Zâna bună dintr-o poveste japoneză




Într-o primăvară, era o zi de mai, am fost invitat de un prieten la Bran. Își construise acolo o casă de vacanță, proiectul, execuția fuseseră opera lui și voia să-mi arate ce ieșise din mâna sa, mai ales că alta îi era meseria. Zilele calde, plimbările prin pădure ne-au apropiat și mai mult. În una din acele hoinăreli mi s-a confesat Nechita...Deși n-am înțeles multe lucruri nu l-am întrerupt. Doream să reluăm discuția într-o altă împrejurare pentru a-i pune unele întrebări.Chiar a doua zi lucrurile au luat o turnură neobișnuită și n-am apucat să mai discutăm.În noaptea aceea mi-am notat cea mai mare parte a spovedaniei lui Nechita.. Iată acea răbufnire de sinceritate care și azi conține multe pete albe .

Întrebare chinuitoare

… În lungul, dar de fapt scurtul nostru drum prin viață, a început el, fiecare are de plătit o vamă . Din cauza propriilor greșeli, ale părinților, rudelor sau chiar ale strămoșilor . Am înțeles asta după o nenorocire care putea să mă piardă.
Poate n-ai să crezi, necazul mi s-a tras de la un interviu ! Nici în cele mai negre gânduri nu bănuiam ce va urma. Pe vremea aceea cronicarii se întreceau îmi a prezice o carieră muzicală fulminantă , Mozart, Beethoven, Enescu,... mă rog, n-are rost să-i înșir acum pe toți. Unul singur a scris că, deși stăpânesc toate stilurile, n-am încă un stil propriu ! Era un critic de mâna a șaptea, așa îl consideram eu, altfel ar fi înțeles originalitatea lucrărilor mele că până la vârsta aia compusesem zece simfonii, cinci opere, douăzeci de lieduri și multe altele ... Succesul, ca și puterea dealtfel, e un drog, l-ai gustat o dată, nu te mai poți lipsi de el. De dragul succesului compusesem în diverse stiluri, la cerere, nu că n-aveam un stil propriu ! Pentru că e plăcut să-ți auzi numele șoptit pe stradă, în foayer la operă, în holul Atheneului ! Întorceam capul și zâmbeam acelor iubitori ai muzicii mele ! Aș minți să spun că nu-mi făcea plăcere. Totdeauna aveam în preajmă fete care nu mă scoteau din „dragă Maestre”. Nu le prea luam în seamă pe aceste frumoase, că asemenea fluturilor se învârteau în jurul meu fiindcă străluceam.
Singură Laura se ținea la distanță și asta mă sâcâia al naibii. Laura era o compozitoare de succes dar mult mai discretă decât mine. Vreau să spun că ea compunea mai rar, dar totdeauna avea cronici elogioase, de substanță.. Din cauza asta eram gelos, îi spuneam, ăștia te laudă fiindcă te plac ca femeie și mai ales pentru că ești în anturajul primei doamne... ! Certurile noastre începeau și se sfârșeau ca ploaia de vară. Până în ziua când în viața noastră a apărut acel om șters, rubicond, cu un început de chelie. Mi-l amintesc bine, a venit îmbrăcat cu un sacou demodat, în carouri, pantalonii ca niște burlane, mă rog, n-avea nici urmă de distincție și culmea , purta cizme îmblănite pe o căldură de peste 30 grade Celsius.
Mi-a cerut permisiunea să publice un interviu cu mine, că scrie, spunea el, o carte despre personalitățile zilei. Mă atinsese unde eram mai sensibil. L-am întrebat câte ceva despre celelalte celebrități și mulțumit de răspuns, i-am cerut insolent. „Bineînțeles, sper că nu veți scăpa din relatarea dumneavoastră, perioada cea mai dragă mie, aceea când am fost socotit un copil minune”.
Omul a zâmbit tâmp și m-a rugat să mă gândesc la raportul dintre creație, dragoste, viață. Mi-a mai spus că el este acela care a scris cronici nefavorabile despre stilul meu și, dacă am rezerve asupra persoanei sale, pot să nu-i răspund. Am dat din mâini că nu este cazul, l-am asigurat de toată bunăvoința mea și-am început să-mi expun ideile, însă el a zis că mă roagă să mă gândesc în liniște la răspuns și dacă pot, să îl am scris, va reveni peste trei zile.
Asta m-a pus pe jar și din aproape în aproape, am ajuns să analizez raportul dintre creație și divinitate, dragoste și ură, viață și moarte. Lipsea însă ceva. Atâta m-am sforțat să găsesc acel ceva până am simțit că în capul meu e o întreagă harababură. Evident, în această situație m-am consultat cu Laura că deși nu-i dădeam dreptate, ea reprezenta pentru mine o opinie autorizată. Atunci a început dezastrul ! Laura susținea că viața și dragostea sunt mai presus decât orice, iar eu încercam s-o conving că doar actul creator dă sens existenței.
Laura, fire pătimașă, născută în zodia Scorpionului, suporta greu alte opinii mai ales că și ea se considera îndreptățită să fie socotită una dintre cele mai bune compozitoare. Numai că ei nu-i ceruse nimeni părerea în interviu. Trei zile ne-am certat, ne-am spus chiar și cuvinte grele și-ntr-un moment de tensiune i-am plesnit o palmă.
Pentru orice femeie normală asta ar fi fost o extravaganță, ei însă îi ieșiseră ochii din orbite, tremura de furie, aproape nu putea să vorbească. „Þi-am spus de atâtea ori că te părăsesc, de data asta totul s-a terminat !”. Aș fi vrut să-i cer scuze, s-o rog să rămână că de fapt gândesc ca și ea dar voiam să-i arăt că nu-mi pasă ce face și că dacă vrea să mă părăsească n-are decât, ea se va căi prima. Când însă a ieșit pe ușă, am simțit pustiul din mine. Umblam ca un năuc. Imaginam scene patetice de împăcare, îi mărturiseam că fără ea nu mai am rost pe lume, apoi mă apuca furia că mă umilește. Atunci am spart oglinda venețiană, toată văsăraia chinezească, o lampă cu gaz ce o păstram ca bibelou.
Era atât de tare în fragilitatea ei că nu îmi doream altceva decât s-o chinui, să-i frâng voința de fier.
Știam că își domina durerile fizice și că numai psihic aș fi putut s-o înfrunt.
La astfel de lucruri gândeam stând lungit în pat cu privirea în tavan la două luni după ce mă părăsise Laura. Răpăitul picăturilor de ploaie era singura muzică de fond ce nu contenea de zile. Și dintr-o dată am vrut s-aud trosnind o buturugă în sobă, să scorocesc cartofii în cenușa fierbinte și să beau laptele fiert din tuciul de mămăligă.

