Motto: „dificultatea apare deoarece ei folosesc implicit conceptul clasic de realitate în care fiecare obiect are o unică istorie definită. Specificul mecanicii cuantice este o altă concepție a realității. În această concepție un obiect nu are doar o singură istorie ci toate istoriile posibile” Stephen W. Hawking


În ușa bisericii se închină stîngaci și repede, sluțind ritualul. Nu era rușinat, însă postura nu îi convenea defel. Ar fi vrut să se ivească triumfal, să pășească apăsat printre mesele din cîrciumă, să privească superior adunătura aceea de analfabeți, să-și etaleze degetele lungi, cei drept cam osoase, dar estetizate cu ajutorul manichiurii recente, să-și învîrtă pervers unghiile în bătaia soarelui, să comande cea mai fină băutură la care oricum va strîmba din nas, dezamăgit. Așa avea să le cîștige respectul din primul moment.
Intrarea în biserică, acolo unde tot satul se adunase, nu avea nimic din ceremonioasa apariție plănuită. Dimpotrivă, se simțea umil, insignifiant. Frică de Dumnezeu nu avea, așa că în ritualul încropit nu se putea ghici nici urmă de evlavie. Faptul atrăsese deja privirile răutăcioase ale femeilor din ultimele rînduri și șoaptele lor se amplificau geometric într-un infernal zumzăit: „ăsta cine mai e?”, „uite dragă nici să se-nchine nu știe”, „ce față de pămpălău are...”
Față în față cu mulțimea pestriță, vizitatorul șovăi. Îi venea să se repeadă în curte, să tragă cu putere aer în piept, să își aprindă tacticos o țigară și să ticluiască alt plan de asediu. Picioarele prinseseră rădăcini în tocul masiv, un contur mat decupînd albastrul amărui de afară. Părea suspendat. Făcu doi pași, lăsînd lumina să pătrundă prin deschizătura dreptunghiulară și, stînjenit de neștiința în ale bisericii, se opri cercetînd locul. Un miros ciudat, înțepător îi furnică nările și îi provocă un strănut. Zgomotul, înfundat în batistă atrase atenția întregii biserici și, ca un acrobat trîntit în plasa de protecție, simți cum toate privirile îl condamnă. Își înfipse bărbia în gît, plecîndu-și ochii. Jos, pantofii noi, de firmă, cumpărați din centru, păreau căptușiți cu o mătase brună. O rețea de fire de praf le ștersese luciul, iar pantalonii cu dunga lor impecabilă arătau jalnic.
Își aduse aminte de cîteva obiceiuri stăpînite bine în copilărie, cînd își însoțea bunica la preot și se scotoci îndelung în buzunare într-o căutare furibună a mărunțișului. Nu avea. Lipsa lui făcea parte din planul care tocmai eșuase și se blestemă pentru nerozie. Își pipăi buzunarul de la spate, unde portofelul bombat împungea stofa fină și cu o mișcare dibace descheie nasturele și-l ivi la lumină. Scoase cu grijă o bancnotă nouă și îl îndesă la loc.
Își ridică privirea și fixă preotul. Acesta gîngurea liturghia, cădelțînd zgomotos. Fumul se împrăștia în rafale deasupra capetelor plecate la pămînt. Frunțile erau lipite de carpetele colbuite. Adunătura de oameni devenise o masă compactă de funduri inegale, colorate straniu. Ceva era în neregulă. Privi în stînga, apoi în dreapta și simții o uitătură ce-l admonesta violent. Se lăsă în genunchi, într-o poziție caraghioasă și incomodă. Cu mîna la spate ascunsă printre pliuri arcuindu-i spatele și cealaltă vînturînd hîrtia străinul părea un contorsinist în punctul culminant.
Într-un sfîrșit, reuși să-și tragă mîna din capcana vestimentară și, îndreptîndu-și din umeri sacoul, își plecă față către pămînt. Nasul îi ajunse pînă aproape de țesăturile ce împodobeau podeaua. Bălegar și rahat de cîine. Gura i se stîlci într-o grimasă puternică și ficatul, obișnuit doar cu cafele generoase și aromate, se revoltă. Tot corpul se scutură sălbatic și mîna îngrămădind bancnota între degete abia reuși să astupe șuvoiul de vomă. Dintr-un salt era în ușă, unde lichidul cald deja se scurgea printre degete, lăsînd picături mari, gelatinoase, pe covorașul de la intrare, apoi din metru în metru cîte un semn verzui pe ciment, pînă în lateralul clădirii, unde stomacul se deversă brutal. Cu ochii umeziți de efort, reveni în biserică și simți în privirile dezaprobatoare o ostilitate fățișă. Clar începuse cu stîngul și, chiar mai rău, situația jenantă nu arăta semne de încetare. În loc să le cîștige respectul, le atrăsese antipatia. Scoase o altă bancnotă și își cumpără lumînări, pe care le aprinse cu gesturi regulate, închinîndu-se corect, de fiecare dată. Nu mai avea dreptul la nicio greșeală.
