidrologic de parcă, din clipă în clipă, vocea calmă avea să anunțe “fântâna lu’ Cartof, crește 5 centimetri” și se uita în vale către gardul mic al fântânii, brâul larg, acoperișul acoperit cu tablă, ciutura care se lipea de roată, lanțul gros și jgheabul lung care se usca în soare.

Nimeni nu știa ce legătură se întocmise între bunar și Cartof. Se purta ciudat și reacționa la fiecare modificare care se petrecea. Și pe toate le trecuse cu bine, numai câteva îi picaseră mai rău “la pateu”, cum îi plăcea să spună. Adică nu conta că mai cădea câte o mâță din când în când. Lumea, o vreme, nu mai lua apă decât pentru a uda lugumele. Până se băga Cartof în ea și o curăța ca pe-o mireasă. Sau că se mai pișa câte-un drac de borac în fântână. Pe Doru a’ lu’ Moflea chiar el îl prinsese. “Ce faci, mă, aci, fir-ai al dracu cu apa mân-ta?! aci te găsâși, podidite-ar nevoile pe toate părțâle!”. Și dă-i omor. Urla a’ lu’ Moflea de răsuna satul până a venit Nicuța de l-a scăpat, că-l bătea Mărin cu resteul. “Lasă-l, mă! nu vezi că destul l-a pocit Dumnezău din cer?”

Dar peste toate trecuse Mărin, le iertase și le uitase pe toate. Numai trei le ținea minte. Nu mi-am dat seama de asta până când nu a povestit la cazanul de lângă fabrica de spirt, pe când făceam țuică de prune într-o noapte senină de toamnă. Se uita în foc și stârnea spuza cu un drug de fier. Și-i zice lui taică-miu: “Mă, Ghiorghie, tu ce faci, mă, cu fântâna aia de lângă tine?” “Ce să fac, Merine, zâceam că vorbesc cu tine dacă vrei să te bagi în ea s-o faci lună. E apa murdară, a dat într-o putoare de nu să lipesc nici vitele de ea.” “Aha. Nu e bine.” Și-a tăcut Mărin o vreme. “Păi, cum să țî zâc eu, Ghiorghie?” și iar a tăcut vreme îndelungată. “Ne știm de când eram copii, dar eu nu mă mai bag în fântână. Poț să te superi pe mine, eu nu mai intru nici în a mea.” “De ce, Merine?” Nici acum n-a răspuns curând. A mai luat cu cana de lut de vreo trei ori din vadră și-a băut țuică aburindă. “Uite-ncoa, la mine. Să nu zâci că beui trei stacane de țuică și că mă îmbătai.” Și-a privit întrebător în ochii tatei. Ãsta a tăcut. Eu rodeam din porumbul copt și stăteam pe-un pietroi lângă peretele din scânduri al barăcii unde era cazanul, în semiîntuneric, cred că nici nu mă vedea Mărin. “Eu am început să mă gândesc altfel la fântâna asta de când cu a' lu' Bulectricianu, zâi să-i zâc!” “Nelu.” “Așa, Nelu. Acu vreo câțva ani, cred că ai auzât, venea cu bicicleta de la debarcader. Noaptea. Dracii aștia, era și fi-miu, Ninel, la fântână, căscau oichii unu' la altu' și jucau cărț. a venit ăsta, Nelu a' lu' Ciulică, s-a scoborât de pe bicicletă și le-a zâs ăstora că s-aruncă-n fântână. Nu l-au crezut pân-au auzât pleosc. Abia l-am scos de-acolo. M-am băgat după el așa, chiaun de somn. N-avea nici pe dracu. Nici o zgârâietură. Și doar știi că fântâna-i adâncă, are vreo doișpe metri pân la apă. Ei, trecu asta. Acu trei ani, Gigi a' lu' Jaga, beat, a făcut pariu că dacă nu dă Geolgău, ăla de la Craiova, gol, el s-aruncă-n fântână. Ãla n-a înscris, da nu i-a mai zâs nimeni să s-arunce-n fântână. Da-ntr-o sară, s-a aruncat sângur. Așa, dintr-o dată. Iar m-au chemat să-l scot. Nici ăsta n-avea nimic.” A mai luat o cană de țuică și a mai tăcut o vreme. “La Crăciun, anul trecut, eram în curte când auzâi urlete din fântână. Era Aurel a lu Șuncă, Banditu. M-am dus la fra-su să-l scoată ăla din fântână, m-apucasără șelele și abia mă mișcam. Iasă Mifu și-mi zâce, Nea Merine, faci laptele mare cu mine, ce dracu, cum să cadă Aurel în fântână. Vino, bă, bou' dracu' să-l vez. L-am scos și pe ăsta călare pe găleată. N-avea nimic, nici tu o zgaibă.”

De data asta a tăcut mai mult, credeam că nu va mai zice nimic, că asta a fost tot. După vreme îndelungată, reînsulfețit de frig sau de țuică, a început din nou, grăbit, să povestească. “M-am tot gândit în anii ăștia cum dracu n-au pățât ăștia nimic. Auz tu. Teferi. E adâncă fântâna. Nu s-au lovit cu capu-n părete, nu le-a venit găleata-n freză, nici când au dat de jos n-au avut nimic. Și eu știu ce-i acolo, jos. În mijocu' la fântână e un petroi. Dacă stai pe ăla, apa vine cam până la brâu. la asta mă tot gândesc de câțva ani, de la a' lu' Ciulică. Cum, Doamne iartă-mă, să nu pățască nimic?! Da' acu-n septembre, am aflat de ce. Am intrat să mai astup din găurile din perete cu ciment. M-am scoborât până la apă și am rămas așa. Am sâmțât ca o căldură că mă oprește pe loc. Și m-am uitat în sus. Mirosea a pâne caldă și a fum de tămâie. Dădusăm vârful de la acoperiș jos ca să repar. Să vedea cerul. Și-atunci mi-am dat sama de ce n-au pâțât ăia nimic.” Când a văzut că nu mai zice nimic, tata a băut și el o cană de țuică. “Merine, să coacem niște cartofi, mă.” “Că bine zâci, Ghiorghie. Mă leșină țuica asta.” Au mâncat liniștiți. Într-un târziu, Mărin s-a întins pe-o loitră de car, a pus șuba pe el și mâna sub cap și a dat de înțeles că vrea să doarmă. Înainte de-a adormi a mai zis “Ghiorghie, să știi tu de la mine că fântâna aia dă în grădina lu' Dumnezău.”

La câteva zile după noaptea de la cazan, acoperișul fântânii era doborât și fântâna acoperită cu ciment.






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!