Unde o fi Ea?


Mă simțeam slăbit, barba îmi acoperise fața, de când plecase ea nu mă bărbierisem și nu mă schimbasem-M-am urcat în mașină și după câteva ore am ajuns într-un sat așezat la poalele munților de curbură. Vântul mă împingea dintr-o parte în alta. Înaintam încovoiat spre casa adăpostită de un mal. O lumină pâlpâitoare mă călăuzea . Împins de urgia de-afară, am deschis fără să mai bat.
Nici azi nu știu ce s-a întâmplat cu mașina, unde o lăsasem- și de ce am mers atâta drum pe jos, prin ploaie. Atunci nu îmi puneam astfel de întrebări deși comportamentul meu a fost cu totul ieșit din comun.
Mi s-a părut firesc s-o văd pe Laura la pian interpretând „Intermezzo” dedicată de mine unei fete, pe care o întâlnisem o singură dată, „Necunoscuta”.
Nu mă simțise când am intrat, așteptam să termine. Ultimele acorduri se topiseră de mult în noapte, însă eu rămăsesem la fel, cu capul în piept, ascultând. Uitasem unde mă aflu, uitasem de ce venisem acolo.
- Te-ai întors ?! a murmurat într-un târziu ea. Am fost atât de îngrijorată ! S-a îndreptat spre mine și mi-a luat mâinile într-ale sale.
- Bunul meu prieten ... te rog cântă-mi ceva ... ceva vesel. Sângele îmi zvâcnea în tâmple. Așadar ...
M-am așezat cu dorința să-i arăt tot ce lucrasem în lipsa ei. Orgoliul pusese din nou stăpânire asupra mea.
Începusem un adagio cînd ușa s-a deschis c-o bufnitură surdă și-o pală de aer rece mi-a înfiorat spatele. Timp de o clipă, o durere îngrozitoare mi s-a localizat în creștetul capului.
- Proptește scaunul în ușă, o masă, i-am strigat Laurei.
Casa cu grinzi și tavane din lemn, gemea din încheieturi, părea că se frânge dintr-un moment în altul însă muzica acoperise aceste zgomote.
- Oprește-te, mi-a șoptit Laura, a intrat cineva ! M-am întors contrariat. În pragul ușii, o tânără din hainele căreia șiruia apa, mă cerceta speriată.. … Semăna foarte bine cu Lulu, verișoara Laurei, plecată cu soțul ei, diplomat de carieră, în Luxemburg.
- Ești între prieteni, am exclamat zâmbindu-i cu toată fața. A zâmbit și ea și s-a rezemat de sobă. Nu înțelegeam de ce chipul ei exprima atâta spaimă. M-am întors cu spatele continuând să cânt. Tema care nu-mi reușise de săptămâni se-nfiripa de la sine. O bucurie liniștitoare mă cuprinsese treptat.
- Îți place ? am întrebat-o întorcând capul.
Ea rămăsese cu privirea ațintită undeva, fără să-mi răspundă. O zguduiau frisoane, din ce în ce mai puternice.
- Să mai pun buturugi pe foc, ți-e frig ?
M-am apropiat de ea și i-am prins mâinile. Avea mâini fine, foarte reci, ca ale Laurei. Le studiam atent, gândindu-mă la ce ar zice Laura dacă ar vedea. Oare unde a dispărut de atâta vreme ? Și doream atât de mult s-o aud ce crede despre sonată !
- Tu nu cunoști notele, nu-i așa?
Îi șopteam cuvinte drăgăstoase, îi netezeam părul ud, din când în când mă ciupeam de mâini și mă întrebam, ce căuta Lulu acolo !