Preotul începuse predica. Glasul autoritar dar mătăsos, cu dese schimbări de ritm, era asimilat de mulțime la fiecare răsuflare. În spate, aproape de ușă, ajungeau doar intremitențe fără noimă, un zgomot de fond perceptibil, dar de nedeslușit. Era însă mai bine așa. Toată lumea își îndreptase atenția către preot și chipurile răutăcioase, fără urmă de compasiune, înțelegere sau pioșenie, se transformaseră în sfere păroase, fără sentimente. Ici-colo răsărea cîte un batic viu colorat. Reminiscențele ritualului religios se estompară lăsînd loc ticluirii unui alt plan, de urgență. Încerca să transforme contextul într-un atu, să se agațe de orice posibilitate prin care penibilul creat să-i devină favorabil.
Predica se terminase și mulțimea formă un șir indian trecînd prin fața altarului la împărtășanie, ca mai apoi, pe rînd, să se plece în fața icoanelor și să retragă în curte. În drumul lor nu uitau să-i arunce priviri iscoditoare, să șușotească cu subînțeles, să-și oprească discursul încît el să audă doar o tăcere ce nu prevestea nimic bun.
Se muncea: să iasă afară, să se așeze la rînd, să rămînă locului pînă cînd lăcașul s-ar fi golit, să înțepenească acolo, singur, o oră, două, poate chiar și la noapte, nebăgat în seamă, ca o statuie de ghips cu aripile jumulite, colțuroase și împreunate în dreptul șlițului. Nu se putea decide. Deși ultima variantă era cea mai atrăgătoare, nu părea veridică, așa că într-un tîrziu se îndreptă către șirul împuținat de oameni.
Simți în genunchi o căldură insolită. Apoi tot corpul se înfioră spasmodic. Preotul se uită la el, ridică lingurița și, cu mîna tremurîndă lîngă pocalul argintat, îl întrebă:
- Ai ținut post, fiule?
Asta îi mai trebuia. Nu se gîndise. Îngînă un iartă-mă părinte, nu am știut, și se întoarse neputîndu-și ierta dobitocia. Pe deasupra, din cine știe ce pricini, vreo trei femei asistaseră la scenă, așa încît era sigur că satul avea să afle și de această ispravă.
Pînă la urmă, după ce inspirase și expirase adînc de cîteva ori, porni spre ușă. Afară era mulțimea ce-l aștepta cu pietre. Aveau să-l lapideze, ca mai apoi, pe seară, să-i bage un țăruș în fund și să-l pîrlească, dezbrăcat, la un ditamai focul. Ochii îi vor însira pe sîrmă ghimpată și...
Afară nu era nimeni. Dezorientat se îndreptă spre poartă, în zig-zag, încercînd să cîștige timp. Vîntul foșgăia copacii, roua se pierduse de mult, soarele răzbătea printre norii opaci aromînd văzduhul cu iz de ploaie pasageră. În fine!, natura era mohorîtă și nu prevestea nimic bun.
Ajuns în uliță se întristă și mai tare. Perspectiva îl descurajă: nimeni. Spera să se lovească, măcar aici, de animația dezordonată a grupurilor de țărani stînd la taclale, să surzească în hărmălaia copiilor alergîndu-se în jocuri infantile, să i se încețoșeze privirea de contondența culorilor. Stătea stîlp. În spate un foșnet, se întoarse și-l văzu pe preot cum se strecura prin spațiul rămas în poartă, furișîndu-se ca o reptilă grosolană. Îl opri cu un gest imperativ, ultimă amintire din planul inițial și-l întrebă unde au dispărut cu toții.
Sutana fără chip, își înălță umerii încercînd să-și reciștige onorabilitatea și, în timp ce-și recăpăta trăsăturile feței, rînji:
- La cîrciumă. Plecă.
La nici zece metri se întoarse grav: dacă te prind pe acolo îți rup picioarele!
Străinul înghiți amenințarea pe nerăsuflate și aceasta i se puse în gît, chiar deasupra mărului adamic. Mărul se bulbuca înghesuit de nod. Gîtul se umfla sufocîndu-l. În primă fază galopant, apoi mai lent, pînă cînd se opri în dreptul bărbiei. Astfel capul și gîtul formară un tub egal la ambele capete. Apoi explodă.
Se scărpină în creștet și urmă umbra clericului. Picioarele se împleticeau, pantofii repetau mișcări de-abușilea prin colbul flămînd de suprafețe curate. Încălțămintea lustruită pentru a treia dată în acea zi păstra încă urmele stropilor verzui încolăciți de o pojghiță fină din același praf încăpățînat.
Se gîndea să fugă în stație, să aștepte tîmp seara cînd cursa avea să se întoarcă, să-și cumpere un bilet cu restul de la lumînări și pînă spre miezul nopții să înțepenească pe un scaun de bar în fața unei scrumiere curățate cu o frecvență uimitoare și a unei sticle cu bere rece, a doua, a treia, a zecea, ca mai apoi, în mijlocul nopții să nimerească din prima iala și dezbrăcat pe jumătate să-și îndese capul într-o pernă de o consistență moderată, să uite, să uite, și mîine să-și reia nesfîrșita căutare a ideilor geniale care, măcar una, aveau să-i asigure, în scurt timp, un trai extravagant, ambalat într-un lux nu foarte costisitor, dar sclipitor, animat de fete frumoase schimbate ritmic, cu vacanțe exotice, masaje și scufundări, mîncăruri fine și vinuri nobile și vechi în cele mai alese restaurante.
Preotul cotise brusc printre case.
Mări pasul însă zadarnic. În centrul micii răspîntii străinul cu vise de îmbogățire se pierduse iarăși. Popa nu se vedea iar în labirintul de ulicioare și garduri identice nu putea identifica vreo alternativă plauzibilă. Își trecu palma prin păr, stricîndu-și frezura studiată cu grijă, apoi se pocni cu putere peste frunte, ciulind urechile.
Dacă e cîrciumă, atunci ar trebui să se audă și muzică.
Avea dreptate. Un huruit aducînd a bass se frămînta prin aer, undeva în partea dreaptă. Ca un cîiine amușinînd urma se lăsă condus de sunete. Coti o dată la dreapta, apoi o dată la stînga, apoi de două ori la dreapta, apoi de două ori la stînga, apoi la stînga, apoi... degeaba. Mergea în derivă. Parcursese cam doi kilometri și zgomotul rămase constant.
Plictisit, se dădu bătut. Părea că cineva și-ar fi bătut joc de el dînd volumul mai mic cînd se apropia și mărindu-l constant în momentele depărtării. Mersese și încercă o poartă. Avea ivărul tras așa că strigă. Nimeni. Nici măcar un lătrat. Nici măcar o găină. Nici măcar un cocoș. Renunță. Făcu abstracție de bass-ul înfundat și porni la nimereală. Tactica, dacă o putem numi astfel, dădu rod, și pereții crăpați, pîntecoși de la tencuiala umflată, ai cîrciumii se arătară. Se opri. Rămăsese fără un scop imediat. Prins în căutarea drumului către bufet uită că trebuia să născocească alt plan.
În mijlocul drumului un corp viu, cald și tensionat, rezema cerul. Ochii bulbucați de ciudă și efort îi măsluiră chipul dichisit, transformîndu-l într-o pocitanie cu față umană și privire de bou. Înaintă fără să-i pese de amenințarea feței bisericești, amenințare ce nu suna a șagă. Și așa situația din gri bătea spre negru, culoare care i se tot așeza în dreptul ochilor. Totul arăta ca într-un banc sec deși nimic nu te putea duce cu gîndul la o glumă proastă.
Intră. Pantofii de firmă, prăfuiți, deveniră iarăși moi la contactul cu podeaua. Tocurile, la fiecare pas nășteau muzici cadențate. Muzica se opri. Lumea tăcu. Privirile se opriră pentru cîteva momente asupra lui, pentru ca imediat chipurile ostenite de focalizare să își reia discuțiile. Muzica străbătu aerul uleios și o rază lucioasă de soare i se așternu pe obraz supărîndu-i ochiul drept. După o clipă de triumf, trupul străin deveni nebăgat în seamă.
Acum trebuia să se îndrepte spre tejghea, să comande cea mai fină băutură și să stîmbe din nas. Nu se putea clinti. Din magnifica apariție plănuită, omul acela în costum aducea a un fluture transformat în omidă. Prăfuit cu antecedentele de penibilitate, încă duhnind a suc gastric și mic dejun, se îndreptă spre tejghea și ceru o bere, de care o fi.