- Nu ești atent, ți-am „furat” ceva a zâmbit fata.
S-a îndepărtat enigmatică iar eu alergam după ea, voiam s-o ating încă odată, să mă conving că există.
- Parcă ai veni din altă lume, spune-mi, de unde ?
M-a privit lung înainte de a vorbi. A început grav!
- Poate nici nu există lumea de unde vin. În basme i se spune tărâmul ălalalt. Acolo nu vezi verdeață, nu auzi ciripit de păsări ... deși întâlnești curse pentru a prinde pe regina păsărilor. Cineva a promis că o va oferi în dar împăratului. Eu ce să-i ofer pentru a-mi recăpăta băiatul?. Păsările și-au luat de mult zborul din această țară ! A rămas doar una... Are ochii galbeni fosforescenți, aripi de fier și gheare de oțel. La miezul nopții dă ocol cetății și croncăne „Până când, proștilor, veți iubi prostia ? Până când, nebunilor, veți iubi nebunia ? Și voi, neștiutorilor, până când veți urâ știința ?” Pasărea mi se arată în fiecare noapte și din cauza ei nu pot dormi ... și-o pornesc pe la casele oamenilor pe vreme bună sau rea și le spun ce mi s-a arătat în vis ! Asta e taina mea a continuat ea să zâmbească ... Eu sunt duhul acelei păsări ! Mi-ar place să te mai ascult cântând. Muzica ta îmi alungă gândurile negre.
- Ai o preferință, dorești ceva anume ?
- Simfonia iubirii ... , vrei?!
M-am așezat din nou la pian. Sunetele răzbăteau afară, se loveau de picături strivindu-se în noroi, de vântul ce le purta pe înălțimi nebănuite.
Într-un târziu, epuizat, am luat mâinile de pe clapele pianului.
- Ai reușit, mă bucur pentru tine, mă bucur mult. Cred că s-ar potrivi titlul „Sonata la unison”. Laura îmi mângâia fruntea. Apăruse deodată lângă mine … iar Lulu era de negăsit !
- Laura,... știu cât te dezamăgesc, puteai să mi-o prezinți.. Mă obsedează fata ! Cine este ? ... cumva Lulu ?
Treptat, zâmbetul Laurei a devenit o grimasă. S-a așezat pe scaun oftând.
- N-am mai văzut-o până azi, am fost convinsă că tu ai adus-o. În timp ce cântai a dispărut ! E noapte, vijelie, e posibil orice !
- Minți, am strigat disperat ! Chiar tu ai spus, că minciuna ne ține legați. N-am să ți-o iert niciodată !
- Din păcate imaginația îți joacă iar o festă. Trebuie să alegi … eu sau Lulu ! Deocamdată ea a dispărut! Caut-o !
- Cum ai putut Laura, cum ? Este aproape o crimă ce ai făcut. Nu știu ce mă oprește să ...
- Să mă strângi de gât ? Poftim, îți stau la dispoziție, poate găsești o temă și pentru asta !
Am tras haina pe mine, pardesiul, o glugă din plastic.
- Simt că se rupe ceva în mine, trebuie s-o găsesc ... altfel ... Dă-te la o parte Laura! Se proțăpise în fața mea. Am prins-o de umeri.
- De ce Laura, de ce ? O zgâlțâiam din ce în ce mai tare, devenise lividă, omușorul înghițea în gol.
- Totdeauna m-ai mințit, recunoaște! Niciun mușchi nu-i tresărea. Am îmbrâncit-o cu forță și-am părăsit camera.


Lulu sau Laura?

Căutările mele au fost zadarnice. Nimeni în sat sau în împrejurimi nu cunoștea o fată asemănătoare descrierii făcute de mine. Orbecăiam prin ploaie, apa mă pătrunsese la piele. Abia îmi săltam picioarele îngreuiate. Mi-am scos pantofii și îi purtam în mână. După un timp i-am aruncat. Îmi venea să mă arunc și eu în mocirlă. O lampă mai chioară m-a călăuzit din nou prin întuneric. Am nimerit într-o casă ce abia se mai ținea într-o rână. Acolo o mulțime de șoricei albi, cocoțați pe marginea unui tuci, lipăiau laptele.
M-am repezit să-i prind. În loc să fugă se grămădeau unii în alții. Nici unul nu mi-a scăpat. Le auzeam chițcăielile și oasele fragile trosnind sub tălpile mele goale. Trupul mi-era zguduit de scârbă, altceva decât șoareci striviți nu vedeam. Alții, mulți se strecurau pe sub hainele mele se cuibăreau prin buzunare. Mi-am rupt hainele și-am alergat prin casă până am găsit un sac din cânepă și l-am îmbrăcat. Și-am căutat în vatra sobei și m-am frecat cu cenușă din cap până în picioare și numai așa am scăpat de șoriceii albi. Și în întunericul care mă înconjura am auzit vocea „Necunoscutei”, sau poate era a lui Lulu sau poate a Laurei. „Deșetăciunea deșertăciunilor, a zis ea, toate sunt deșertăciuni. Și peste toate acestea dragul meu, fii cu luare aminte, scrisul e fără de sfârșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup”.
Mi-am încordat toate simțurile încercând să înțeleg din ce direcție îi auzeam vocea când liniștea a fost spartă deodată. Crainicul de la stația locală de radio anunța.
„La orele douăzeci, a dispărut de la Nifon o tânără. Suferă de o boală contagioasă ! Cei care pot să dea vreun indiciu, îi rugăm să se prezinte de urgență la direcțiunea sanatoriului.
Am sărit drept în mijlocul camerei. Frisoane puternice, îmi zguduiau trupul. Îmi examinam atent mâinile care o mângâiaseră. Pânza de sac îmi acoperea restul corpului.
- Probabil m-am contaminat ... totuși ... am s-o caut, am s-o caut până o voi găsi. Un alt glas, poate al rațiunii îmi striga.
- La ce bun atâta grijă pentru o femeie ?
Poate n-o să treacă mult timp și-o să ajung ca ea, îmi răspundeam singur. Sunt atât de obosită, îmi spusese Laura. Mi-ar trebui odihnă, plimbări în aer liber ... Nici oala de pe plită n-o mai pot ridica. Laptele proaspăt de bivoliță mi-ar face bine, dar unde să-l găsesc ? Aș zace toată ziua, asta aș face, aș zace ... ajută-mă, ajută-mă ... și-a întins mâinile rugătoare spre mine.
Am s-o găsesc. ! Strigătul ei de ajutor îmi scrijelea creierul. Îmi căutam pantofii, răsturnasem toate cu susul în jos când am zărit-o pe Laura întinsă în pat. Părea o mască mortuară, lividă, galbenă. O vreme am rămas țintuit, apoi m-am apropiat în vârful picioarelor și pentru prima dată m-a cuprins spaima, o spaimă animalică, dincolo de puterea mea de înțelegere.
Mi-am amintit cu mare exactitate cum o strânsesem de gât până nu mai mișcase. Tremurul nervos îmi zguduia corpul. Frica mă paraliza. Nimic nu mă mai putea ajuta în cer sau pe pământ.