- De care o fi n-avem! veni răspunsul sec, previzibil. Încă un șut în fund încasat de la acești nătărăi.
- Atunci, vă rog să-mi dați o sticlă din aceea, și arătă spre raft. Se întinsese destul de mult peste bar încît vînzătorul să nu aibă niciun dubiu în privința mărcii alese. Plăti și se așeză la o masă liberă. Își scoase tacticos o țigară, luă un gît zdravăn de bere, își aprinse țigara, mai luă un gît, trase un fum prelung și își îndesă încă jumătate din conținut pe gît. Lasă sticla pe masă și începu să-i jupoaie eticheta.
- Ești frustrat nene?
Întrebarea îl lovi direct în splină. Mai trase un fum și ascuțind mucul de marginea scrumierei răspunse:
- Nu, doar amărît.
Era un început de confesiune și își dădu seama repede că nu ar fi fost un început prea bun. Era încă o dată redus la tăcere.
- Urîtă vreme, nu?
- Mdea..., și mult praf.
- Praf?, mult praf? Da' de unde vii tu, mătăluță, de te sufoci pe ulițele noastre? Te-a făcut mă-ta în blocuri spălate cu șampon?
Tăcu. Se înfrînă de la o nerozie și mai mare. Se mulțumi să-și ascută mucul incadescent și își privi cu insistență interlocutorul. Nu se distingea cu nimic față de ceilalți. Sătenii aveau aceeași aură zdrențuită pe margini de la osteneala muncilor grele, același chip xeroxat, bronzat puternic, cu riduri adînci, dar ochii deși sumbri iscînd scînteiri de vioaie mulțumire și poftă de viață. În acele momente, cînd pupilele se dilatau mulțumite contrastul dintre ele și oboseala așternută ca un fond de ten....
Hainele nu se potriveau acestor oameni. Treningurile Mike, Adibas sau P&G, cămășile maronii din reiat fin, modelul ecosez multiplicat diferit de la o cămașă la alta, șlapii ortopedici ori pantofii cu toc, cu vîrfurile ascuțite, ușor ridicate, dar cu lacul sărit ca smalțul unor oale ceaușiste, toate aceste detalii vestimentare nu se lipeau de acele fețe.
- Credeam că ai să te ofuschezi, dar văd că ești băiat cuminte. Așa te vreau. Chiar începi să-mi devii simpatic, însă parcă nu pot să te iert pentru faza din biserică.
Își ridică privirea din scrumieră și îl ținti vindicativ. Oricum știa că nu are să scape de momentul penibil însă nu încetase să spere că faptul va fi trecut cu vederea.
- Ia zi, ce s-a întîmplat, că nu se poate să se fi întîmplat ceva de te-ai apucat să borăști pe cele sfinte. Sincer, așa ceva nu s-a mai văzut pe la noi și sîntem contrariați.
Ce să spună? Că-i de la mirosul de excremente... iar or să-l condamne pentru delicatețe urbană, să-i mintă, da, să-i mintă, dar cum?... ce motiv?... Ar putea să inventeze o procesiune de simptome ciudate, să-i convingă că el e cel nenorocit și că vina este numai și numai a bolii și, dacă așa a dat Dumnezeu să fie, el nu are nicio vină. Pînă la urmă, lor ar fi trebuit să li se facă milă și să-l primească înapoi la pieptul lor părintesc ca pe un copil scuturat de puseele primului guturai serios și din sufletul lor pînă sub piele nu era mare distanța și acolo, sub epidermă se va lăfăi cu trufandalele țelului atins și va împinge cu degetele în stratul umed pe dinăuntru ca un copil crescut în mîinile, picioarele, spatele fiecăruia, fie femeie, fie bărbat, și ei or să le zică vecinilor că îl vor face karatist sau fotbalist. Încă trăia acea viermuială, acel zgîndăr ce va cuprinde întreaga comunitate pe dinăuntrul fiecărui individid în parte, cînd zise:
- Îmi pare rău. Sînt un prost. Poate m-a pedepsit Dumnezeu. Știți, eu nu prea merg la biserică, doar în cazuri excepționale, la vreo nuntă, la vreun mort.
- Vedeți!, v-am zis eu că baiatul se căiește. Apoi către el Te-am citit eu, te căiești, dar ei s-au grăbit să te catalogheze drept un nemernic și mincinos pe deasupra. Erau convinși că o să minți, că o să îndrugi tot felul de lucruri scrîboase despre o boală din copilărie ce a provocat acea senzație de vomă și astfel credeai că noi, tîmpiți, vom înghiți gălușca și atunci ne vei intra pe sub piele, loc unde te vei zbengui cît toți sportivii de la olimpiadă. Eu nu mă înșel. La 52 de ani am învățat să citesc oamenii!