Ultimul refugiu

Ideea mi-a venit din senin, liniștitoare, sigură. Voi merge la Nifon să mă internez, și asta cât mai repede ! Va trebui să fiu un bun actor pentru a nu mă da de gol ! ... Am pornit în căutarea mașinii. Îmi aminteam că plecasem din București cu autoturismul marca Dacia. Am rămas o vreme nemișcat pentru a-mi aduna gândurile. Oare unde o lăsasem ?? Ploua atât de tare că am luat-o din loc, mai mult să mă încălzesc. Nu găsisem răspunsul la întrebarea pe care mi-o pusesem dar nu mai conta. Trebuia să ajung la Nifon și eram atât de hotărât, chiar dacă aș fi mers pe jos până acolo. Mă împotriveam din răsputeri vântului, care, doar nu mă lua pe sus. În josul văii, la o răspântie, o mașină ușor șifonată era pe marginea drumului. M-am apropiat de ea hoțește. Nimeni înăuntru, cheile așteptau în contact iar capota îndoită și mânjită de noroi. Am rămas buimac. Am dat ocol mașinii de mai multe ori. Era chiar mașina mea dar nu înțelegeam cum ajunsese acolo. Nu găseam nici-o logică în abandonarea mașinii, sau poate ... Laura are un amestec în toate astea. Am revăzut-o întinsă pe pat și frisoanele m-au apucat iar ... Am ambalat motorul la maxim și în viteza cea mai mare m-am îndreptat spre Sanatoriu.
Cerul se luminase treptat, furtuna își domolise tăria, totul însă mustea de apă. Se lumina de ziuă când am intrat pe poarta sanatoriului. Avea o curte imensă, cu alei flancate de brazi și arbuști. Lângă un ciot uscat trei cățelandri, mocirliți, abia ținându-se pe picioare, se luptau cu un os. Mârâiau îndârjiți, se răsturnau, o luau de la capăt.
Un bărbat tânăr, cu mustață în furculiță se oprise alături.
- Le-am dat osul și nu vor să înțeleagă ! M-am străduit cât am putut, le-am făcut chiar și o cușcă și degeaba ! Privește ce fac ! Bărbatul se repezi între căței și le smulse osul. Vezi cum mârâie ? În loc să fie mulțumiți că îi bag în seamă se dau la mine! Na, să mai mârâiți și trase fiecăruia un șut, trimițându-i cinci metri mai încolo.
- Dintotdeauna cățeii se războiesc pentru nimic! Am descoperit o metodă pentru a-i îmblânzi. O experimentez de mult timp, l-am pocnit p’ăsta în cap și-a venit să-mi lingă picioarele. Istoria kinelogică este elocventă în ...
- Mă scuzați, sunt așteptat la ora nouă !
- Exaact ! Era să uit ! Și eu merg la această întrunire, doar să-mi pun fracul. Mi-ar place unul ca al dumitale. De unde l-ai procurat ?
M-am holbat la om apoi am început să-mi pipăi pânza de sac de pe mine. Poate ar fi mai bine să îmbrac un halat alb. L-am găsit la intrarea într-un pavilion. Un profesor cu-n grup de studenți se apropia în grabă.
- Îl vedeți, m-a fixat Profesorul c-o privire tăioasă tocmai când încercam să mă strecor pe lângă el pentru a nu-l deranja. E contaminat ! Primul semn i-a apărut în pupilă, o are extrem de mărită. Priviți-l ! Profesorul apăsă o mână grea pe umărul meu. Mă răsucea ca pe un titirez, iar studenții își luau notițe.
- Boala evoluează lent, atacă văzul, auzul, memoria ! Când puroiul ajunge la cap, mai are de trăit câteva luni, uneori doar câteva zile! Unii o țin așa o viață deși au creierul în stare de putrefacție. Este o enigmă neelucidată încă. Nouă ne revine cinstea de a descoperi taina ! Este grăitoare Bula Papei Inocențiu al VIII-lea în care prevedea căutarea și tragerea la răspundere a acelora care se lăsau posedați de bunăvoie de diavol ca acest om !
- Este un pericol public ! strigară studenții. Dacă ar fi sănătos, interveni și profesorul ar avea o șansă dacă i-am spăla creierul ! În situația lui nu putem decât să i-l recuperăm. Ani după ani, alte generații de studenți vor face disecții pe acest creier. Profesorul făcu o pauză și privi undeva departe. Apoi parcă se trezi.
- Aveți de pus întrebări ! Nimeni ?! Înseamnă că am fost clar ! Să examinăm pe următorul !
Rămas pe coridor, îmi pipăiam tâmplele, ochii, apoi creștetul capului. Îl simțeam ca pe un burete, mă ardea. M-am rezemat de peretele holului, gata să cad.

Aveți referințe?

O asistentă, poate o doctoriță, mă susținea de umeri.
- Sunt contaminat. Am pupila mărită și creierul ... aici ...mă arde, m-a examinat profesorul, era cu un grup de studenți.
- Dumnezeule! ... Săptămâna trecută spunea că e Nero sau dracu, doamne iartă-mă! V-ați revenit ? Vă e mai bine ? Așa, dați-mi brațul. Cum ați putut să-l credeți ? Nu v-ați dat seama că e într-o ureche? Faceți o plângere la director. Dacă nu i-aș fi cerut de atâtea ori, am rugat să ia măsuri că îi incită pe ăilalți ! O să-i spun ce era să vi se’ntâmple, mă ajutați, da ?
- Aveți dreptate am zâmbit, mi-a trecut durerea ...
- Sunt atâția că n-avem unde să-i mai ținem, îi izolăm doar pe furioși ! M-am luat cu vorba și-am și uitat, dumneavoastră ce treburi aveți pe la noi ?
- Caut ... ah, cum o cheamă? ... are degetele lungi, lungi ! Ochii îi are negri. Să nu-mi spuneți că n-o știți ! De-altfel ați dat anunțul azi dimineață „Tânără de 25 de ani umblă ...”
- Aaa, cazul de ... hebetudine, vreau să spun,... m-am luat după „Profesor”...
- E vreo speranță?
- Vă trebuie o recomandare serioasă pentru a vă primi aici, două, trei referințe bune, mă rog,mai întâi cercetăm Anamneza !
M-a apucat iar amețeala.
- Mai există o cale ! mi-a zâmbit femeia complice, iar eu am dat din cap că am înțeles.
- Atunci ... mergeți la doctorul Iurașcu, el e directorul ...
I-am mulțumit și-am pornit în căutarea acestuia.
Treceam de la o ușă la alta, dintr-un coridor în altul, mirându-mă că toate erau pustii. Într-un târziu am găsit tăblița cu inscripția Direcțiune. Am ciocănit și-am intrat. O tânără corpolentă, completa un registru. Am tușit de câteva ori pentru a-i atrage atenția.
- Îl caut pe director, doctorul Iurașcu am spus !
Fata mă privea gânditoare.
- Iurașcu, Iurașcu ... veniți mâine !
- Problema nu suferă amânare. Nici-o amânare, am repetat apăsat.
- Îmi pare rău domnule, sunt o simplă funcționară.
I-am făcut semn cu degetul și m-am apropiat discret de urechea dânșii.
- E vorba de persoana contaminată, stadiul trei, chiar domnul Lupe a vorbit cu directorul Iurașcu. Îl cunoașteți pe domnul senator Lupe ?
- Hi, hi, hi ! Trebuia de la început să-mi spuneți parola ! Poftiți, coridorul din dreapta.
Am deschis și-am intrat tiptil. Cabinetul era arhiplin. Toți purtau halate albe. Directorul se balansa într-un fotoliu, iar ceilalți, în picioare scriau de zor.
M-am apropiat cu mare grijă.
- Domnule director, ... am întâlnit-o întâmplător. Poate s-a dus acasă la părinți. Am impresia că i-am câștigat încrederea și nu ar fugi de mine, ce ziceți ?
Doctorul m-a examinat din cap până în picioare, m-a pus să scot limba apăsând-o cu o lingură metalică și îmi bătea cu un ciocănel în frunte să-mi testeze reflexele. Apoi a zis că trebuie să verifice dacă am inima bună și mi-a ordonat să stau capră. Mi s-a urcat în ceafă și-a comandat sec, Pas alergător! ! Cum eram nehotărât, mi-a infipt o seringă în umăr și vrând nevrând, m-am scuturat de el ca de dracu de-a lungul coridoarelor. În spatele meu, directorul fluiera Cavaleria rusticană.
- Hei, oprește-te, mi-a zis după un timp destul de lung. Așează-mă biniiișor în fotoliu. Ai o inimă foarte bună, reflexe excelente, ficat, rinichi, plămâni la fel, poate îmi spui și ce cauți pe aici ? Spionezi ?
Halatele albe apăruseră iar. În loc de stilouri, aveau în mână seringi. Și toți se îndreptau amenințători, cu dorința să mi le înfigă care pe unde apucau.
Þipătul meu a sculat vii și morții.