Se pare că norocul nu-l părăsise definitv. Cineva era de partea lui. Se învioră și se ridică de la masă, îndreptîndu-se către interlocutor pe care îl îmbrățișă sincer la piept. El îl bătu pe spate cu putere apoi se desprinse din îmbrățișare și, cu o mișcare rapidă, lăsîndu-și trupul să se rotească în jurul piciorului stîng, îl lovi cu bocancul în obraz, apoi îi administră o serie infernală de canturi de palmă în stern, îi seceră picioarele și în același timp îi răsuci mîna la spate. Străinul era imobilizat, cu fața la pămînt. Bălegar și rahat de cîine. Îi veni să vomite. Vomită. Simți cum bucăți de carne se desprind dinăuntrul lui și ies afară de bunăvoie ca și cum s-ar fi supărat pe amfitrion. După fleici, pe podea se înșirară organele interne, apoi sîngele, oasele și chiar și fumul din plămîni. În cîteva secunde rămăsese gol și pielea se trăgea înăuntru, într-o implozie lentă. Interiorul tălpilor îi gîdilă cerul gurii ca mai apoi să se scurgă lîngă celelalte chestii aparținînd corpului său, care nu mai era al său. Trupul străinului era străin străinului. Doar privirea și sufletul îi rămăseseră culcate la pămînt, imobilizate de țăranul puternic. În aceeași ordine componentele începură să intre înapoi în carcasa întoarsă pe dos. În cîteva clipe era în picioare și-i dădea pumni în cap țăranului care încă îl ținea la pămînt. Alți doi mușterii au sărit să-și ajute consăteanul și scena se repetă iar străinul întors pe dos redeveni străinul chiar dacă el rămăsese imobilizat. Astfel dovedi toți bătăușii din bufet. Se descurcase de minune. Era mîndru de el, dar se simțea neîntregit. Sufletul rămăsese prins în menghina mîinilor puternice. Sufletul era rănit și zăcea în praf. Trupul schimbat de atîtea ori căpătase vigoare de sportiv. Apoi se prăbuși. Nu trupul era viață.
Îi reveni buna dispoziție. Trase un gît zdravăn de bere, își mai aprinse încă o țigară și înălță curajos capul. Fețele din cîrciumă păreau mult mai primitoare și familiaritatea caldă îi edulcora sufletul.
- V-am zis eu că-i băiat bun! Că-i de-al nostru, repetă țăranul.
- Lasă, mă, nu te grăbi, să vedem dacă trece testul, se auzi o altă voce.
Testul? Ce test? Străinul se îngrijoră iarăși. Se uită întrebător.
- Dacă vrei să ne cîștigi simpatia, știi tu, faza aia cu pielea noastră sub care vrei să te zbengui, trebuie să ne răspunzi la trei întrebări, după care poți să ne spui de ce ai venit, ce tocmeală vrei cu noi și, cine știe, poate visul ăla cu scufundările și mîncărurile fine prin restaurante luxoase nu-i chiar așa de imposibil.
Străinul începu să tremure de nervi. Nu astea erau rolurile. Regizorul se înșeală amarnic. Nu el era cel chestionat, nu așa trebuiau să stea lucrurile. Nu. El se așeza la o masă și țăranii mînați de curiozitate s-ar fi băgat în seamă. Atunci ar fi urmat un schimb amabil de impresii la care s-ar fi coborît cu indulgență. I-ar fi adus acolo unde își dorea și chiar și cei îndărătnici vor realiza că propunerea lui nu-i decît nevoia lor negîndită pînă atunci. Se ridică în picioare, își netezi cu grijă reverul hainei, iși drese glasul și începu o cuvîntare plină de patos, ca un misionar sectant cu vocea caldă, dar viguroasă încercînd să persuadeze mulțimea de curioși strînsă în cortul imens plasat la marginea satului. La urmă îl vor aclama și vor cere un bis, apoi își vor da seama că nu este spectacol muzical și bis-urile vor înceta, îi vor strînge mîna și îi vor trimite flori la cabină. Îi vor mulțumi pentru că el gîndește pentru ei.
Resemnat înconjură cu privirea incinta cîrciumii și întrebă:
- Trei întrebări?
- Îhm, confirmă țăranul.
- Din ce domenii?
- Politică, fotbal și poezie, veni prompt răspunsul. La astea se pricepe toată lumea.
Străinul răsuflă ușurat.