Din nou în realitate

- Ce e dragă, ce ai pățit ?
- Se făcea că eram într-un sanatoriu și doctorii de acolo voiau să mă omoare. Am foarte bine în minte figurile lor, erau tunși scurt, părul țepos și ...
Atunci în acea noapte s-a hotărât Laura.
- Suntem epuizați, a spus ea. Ne paște o mare nenorocire. Să mergem la munte, c-o singură condiție însă, lași totul în seama mea. Bineînțeles, am fost de acord.
Pregătirile au durat câteva zile. La capătul unei călătorii cu trenul, autobuzul și căruța, la adresa căutată, undeva prin zona Branului, ne-a deschis o bătrână gheboasă cu o voce groasă ca de bărbat. Ne-a povestit că nepoata ei nu mai trecuse de mult pe acasă, dar o așteaptă dintr-o zi în alta, o anunțase chiar doctorul Iurașcu, el fiindu-i tot ... nepot.
Am avut un șoc când am auzit-o. Mi-era teamă că doctorul mă va călări iar. Și asta poate aș fi suportat-o dar când mă gândeam la seringile pe care mi le înfipseseră de atâtea ori în coapse, fese, omoplați, mă apuca tremurul de parcă eram scuturat de curentul electric.
Am vrut să plec imediat, oriunde aș fi văzut cu ochii. Laura a depus mari eforturi pentru a mă convinge să rămân. Bătrâna zâmbea cu gura până la urechi și spunea să nu ne facem griji. În cele din urmă am cedat. Oboseala călătoriei își făcuse efectul. Poate și aerul era de „vină”. Cert e că n-am mai plecat și pentru prima dată după luni de zile am dormit neîntors. Fără să visez, fără vizite de prietenie ale doctorului Iurașcu.
Ninsese mult, brazii erau îmbrăcați în alb, cât vedeai cu ochii, zăpadă și iar zăpadă. Zilnic urcam spre înălțimi, ne dam cu sania, urmăream joaca veverițelor sau ne amuzam de câte-o căprioară mai îndrăzneață care ne lăsa în apropierea ei, gata, gata s-o atingem.
Apoi a venit primăvara cu ghiocei, ghicitori, brebenei, cântecul mierlei negre, al cucului, al privighetoarei și nu ne mai săturam colindând pădurile de brad și stând pe câte-o stâncă la soare.
Treptat uitasem de obsesiile care nu mă lăsau să dorm, doar „Necunoscuta” mi-era la fel de vie în minte ca în noaptea aceea cu vânt.

Zâna cea bună din povestea japoneză

Spre toamnă mă vindecasem de amintirea Necunoscutei și am cerut-o în căsătorie pe Laura. Ne-am făcut planuri de viitor și i-am promis bătrânei că vom reveni în fiecare iarnă.
Peste doi ani s-a născut primul copil, un băiat, iar la încă un an după aceea și o fetiță. Copiii erau de acum singura noastră rațiune de a exista. O duceam mult mai greu ca înainte mai ales că eu nu mai compuneam la comandă. Ne descurcam însă. Și-apoi când fetița venea și-mi zicea hai tati joacă-te cu mine „Pâinișoarele” iar băiatul îmi cerea să trag cu mingea pe poartă că el apără ca portarul de la națională, îmi treceau toate supărările.
Într-un sfârșit de august, cald și secetos, tăiam muntele pe la Sanatoriul Nifon. Am zâmbit unei aduceri aminte.
- La ce te gândești tata, spune, m-a rugat băiatul, apoi și fata.
În loc să le răspund, am parcat mașina la poarta spitalului și am intrat. Laura n-a încercat să mă oprească.
Aleile de brazi, rondurile cu flori, fântâna ... îmi păreau familiare. Mergeam încet, puțin în fața celorlalți. Oameni ca niște umbre se pierdeau printre pomi. O femeie stranie, ușor încărunțită, cu părul despletit se îndrepta spre noi. În dreptul meu s-a oprit deodată, mi-a sărit de gât, apoi s-a depărtat și mi-a luat mâinile într-ale sale.
- De când vă aștept domnule, mă recunoașteți ? Nu-i așa că mă recunoașteți ? Eu sunt Necunoscuta din cântecul dumneavoastră ! La toți le-am povestit că ai să te întorci ! Nu-i așa că pentru mine ai venit ? Nu-i așa ? Am rămas pironit. Laura mă susținea de umăr iar copiii se lipiseră de pulpele Laurei.
- Așa e draga mea, a venit ... și va mai veni ... până atunci ... uite acest volum cu poezii ... pentru dumneavoastră le-a scris.
Femeia s-a agățat de pulpa Laurei.
- Îl cunoașteți ? V-a spus că o să vină, nu-i așa ?
- Daaa ! așa mi-a spus, a continuat Laura. Acum scrie alte poezii, nu v-a uitat ! Învățați-le pe astea, o să se bucure dacă o să vă placă.
Tremurând femeia a luat cartea, a strâns-o la piept și a deschis-o citind cu voce tare în timp ce se îndepărta pe alee.

„ De vrei să știi ce e iubirea
Privește cerul pe furtună
Durează o clipă fericirea
Că fulgerul îi este mumă

Și-acel copac trăsnit ce arde
E ca un om de iubire prins
Lumină-n jurul lui o vreme
Apoi e noapte când s-a stins „

Am rămas cu toții muți. Nu ne-am mai continuat drumul. Fiecare avea o strângere de inimă când ne-am întors la mașină. Acum conducea Laura. Iar eu vorbeam cu mine însumi. O dată, de mult, cineva a vrut să știe care este raportul între creație, dragoste, viață ... Acum l-aș întreba pe acela, Omule, ai suferit tu pentru cunoaștere ? Numai cel ce-a iubit cu adevărat știe ce înseamnă dragostea. Și ce poate să înțeleagă despre dragoste acela care n a trăit-o niciodată ? Și ce este viața dacă nu cunoști bucuria celui ce îngrijește o grădină sau suferința unui copil când a fost tăiat iedul cu care s-a jucat până în sâmbăta Paștelui ? Și cum să înțelegi pe creator dacă tu însuți nu ai creat ? Atunci mi-era foarte ușor să vorbesc ... iar azi dacă aș ști care este această legătură v-aș spune-o și vouă dragilor.
O priveam cu coada ochiului pe Laura și îi observam siguranța cu care stăpânea mașina și-atunci m-am gândit prima dată că Laura nu-i o realitate, e zâna bună dintr-o poveste japoneză.

.




Nicolae Aurelian Diaconescu